După terminarea liceului ne-am risipit pe la facultăţile din oraşele învecinate. Unul din visurile noastre, acela de a fi de capul nostru, se împlinise. Savuram libertatea în toate dimensiunile ei şi una dintre ele era pofta de ducă. În urma călătoriilor prin munţi ne făcuserăm prieteni prin toată ţara şi doar lipsa banilor ne putea face să petrecem un weekend în oraş. Chiar şi atunci când, împinşi de lipsuri materiale, reveneam în casa părintească, gândul ne stătea tot la excursii şi într-o astfel de ocazie m-am întâlnit cu Dan.
– Cât mai rămâi prin oraş?
– Până mâine.
– Hai să fugim la „crater”.
– S-a făcut. E şi Keme acasă, îl chem şi pe el.
Când era vorba să plecăm, discuţiile nu se lungeau prea mult.

*

Plasat pe cursul Crişului Repede, într-o zonă deluroasă ce constituie un ultim spasm geologic al Munţilor Apuseni, oraşul Oradea beneficiază turistic de vecinătatea cu staţiunea Băile Felix, renumită pentru apele sale termale. Încă de mic copil orădeanul ştie că oraşul său stă pe o uriaşă pungă de apă clocotită care, nu se ştie când (dar negreşit), îl va înghiţi apocaliptic ca pe o nouă Atlantidă. Orice orădean a auzit de faimosul „crater” de la Betfia ce în mod fals e legat de resursele geotermale ale zonei, dar prea puţini s-au învrednicit să meargă să-l vadă şi chiar şi mai puţini sunt cei ce au coborât în golul subteran ce se cască sub arcada de piatră. Pentru cunoscători, puţul de pe Dealul Şomleului ce îl sperie pe omul simplu, cu frica lui Dumnezeu, nu are cum să fie de origine vulcanică. Însăşi arcada din calcar strălucitor indică originea carstică a golului subteran şi pentru speologi, avenul situat în imediata vecinătate a oraşului este un teren de joacă perfect pentru ture rapide, aşa cum se vroia escapada pe care tocmai o plănuisem.

*

Refac drumul Betfiei alături de Dan şi Keme într-o tură de rutină. Pădurea e umedă şi răcoroasă. Urcăm lăsând în urmă tristeţile şi bicisniciile cotidiene, fericiți că nu vom avea parte de o zi ternă.
Ora 12. Rucsacurile deşartă corzi, căşti, cizme de cauciuc şi salopete pătate de argilă. Se strâng chingi, se glumeşte, se mănâncă ciocolată. Se umplu lămpile cu carbid, se împart carabinierele şi se elaborează strategii. Se dau sfaturi după care, în sfârşit, sub privirile noastre invidioase, Dan intră în coardă şi se balansează în golul surplombat al avenului, tot mai jos, tot mai mic, până ce lumina-i acetilenată se pierde învinsă de puterea tenebrei. În timp ce zgomotele din adânc sugerează acţiune, la suprafaţă se discută fără interes. E noiembrie şi frigul începe să muşte, făcându-ne să orbităm printre obiectele de echipament ce zac împrăştiate pe o mare suprafaţă.
– Nu ajungeeeee coardaaaaaaa…
E glasul exploratorului. Atenuat. Reverberat. Ciopârţit de muchiile arcadei pe sub care iese la lumină, dar totuşi dureros, fiindcă undeva la o cotă negativă, atârnat deasupra golului negru ca smoala, Dan e la capătul corzii şi trebuie să treacă în blocatori şi să urce înapoi până în prima regrupare unde va primi de la suprafaţă o a doua coardă. Operaţia se execută. Clinchetul blocatorilor loviţi în perete ţâşneşte spre suprafaţă dornic de lumină şi dintr-o dată coarda se moaie, semn că a fost atinsă regruparea.
