Totul a pornit, din nou, de la un telefon. Marcel, un fost coleg de liceu, îmi propune să ieșim din oraș într-o zonă în care să poată să se joace cu drona. Gând la gând cu bucurie: el își ia jucăria zburătoare, eu pe cea plutitoare și o luăm spre Crișul Negru, în zona localității Șoimi.
Vremea specifică lunii mai, cu soare și ploi repezi, bogate cantitativ, a umflat cursurile de apă. În zona Munților Bihorului, câteva râuri au depășit cotele istorice, apele lor tumultoase ajungând în cele din urmă în Crișul Negru.
Cotele râului sunt în scădere, dar malurile au rămas mocirloase, cu vegetația culcată spre aval. Nu îndrăznesc să ies cu mașina de pe pietriș și bine fac căci în drum spre malul apei simt pământul moale sub tălpi.
Râul e de o frumusețe sălbatică. Chiar dacă e tulbure, vitalitatea lui mă umple de bucurie. Am ales să cobor zece kilometri, până în localitatea Căpâlna. Pe această porțiune nu sunt praguri sau amenajări hidrotehnice așa că singurele pericole sunt crengile copacilor aplecați spre apă sau eventualele trunchiuri aduse de viitură și eșuate în zonele cu adâncimi mici. La viteza curentului estimez că parcursul îmi va lua o oră.
Pornesc. E prima ieșire de anul ăsta. Din două padele sunt în plin curent și mă las târât la vale cu satisfacția celui ce mănâncă gratis. Ce mult am așteptat clipa asta!
Am apă berechet sub chilă. În față, drept în axul râului îmi apare turnul de la Șoimi. În copacii de pe maluri ciripesc păsările și prin fânețe țârâie greierii. Într-un cot al răului cursul prinde viteză și se iscă valuri de fund de jumate de metru. Nu mi-am pus fustița, dar distanța dintre valuri îi permite caiacului să le urce și să le coboare pe fiecare separat, fără să le spargă.
Râul mă poartă cu mare viteză așa că de data asta nu e necesar să vâslesc. Îmi permit să savurez plutirea tăcută, dar câte o tufă sau un copac ajuns în curent de umflarea râului mă obligă să fiu atent la direcție. De altfel aceste capcane se aud de departe căci felul în care despică apa se aude ca o vâltoare.
În scurt timp apar podurile de la Șoimi. Aici am pus capăt traseului în 2014. De data asta voi merge mai departe, împreună cu bucățile de lemn ce plutesc în jurul meu.
La fix o oră de la plecare îmi apare în față podul de la Căpâlna, cu o siluetă umană deasupra. E Marcel, prezent la întâlnire. Drona și-a epuizat acumulatorii așa că a trecut la aparatul foto.
Curentul mă poartă repede pe sub pod și vâslesc puternic către mal. Cotele ridicate ale apei au format un braț mort ce a invadat pajiștea, dându-mi posibilitatea de a ieși din curent.
Cobor direct pe iarbă. Pajiștea e curată așa că fără nici o teamă trag caiacul prin iarbă spre mașina lăsată în siguranță lângă drum.
A fost o tură plăcută. M-am bucurat să regăsesc Crișul Negru și sper să ne mai întâlnim anul ăsta.
