După o noapte mult mai caldă decât cea de la Visegrad luăm micul dejun în grabă, strângem tabăra și ieșim pe apă. Veteranii coborârilor pe Drina ne-au avertizat că va fi o zi lungă: 37 de kilometri de vâslit în apă stătătoare, compensați însă cu cele mai frumoase peisaje.

Dimineața la Stari Brod

La ora 8, Drina e de ulei. Vâslim de voie sub un soare ce ne dezbracă. După o oră apar din nou pereții de calcar, la început nu prea înalți, apoi la un cot al lacului ne iese în față un foișor cocoțat ca un far pe o stâncă înconjurată de ape. Din acest loc pereții se înalță și se strâng tot mai tare închipuind o nouă porțiune de defileu. Peisajele sunt magnifice. Combinația de munte cu lac în atmosfera unei dimineți senine e imbatabilă. Cunosc această senzație din turele de pe lacurile de altitudine, însă aici intervine salutar și îngustimea văii și valențele exotice ale pinilor umbeliferi cățărați ca alpiniștii pe verticalele pereților așa cum doar pe valea Cernei am mai văzut.

Drina montană

Din crăpătura unui perete iese un caiac atrăgându-ne atenția. La o privire mai atentă așa zis-a crăpătură este confluența inundată a Drinei cu un râu ajuns aici printr-un sector de chei. Ne băgăm și noi în șir indian, atrași de zgomotul unei mici cascade și chiar dacă în final nu se vădește a fi cine știe ce, după caiac-jacuzziul de ieri este din nou o experiență inedită. Din fotografii și relatări intuiam că potențialul de agrement al Drinei este ridicat și realitatea confirmă aceste presupuneri.

Cu caiacul prin chei

Parcursul continuă din ce în ce mai incitant. Falezele sunt tot mai înalte și mai abrupte, ornate cu aceeași pini umbeliferi, iar de kilometri buni apa e din perete în perete nelăsând loc de acostare nici măcar pentru un pipi de urgență. La ora prânzului ne lipim unii de alții formând o uriașă „plută” și ronțăim câteva fructe și dulciuri care ne mai înșeală foamea. Până aici a mers destul de bine însă primele semne de oboseală încep să apară și e necesar un efort al voinței pentru a porni mai departe.

Zona pereților înalți

Apa pare sa devină de cauciuc și ca să complice situația se pornește un vânt din față atât de puternic încât îl simțim în padele. Dacă până acum viteza medie era cam la 5km/h, în noile condiții aproape că se înjumătățește. La adăpostul pereților ne îndârjim să păstrăm cadența și în ciuda împotrivirilor, înaintăm. Cu ochii la reperele de la mal descoperim fixat în stâncă un petec de tablă cu inscripția 22, apoi după o vreme altul cu 21 și apoi 20. Bănuim că sunt kilometri rămași până la baraj și cu aceste repere ce ne răsplătesc efortul parcă ne mai înviorăm.

Ultimii 20 de kilometri

Suntem ajunși din urmă de Bogdan. Povestind de una, de alta, pierdem șirul kilometrilor și când ne uităm iar după tăblițe suntem la numărul 16. Wow! Pe nesimțite cade și vântul și ajungem din nou la media orară inițială, însă orele petrecute imobilizați în cockpit ne-au anchilozat.

Lady Ga Ga se odihnește

Defileul pare să se termine căci pereții scad în înălțime și orizontul se deschide. Dornici de puțină mișcare acostăm scurt pe o plajă bolovănoasă, apoi ne reluăm marșul. Pe malul drept apare o șosea flancată de căsuțe de weekend și universul se umple de zgomotele civilizației căci e ziua de 1 mai și petrecăreții sunt la datorie.

Pe lacul Perucac

La un moment dat din față apare un grup de practicanți de stand up paddle. Sunt aproape convins că în poziția lor de vâslit n-au cum să vină prea de departe și într-adevăr, în scurt timp vedem în față barajul. Uf! Etapa asta a fost un pic cam lungă.