12:40. Coarda este trimisă jos şi rapelul este reluat în timp ce la suprafaţă frigul este de o neobrăzare exagerată. Urmăresc fără convingere animaţia Betfiei într-o zi de duminică, la ora când echipa de fotbal a României joacă în Cipru sau oriunde altundeva unde nu poate fi mai frig ca aici, apoi brusc discuţia alunecă în august, la pluta Crocodilu Dilu Dilu şi la fatidica ei călătorie nautică de-a lungul Mureșului, călătorie în care patru oameni de uscat cărora li s-ar fi potrivit mai degrabă o aventură ecvestră au înfrânt valul, neabătându-se de la legile lui Murphy, cu nenorocirile lor cu tot. Îi povestesc lui Keme de apa caldă pe care o beam, de pântecăraia ce a urmat, de forţarea barajelor şi despre traiul tihnit de la bord când din fundul avenului ne auzim strigaţi.
– … neeeeee…viu…!
E glasul lui Dan, cenzurat de cei 86 de metri ai abisului.
– Vorbeşteeee maaaai claaaaaar!
– … câineeeeeee…
– A găsit jos un câine viu! Asta e. Băăăăă! Ai grijă că poate fi turbaaaaaaat!
Brusc dispare rutina. Brusc dispare frigul. Ne ghemuim la buza avenului, cu toate că ştim că nu se vede nimic. Deşi nimeni nu a pronunţat cuvântul „salvare”, operaţiunea deja a început. Clocotim de dorinţa de a acţiona şi ni se pare că jos lucrurile merg suspect de încet. Interceptăm fiecare sunet ce urcă la suprafaţă, încercând să-i desluşim semnificaţia şi, în sfârşit, auzim clinchetul binecunoscut al blocatorilor loviţi în perete, însoţit de astă dată de puternicul scheunat al patrupedului.
– N-ai luat câineleeeeee?
– N-aveam cuuuuuum. Vi-l las vouăăăăăăăă!
Timpul trece ignobil de încet. În aşteptare, ne strângem hamurile şi ne potrivim chingile. În sfârşit, casca portocalie apare la baza puţului.
– Cum e?
– Bine (gâfâie). L-am lăsat jos că n-am avut cum să-l iau cu mine. Am încercat să-l pun în vestă, dar apoi m-am gândit că poate alunecă din ea şi am abandonat. Să vezi ce disperat era când a realizat că plec şi va rămâne iarăşi singur.
– Cum naiba o fi ajuns acolo? E întreg?
– N-are absolut nimic.
– E mare?
– Nu…
– Ce culoare are?
– Alb cu pete…
– Băiat sau fată?
– E înfometat?
– Nu muşcă?
– E drăguţ?
– Are paraziţi?
– Coada…
Intru în coardă, înfiletez siguranţele, după care mă încredinţez întunericului orb şi gravitaţiei atenuate de frecarea prin ochii optului de rapel. Cobor halucinant de-a lungul pereţilor umezi sclipind molatec sub atingerea policromă a luminii frontalei. Vârful bocancului atinge roca în salturi scurte în timp ce coarda îmi alunecă docilă prin palmă. Intrarea se strânge tot mai mică deasupra, ca gura unui sac şi, încărcat de umezeală, aerul pare mai tăios. Pietricele desprinse de impactul salturilor chicotesc vesele în abis. Ating regruparea. Stop.
În pata ovală de lumină de deasupra mea a apărut o mogâldeaţă. Pietricelele au pornit iarăşi, ricoşând cu zgomot ascuţit pe suprafaţa căştii. La şold se încarcă blitzul, şuierând caracteristic. Ridic aparatul foto, dar Keme e încă prea sus. Aştept încă două salturi, flash şi ne strângem mâinile. E rândul meu să pornesc mai departe. Intru din nou în coardă şi rapelul continuă fascinant de-a lungul unui jgheab ce se termină jos, foarte jos, în bezna din care doi ochi fosforescenţi aşteaptă încrezători. Impact final resimţit în tălpi şi iată-mă pe marele con de dărâmături de pe fundul avenului, asaltat de o mogâldeaţă cu miros de grădină zoologică.
