Ca să nu stric ziua de sâmbătă cu drumul, am plecat spre Colibița vineri dupăamiază. Am ajuns pe întuneric, dar descrierea lui Gigi se potrivea cu peisajul și am găsit ușor campingul (La sculptor). În jurul unui foc i-am găsit pe Gigi și Felicia și pe Mugurel și Mihaela, apoi a apărut și Mike, am ridicat cortul și ne-am culcat.

*

Dimineață friguroasă. Cred că sunt doar 5C. Brrrrr! Mi-e o silă nesfârșită să trag fermoarul sacului de dormit, dar știu că aburii fotogenici dispar odată cu ridicarea soarelui așa că… hai la apă! Urc în caiac cu mișcări ușoare în ciuda pufoaicei pe care am îmbrăcat-o pentru confort termic. Din două lovituri de padelă sunt în larg, cu ochii la aburul ce se ridică de pe suprafața apei.

Lacul dormitează încă. În jurul meu Gigi și Mike săgetează apa cu „rățuștele” lor. Ne înfundăm în ceața groasă ce absoarbe lumina și sunetele ca un burete. Marele alb. Marea liniște. Câteodată discul soarelui transpare deasupra noastră, când mic, ca un bănuț, când uriaș, cât o tigaie.

Hoinărim. Plimbăm de colo-colo fotograful din noi în căutarea ineditului. Cortina volatilă a aburilor e în continuă schimbare contribuind la diversitatea scenelor.

Ajungem la coada lacului la ora când soarele are deja suficientă putere pentru a destrăma ceața. Abia acum putem panorama întreg orizontul descoperind hora de culmi montane ce ne împresoară. În față recunosc creasta Călimanului cu cele trei vârfuri pe care am urcat cu aproape 30 de ani în urmă; Bistricior, Străcior, Zurzugău.

Revenim la tabără pentru micul dejun, apoi ieșim pe lac pentru o nouă tură, de astă dată spre baraj. Între timp ni s-au alăturat Adi și Dana și pentru diversitate luăm canoele.

Colibița are specificul său. Lacul nu e strâns de o vale ci se întinde într-un spațiu deschis, ca o calderă. Culmile înconjurătoare nu sunt foarte înalte și poate de aceea beneficiază de vânt, în plus e rotunjor, cu luciu de apă de mare întindere, ceea ce-l face ideal pentru sporturile cu vele. De jur împrejur sunt cabane, pensiuni, campinguri sau hoteluri și, surprinzător, alături de hidrobiciclete și bărci clasice, o grămadă de yachturi până în 30 de picioare. La cât de turistic pare locul e surprinzător de civilizat, fără muzici care să urle de pe mal și fără bărci de viteză care să ne scuture pe apă.

La ora prânzului se ridică vântul promis de siteurile meteo și punem pe apă D4 lui Gigi. Mugurel face prima încercare, după care ieșim cu el pe rând până pe la ora 18 când se lasă acalmia de seară.

Seara o petrecem la foc până târziu în miez de noapte.

*

Dimineața am o senzație de deja vu. E tot frig. Mike a ieșit și îl aud cu bocăne pe la mașini împreună cu ceilalți. Nu mi-a dispărut sila de a trage fermoarul sacului de dormit așa că mai stau puțin.

*

E liniște. Îmi ascut auzul, dar nu mai prind nici-un bocănit. Aoleu, am adormit și lumea a ieșit pe apă! Dintr-o mișcare sunt în papuci și mai apuc să văd cum ultimul caiac dublează promotoriul din capătul campingului. Urc în cockpit și vâslesc viguros să prind din urmă haita înainte de a fi înghițită de ceață.

Printre construcțiile moderne a mai rămas ici colo câte o gospodărie veche, țărănească.

Refacem de plăcere drumul până la coada lacului și revenim la ora la care soarele s-a înstăpânit asupra peisajului.

Am o grămadă de drum de făcut până acasă așa că la ora prânzului îmi fac bagajele și pornesc. Mașina înghite kilometri și mâinile rotesc volanul mecanic căci gândul mi-a rămas sus în munte, la luciul Colibiței și la bărcuțele ei.