Pe dig suntem așteptați de grăniceri căci de o bună bucată Drina a devenit râu de graniță între Serbia și Republica Srpska și de aici înainte vom fi ai Serbiei, ceea ce înseamnă că nu vom avea voie să acostăm decât pe malul drept. O scară din beton acoperită de mâzgă și o cordelină de sprijin facilitează întrucâtva ieșirea pe uscat. Organizatorii regatei au făcut demersurile oficiale așa că formalitățile constau doar din prezentarea cărții de identitate ofițerilor celor două state ce ne bifează în tabelele lor.

Pentru depășirea barajului trebuie să atașăm caiacelor cărucioarele individuale manufacturate acasă. Cele făcute de Janu sunt mari, robuste și ușor de montat pe când cele gândite de mine sunt mai fragile și mai incomode. Suntem la prima lor utilizare ceea ce implică o oarecare stângăcie, în plus nu avem destule și ca să compensăm neajunsul încercăm să ducem două bărci cu un singur căruț. Ne grăbim din nou căci în seara asta trebuie să ne întoarcem la Visegrad după masini și avem un aranjament în acest sens cu microbuzul ungurilor. Grasu, Janu și cei doi juniori o iau înainte urmați la distanță de noi, ceilalți, târându-ne ambarcațiile pe cărucioare ineficiente, ca o armată retrăgându-se în degringoladă.

După cum sugerează și numele, caiacul de agrement este un sport relaxant așa că o mare parte din participanți sunt persoane mai în vârstă în căutarea unui plus de confort oferit de campingul situat un kilometru mai departe, dar avem noroc și la barăci picăm exact peste trupa de maghiari cu microbuzul lor. Cu cele câteva cuvinte din limba lui Attila pe care le-am învățat trăind într-un oraș cu plăcuțe bilingve încerc să le explic că noi suntem persoanele pentru Visegrad însă ungurii și-au rezolvat problema și nu se mai întorc. După etapa istovitoare din cursul zilei am amâna bucuroși recuperarea mașinilor însă nu mai avem mâncare și în disperare de cauză plecăm în camping să-l rugăm pe Bogdan să ne ajute, ceea ce se și întâmplă și astfel, odată cu înserarea ne îmbarcăm în mașina lui Dejan, organizatorul regatei. Sârbul este de o rară solicitudine însă pică din picioare de oboseală, ceea ce nu-l împiedică să conducă nebunește pe drumul plin de serpentine ce traversează munții cale de 70 de kilometri, și la ora 22 suntem din nou în Visegrad, dându-ne întâlnire cu electricianul auto ce o aduce pe Baghera. Ce bucurie să o văd din nou sănătoasă! Omul îmi dă în pungă setul de diode înlocuite la alternator, îi plătesc onorariul și după strângerile de mâini plecăm la sala de gimnastică după celelalte mașini.

La ora fantomelor străbatem în coloană centrul orășelului căutând ieșirea. Mi se pare mie că lumea umblă cam neglijent, direct pe carosabil, dar nu-mi fac probleme până ce sunt oprit de un echipaj al poliției. La geamul deschis omul legii bate cu arătătorul în sticla de la ceas sugerând că între anumite ore traficul auto e închis, dar mă prefac că nu înțeleg o iotă și-mi joc rolul atât de convingător încât până la urmă suntem lăsați să plecăm.

Cu acest act de clemență problemele noastre par să se fi rezolvat și o luăm spre Perucac, însă oboseala ne ajunge pe serpentine închizându-ne ochii. Lipsa de somn este cumplită și de-am avea scobitori le-am pune în pleoape căci adeseori ne trezim scăpând pe contrasens. Memoria refuză să-și amintească cum am ajuns la tabăra de corturi, tot ce știu e că atunci când am coborât din mașini Grasu a desfăcut niște beri.

Alte imagini:

Mai departe:

OLYMPUS DIGITAL CAMERA