Patrupedul e de o vioiciune rară. Sare pe mine, îmi mişună printre picioare, îmi miroase ciorapii, dă din coadă, ciuleşte urechile şi toate astea sub privirile mele îngrijorate, căci în halul de subnutriţie de care-l bănuiesc, mi-e frică să nu mă confunde cu un curcan. Încerc să-l ţin la distanţă o vreme după care, convins că este cu totul inofensiv, îl mângăi şi îl alint încercând să nu bag în seamă mirosul neplăcut pe care îl emană cu dărnicie.
Pietricelele au pornit iarăşi. Câinele îmi respinge favorurile şi rămâne nemişcat, scrutând întunericul cu simţurile treze.
– Hai, măi tată, că e Keme. Imediat vei avea apă.
Keme apare cu mişcări de profesionist. Patrupedul m-a părăsit în favoarea noului venit pe care-l copleşeşte cu aceleaşi dovezi de nestăpânită simpatie, ce-mi aduc aminte că uneori animalul te iubeşte mai mult decât nevasta (încuie-i pe amândoi în portbagajul maşinii şi ai să vezi cine te iubeşte mai mult când le dai drumul).
Câinelui i se toarnă apă într-o gropiţă, de unde bea lacom. Urmăresc toate acestea din spatele aparatului de fotografiat, după care îmi împachetez sculele fiindcă nu e timp de pierdut.
– Urc în regrupare, îl trag la mine iar mai departe îl preia Dan. Hai să te ajut să-l vâri în banană.
– Lasă. Fugi în regrupare că mă descurc eu.
Urcarea în crol şi gibs nu e tocmai o joacă. Piciorul îmi alunecă mereu în jgheabul noroios iar coarda se lipeşte uneori de stâncă, dar în cele din urmă ajung.
– Liber coarda!
– Trimite-mi blocatorii.
– S-a făcut.
În timp ce pedalele şi blocatorii se pierd în întuneric, călăuziţi de firul roşu al corzii, îmi fac un semicabestan pe carabiniera din ham, ca o minimă asigurare.
– Vezi că pun câinele în coardă!
– OK.
– Trage!
Dau să trag. Dumnezeule! E foarte greu. Nu s-ar spune că ar fi flămânzit. Caut un sprijin de nădejde pentru picior, dar totul e în pantă şi alunecos.
– Trage odată!
– Bine, bine!
Trag. Trag şi cu fiecare lungime de braţ alunec câţiva centimetri. Coarda se adună colac lângă piciorul meu, tot mai multă, însă banana nu apare din hău. Din când în când mă opresc pentru a-mi căuta o poziţie stabilă, după care efortul reîncepe. Trag, adun coarda, proptesc piciorul, apoi trag din nou şi din nou adun coarda. Îmi caut un sprijin pentru picior. Trei sferturi din coardă s-au adunat. Trag fără să pot aduna niciun centimetru. S-a blocat.
Cu infinită precauţie cobor pe buza abisului. Banana roşu-alb-albastră din care iese capul neliniştit al patrupedului atârnă la cinci metri sub regrupare. Smucesc coarda de câteva ori, dar fără succes. Clipe cu nervi. Clipe cu draci. Ce naiba e de făcut?
– A ajuns câinele?
– Nu. S-a blocat.
– Ce faaaaceţiiiii acoooolooooo???
E glasul lui Dan care ne-a interceptat dialogul. Probabil l-a prins frigul şi nu mai are răbdare. Nu ştiu ce e de făcut. Slăbesc semicabestanul şi mă aplec tot mai mult deasupra abisului, în speranţa că voi putea îndepărta banana de perete, cât să degajez coarda şi deodată:
– Keme, cade câinele!!!
Lumina pâlpâie. Aştept să aud bufnitura sau vreun schelălăit, dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. Şi totuşi, banana atârnă flască. Pare un număr de iluzionism, căci văzul nu-mi joacă feste.
– Ce se întâmplă?
– Nu ştiu. A ieşit din banană!
Îl descopăr în conul de umbră, aşezat cuminte pe o prispă. Simt nevoia de a ucide.
– Stă pe o prispă.
– Coboară şi ia-l
– OK. Încerc.
Dau să cobor, dar…
– Stai că nu pot coborî. Adică pot, dar nu voi mai putea urca, căci ţi-am trimis blocatorii. Urcă tu şi culege-l de pe traseu.
