Înapoierea în domeniul agrementului nautic a lăsat un gol ce poate fi exploatat. Râurile și bălțile oferă un potențial greu de evaluat. Este suficient să ascultăm argumentul „doctorului” din povestirea ”În deltă” a lui Jean Bart pentru a simți imboldul de a urca în barcă:
Cu fiecare zi ce trece este tot mai evident că trăim într-o lume suprapopulată. Bunăstarea ne face mofturoși sau chiar individualiști și egoiști: nu vrem să împărțim cu cei pe care nu-i cunoaștem și nici măcar să folosim la comun, ca să nu fim scoși din zona noastră de confort. Și dacă totuși suntem de acord să împărțim lucruri, nu suntem de acord să împărțim clipe fiindcă înafară de cei apropiați nouă (cine se aseamănă se adună), ceilalți ni se par grobieni, ciudați, de neacceptat. Dar unde să te retragi din calea lor? Locurile facile sunt luate cu asalt, iar pentru cele periculoase sau sportive (munți, peșteri) adeseori nu suntem nici noi pregătiți.
„… uneori doctorul rămânea în contemplare. Balta spunea el mișcat, mă farmecă. Munții rigizi și reci, pădurile triste și monotone mă apasă. Marea veșnic schimbătoare în oglinda căreia se reflectează cerul cu alte nuanțe la fiecare ceas îmi încântă ochii, dar numai balta îmi farmecă simțirea și-mi atâță mintea. Peisagiile de baltă, viața bogată și misterioase care se zbate în umezeala asta îmi evocă vârsta primelor epoci, începuturile vieții pe Pământ, enigma nepătrunsă a creațiunii. Când pentru întâia oară m-am găsit singur în pustietatea bălții în mijlocul acestor naturi solemne și primitive în care nu se simte nicio suflare omenească mi se parea că intru deodată într-o lume aparte, într-o lume rămasă printr-o vrajă în starea zămislirii, un colț de pământ peste care plutește încă tainicul parfum biblic din vechea povestire a facerii lumii în cele șase zile…”
Dar unde sunt bălțile astea? Unde sunt apele pe care să plutim înfiorați în căutarea acestor momente sublime, de singurătate? Rămase afară din circuitele turistice, le știu poate doar păsările călătoare sau poate ochiul artificial din văzduh, tăcutul Google Earth. Partea frumoasă este că putem atât să ne bucurăm de apă, cât și să explorăm. Experiența mi-a demonstrat că un mare râu, poluat și amenajat hidrotehnic își poate pierde aspectul plăcut, primordial pentru agrement, în timp ce un firav curs de apă, cu adâncimea de o palmă, nebăgat de nimeni în seamă poate fi fabulos.
Mi-am îndreptat atenția spre râurile din vecinătatea orașului (Oradea). Din păcate o primă vizualizare în Google Earth m-a descurajat complet: în afara râurilor mari (ex: Crișul Repede) albiile micilor ape de câmpie nu sunt umbrite de vegetație ceea ce le face banale. Nu e nimic interesant a străbate cu caiacul un mic canal ce trece printr-o câmpie goală. Peisagistic ne putem astepta la asa ceva:
Având acest lucru în minte, am căutat segmente ale cursului care să treacă prin păduri sau măcar care să aibă un brâu de vegetație dealungul lor și am găsit un astfel de loc pe Barcău. În Google Earth imaginea se prezenta asa:
Am pus caiacul pe mașină și m-am dus să văd cum arată peisajul. Mă așteptam ca brâul de vegetație reperat în imaginile aeriene să fie format din copaci, cu aspect de pădure, însă la fața locului n-am găsit decât o încâlceală de sălcii, răchiți și tufișuri.
Era iunie și apa era umflată de ploile abundente căzute în ultima săptămână. Am lansat caiacul fără prea mari speranțe. Cotele ridicate făceau ca în unele locuri bolțile de vegetație să se apropie de suprafața apei atât de mult încât să nu-mi lase suficient loc să trec pe sub ele și în curând a început lupta cu crengile. Barcăul curgea repede și mâlos astfel că orice poticnire de acest gen se putea solda cu o răsturnare, în plus cursul era atât de strâmt încât nu prea aveam loc de întors. În aceste condiții înaintarea era chinuitoare, nelăsându-mi prea mult timp pentru a admira locul.
Câteodată chinga vegetației slăbea descoperind locuri liniștite în care parcă și apa curgea mai încet, apoi începea din nou „jungla” și trebuia să lupt cu padela sau câteodată chiar cu mâinile goale pentru a rămâne în caiac.