Marius Chivu este unul dintre acei autentici călători care pleacă în lume pentru a-și trăi viața pentru care, conform mărturisirilor, în ultimii ani „a început să doarmă mai mult”. După o încercare izbutită în Himalaya, de data asta recidivează în Anzi. Deloc atras de aurul incașilor (refuză să vadă teribila Sacsayhuaman în schimbul unui mărunt fapt de viață, un festival din fundul văii Urubamba) calcă strâmb o singură dată vizitând Machu Picchu, dar nu din snobism ci ca o consecință a unei victorii mult mai importante, aceea de a fi parcurs un dificil traseu montan. Plecând în cealaltă emisferă nu speră să întâlnească Ființe de Lumină ci doar ca să experimenteze nemijlocit varietatea și „nefamiliarul”, ajutându-se de poțiuni magice (apă de Amazon) și stări speciale (vertijul unei înălțimi de 5597m). Măsura în care a reușit sau nu îl privește doar pe autor, darul pentru cititor fiind cartea.
Mi-aș fi dorit o astfel de carte înainte de a pleca în Peru, dar la vremea respectivă n-am avut parte decât de scrierile Ralucăi Feher, abracadabrante (după cum reiese încă din titlu) și fără utilitate practică. Citind „postum” „Trei săptămâni în Anzi” am avut senzația de deja vu (chiar dacă itinerariile noastre nu s-au suprapus, am avut parte de aceleași pățanii și am încercat sentimente asemănătoare).
Dacă, în general, cărțile de călătorie sunt continuarea aventurilor unor munțomani/călători în lumea literelor, de data asta avem de-a face cu un scriitor în lumea munților. În loc să aibă dificultăți în a-și alege cuvintele, autorul suferă din cauza genunchiului. Viziunea sa este viziunea lucrurilor mici, a detaliilor. Cartea este un sumum de momente brute, neprelucrate, ca o machetă oferită din piese componente pe care cititorul trebuie să o asambleze singur, iar sutele de imagini ce însoțesc textul par cioburile unei oglinzi, fără valoare individuală, menite a reîntregi imaginea de ansamblu.
Povestea andină este puternic ancorată în social. Realitatea peruană spartă în bucăți nu conține descrieri ci fapte mărunte de viață, muzică, literatură, preferințe culinare și jocuri de cuvinte. Scrierea este „lizibilă” astfel că volumul se citește ușor, în ritm alert, iar povestea se termină cu happy end: „va urma”.