– …?
– Urci?
– Da, urc!
Stau cuminte în regrupare. Cinci metri sub mine, câinele stă şi el cuminte în regruparea lui. La suprafaţă, Dan mişună, probabil de frig, iar în adânc, Keme trudeşte la blocatori.
Ora 16:20. Stau neliniştit în regrupare. Cinci metri mai jos câinele schelălăie jalnic. De la Dan nu am nicio informaţie, în schimb Keme îmi strigă sacadat:
– Vorbeşte… bă… cu câinele… poate se sinucide… dracului…
Nici n-am altă treabă, gândesc. Dar constat că într-adevăr n-am.
– Câine!
– Uau, uauuuuu!
– Bă câine, mă auzi?
– Uau, uauuuuu!
– Aşa tată, fii atent o secundă. Soyez tranquille că acuşi apare Keme şi te scoate din pârnaie, numai să fii cuminte şi nu mai schelălăi ca un mucea.
– Ceee faaaaaciiii? Vooorbeşti cuuu câi-neleee?
E glasul de la suprafaţă. Râde.
– Fireşte. Trebuie să-i ridic moralul.
Apoi către câine:
– Puţintică răbdare şi vei vedea lumina lunii, că nu mai sunt şanse să ieşi pe ziuă. Te trimitem mâine la Braşov, la o prietenă care o să te îndrăgească şi-o să-ţi facă toate hachiţele. Stai, nu te bucura, că nici acolo n-o să-ţi fie uşor. Va trebui să caţeri „lanţurile”, Padina Popii sau să urci în Postăvaru… Bă Keme, vii, măi odată? Că-mi seacă repertoriul…
– Imediat ajung.
– Auzi că vine.
Câinele nu pare înzestrat cu simţul auzului. Schelălăie mai departe şi sunetul ăsta îmi ridică nervii pe o nouă octavă. Din fericire, comedia nu durează mult: dedesubt se face lumină şi scandalul încetează când Keme îşi trage răsuflarea lângă animal, mângâindu-l cu dragoste. Să-i fie oare blocate căile nazale?
În aşteptare mai trag un flash, după care urmăresc din ce în ce mai plictisit manevrele şirete cu care Keme încearcă să încarcereze animalul în banană1.
– Ceee naibaaa faaaaaceţi?
– Băgăm animalul la zdup!
– Haaaaideţi odatăăăă căăă am îngheţaaaaat!
– Imediat.
De fapt, nu e nici o şansă pentru imediat căci animalul nu se lasă momit, ocolind prudent gura bananei. Spaţiul e strâmt, Keme pendulează în coardă, câinele se zbate.
16:25 – Hai cuţu, hai înăuntru!
16:27 – Hai mă, fii cuminte!
16:30 – Bagă-te, mă, înăuntru!
16:35 – Bă vită, întoarce-te!
16:40 – Kiru! Măi, Kiru! Băăă, io-l las aici. Să mor io!
Îmi dau lacrimile. De râs.
– Nu-l putem lăsa. Dacă l-am adus până aici, trebuie să-l scoatem. Ştii ce?
– Nu ştiu.
– Hai să-i facem un ham din cordelină. Are Dan o bucată.
– Bine.
Cererea iese cu 340m/s pe gura avenului şi în curând ghemul de cordelină coboară vâjâind pe coardă.
Keme împleteşte savant în jurul câinelui, absorbit de noua lui îndeletnicire.
– Ai grijă cum faci hamul, să nu-l suguşez când îl ridic.
– Aia încerc.
În sfârşit, câinele e balotat şi mi se comunică rezultatul operaţiunii. Trag prima lungime de braţ şi înregistrez cum Keme strigă ceva foarte alarmat. Sar trei trepte de viteză şi iată-l, balotul apare zvârcolindu-se puternic. Un câine chinuit de nenumărate spire ce-l încorsetează. Îl depun în regrupare şi în scurt timp Keme apare în zgomote de blocatori.
Operaţiunea de păcălire a câinelui reîncepe cu forţe sporite. De astă dată Keme se ocupă de fineţuri, încercând să-i distragă atenţia cu mângăieri şi cuvinte mieroase, în timp ce eu umblu cu banana prin spatele lui, unde mirosul de câine stricat devine mortal. Animalul e foarte sensibil la orice aspect ce vizeavă captivitatea, aşa că cinci minute de răbdare trec fără ca operaţiunea să înregistreze vreun progres.
– Nu urcaaaaaţi, măiii, odatăăăăă?
– Nu putem prinde câinele!
– Legaaaaaţi-l de picioaaaaaareeee!
Minunat! Magistral!! Magnific!!! Ne răzbunăm pe bietul animal, legându-l fedeleş. Doar ochii-i speriaţi mai mişcă. Îl băgăm în banană şi-l atârnăm de coardă.
– Trage, Dane!
Câinele urcă un metru şi jumate, după care se opreşte.
– S-oooo agăţaaaaat?
– Nu.
– Aşaaa greeeeeu îiiiiii?
– Daaaaa. Trage numai.
Coarda se pune în mişcare şi, metru cu metru, e tot mai sus. Abia acum constat că lampa îmi face figuri, probabil din cauza condensului de pe tubul de gaz.
– Liber coarda!
Keme e gata echipat, aşa că îl invit să urce. Îi întind coarda şi în rope walking ţâşneşte la suprafaţă, ca omul păianjen.
– Liber coarda!
Abia ce primesc blocatorii când, tăcut şi neloial, flăcăruia frontalei se stinge. Bâjbâi prin buzunare după brichetă şi caut brenerul pe pipăite. Foc! Pocnitura scurtă a flăcării acetilenice. Pereţii umezi scânteiază scurt, apoi se lasă din nou bezna adâncă, de iad. Foc! Pocnitura scurtă a flăcării, pereţii umezi, bezna adâncă. Foc! Pocnitura, pereţii, bezna. Nici o şansă de repunere în funcţiune, dar încep să prind ritmul foc-pocnitură-pereţi-beznă. În scurtele clipe de lumină îmi montez blocatorii, după care pot să mă mişc şi pe întuneric, călăuzit de coarda ce urcă spre cer ca vrejul de fasole a lui Jack.
– Viiiiii, măiiiii?
– Vin, vin…
Vin pe naiba. Nu mai e nimeni care să-mi ţină coarda întinsă şi mă zvârcolesc aproape pe loc la -30 de metri de suprafaţă, în timp ce câinele troglodit scheaună la lună.
Stelele strălucesc rece când ajung pe buza avenului. Pământ, iarbă, luminile Betfiei: mulţam cerului. Câinele ne-a devorat sandwichurile şi acum se uită la mine vesel, dând din coadă.
– Ne-am gândit să-l botezăm, mă înștiințează Dan. Să-i spunem Crater…

*

Epilog

Odată cu scoaterea patrupedului din spaţiul tenebrelor, a început pentru el o altă viaţă. Keme i-a făcut o lesă dintr-o chingă şi am plecat cu el la oraş. Nu era un puiandru. Trăise destule şi nu-l mai mira nimic. A rămas doar debusolat în autobuz, lipit de podeaua caldă de deasupra motorului şi s-a temut doar o clipă de tramvaiul gălăgios ce se târşea pe şine. Soarta l-a ajutat să-şi găsească stăpân într-o curte în care, indiferent de condiţiile meteo, a dormit numai sub cerul liber, probabil din cauza claustrofobiei căpătate în lungile zile petrecute în adânc. Mirosul neplăcut i-a dispărut iar prietenia şi simpatia pe care le emana spontan l-au făcut iubit pretutindeni. Lumea l-a mângâiat şi l-a alintat şi, înşelată de aspectul său dubios, a găsit că ar fi corcitură de Saint Bernard. Doi ani mai târziu nu s-a mai întors la poarta în faţa căreia aştepta cuminte după escapadele sale pe străzi și după câteva zile de căutări, am găsit lângă stâlpul de la şosea un ghemotoc diform de blană, năclăită de sânge.