Brooks Jensen este fondatorul unei prestigioase reviste americane de fotografie, numită Lens Work, ce pune accent mai degrabă pe idei decât pe imagini, iar cartea “Despre fotografie, cu dragoste” strânge între coperţile ei câteva eseuri actualizate, ce au fost publicate în paginile revistei pe parcursul a zece ani.
Dealungul timpului am descoperit multe cărţi care mi-au marcat evoluţia şi despre una dintre ele, evident de fotografie, vreau să comentez în continuare. Este vorba despre volumul lui Brooks Jensen, “Despre fotografie, cu dragoste – reflecţii personale asupra imaginii, creativităţii şi a artei în general”. Traducerea în limba română a apărut în 2011 la Editura Aqua Forte din Cluj Napoca, în Colecţia Diafragma9. Aşa cum se defineşte chiar pe coperta cărţii, această colecţie vrea să iasă din tiparul manualelor şi a workshopurilor ce vor să ne înveţe cum să fotografiem, mutând punctul focal de la cunoaşterea şi stăpânirea tehnicii la cunoaşterea şi dezvoltarea omului din spatele aparatului fotografic, mai precis a creativităţii, şi cartea lui Jensen reuşeşte acest lucru cu vârf şi îndesat. Desigur, vă îndemn să citiţi cartea, dar fiindcă poate fi greu de găsit, îmi permit să spicuiesc pe marginea ideilor ce mi s-au părut interesante cu speranţa că, chiar şi „second-hand” ele vor avea impact.
Primul eseu se intitulează “Ce înseamnă să fii artist fotograf” şi în esenţă se străduieşte să fie acid şi ironic la adresa tuturor celor ce iau fotografia în serios, dar mai ales la adresa acelora care se gândesc să-şi dedice viaţa fotografiei. Atitudinea poate fi derutantă, dar autorul mărturiseşte că acţionează aşa din compasiune şi din speranţa că vă va putea determina să urmaţi o altă carieră, “de pildă aceea de contabil”. Prima lecţie: pentru a nu fi dezamăgiţi, nu vă faceţi planuri mari în legătură cu reuşitele voastre fotografice. Lucraţi doar din plăcere, cu pasiune şi dacă cândva veţi fi apreciaţi şi chiar veţi vinde vreo imagine sau vreun print, luaţia asta ca pe un bonus.
Toată lumea se pricepe la fotbal şi toţi cei ce îşi cumpără un aparat foto sunt numiţi fotografi. De ce însă cel ce-şi cumpără un pian nu e catalogat automat ca pianist? Lecţia numărul doi: fotograf e doar cel ce vede, simte, gândeşte, interpretează şi exprimă.
Capitolul “Treburi de zi cu zi” se referă la aceia care cred că marii artişti, Ansel Adams sau Brett Weston, au ajuns şi sunt “mari” pentru că toată ziulica, din zori şi până-n seară îşi văd de lucrările lor. Doar sunt celebri, sigur nu-i pune nimeni să spele vasele, pe când noi… În realitate, având şansa de a strange mâna lui Ansel Adams, autorul a descoperit că palma acestuia era plină de bătături, ca aceea a unui muncitor. Lecţia numărul trei: timpul marilor fotografi a fost împărţit între cearta cu vecinii, deplasarea la piaţă, curăţarea streşinilor şi alte treburi de zi cu zi. Şi-atunci, când le-a mai rămas timp pentru opera lor? Între timp.
În capitolul “Creativitate şi confuzie” autorul se străduie să ne convingă că geniul şi disciplina sunt inseparabili ca yin şi yang, fiind total în dezacord cu cei care consideră dezordinea şi ambiguitatea un act creaţie în care un ochi versat va putea descoperi multe chestii ce i-au scăpat până şi autorului. Lecţia numărul patru: să arunci o găleată cu vopsea de pe acoperiş pe o pânză întinsă la sol, nu e creativitate.
Capitolul “O sută de fotografii” descrie o experienţă personală. După ani de amatorism, încercând să se definească, Jensen îşi propune să selecteze o sută de lucrări care să-i reprezinte munca şi pe care să le poată prezenta cu mândrie. În urma acestei experienţe a învăţat lecţia numărul cinci: ideea că practica duce la perfecţiune nu e adevărată. Doar practicarea perfecţiunii duce la perfecţiune.
Toată lumea îşi propune să facă fotografii extraordinare, numai că nu prea ştie cum să înceapă şi ce sunt alea fotografii extraordinare. Lecţia numărul şase: înainte de a te apuca de treabă, schiţează un proiect.
Capitolul “Dincolo de ceea ce este” pare un pic mai filosofic. E clar că fotografia pe care o căutăm este aceea care arată nu doar ceea ce este, ci mai ales “acel ceva care mai este”. Pentru asta însă, trebuie să înţelegem în primul rând noi înşine acel “ceva” şi acest lucru începe atunci când cedăm controlul şi permitem lucrurilor să se întâmple. Lecţia numărul şapte a spus-o mai bine Picasso: “eu nu caut. Eu găsesc”.
“Cum merge treaba cu un workshop foto” clarifică motivele pentru care e bine să mergeţi la aceste întâlniri lucrative, capcanele pe care să le evitaţi cu acest prilej, câteva consideraţii despre fotografi şi profesori şi câteva lucruri pe care e bine să le pregătiţi înainte de a vă prezenta la workshop. Dacă n-aţi mai fost la aşa ceva, totul e o lecţie. Dacă aţi mai fost, sistematizarea acestor idei poate să vă mai clarifice propriile concluzii.
“Când turma o ia la stânga” se termină cu o lecţie previzibilă în care apare pronumele personal singular la persoana a doua şi cuvântul “dreapta”. Cum spunea şi Brâncuşi: “la umbra marilor stejari nu creşte nimic”.
“Imagine şi idee” introduce un termen nou: APAC. Altă piatră, alt copac. Autorul vrea să spună că s-au făcut atâtea fotografii plictisitoare luând în vizor tot ce vedem în faţa ochilor şi declanşând mecanic, încât ar trebui să ne abţinem cu orice preţ să le sporim numărul. Lecţia capitolului: arta se referă la idei. Fotografii ce produc imagini lipsite de idei sunt ca pianiştii ce repetă la nesfârşit gamele.
Mi-a plăcut capitolul “Ferestre şi artefacte”. Cică ar fi fotografii pe care le priveşti (artefacte) şi altele prin care priveşti (care îţi oferă prilejul de a vedea lucruri nevăzute).
Mai sunt multe capitole, dar voi încheia cu “Lecţii de la Johni Mitchell”. Vi s-a întâmplat să găsiţi un cântăreţ care să vă vrăjească cu melodiile lui în aşa hal încât să-i aşteptaţi cu înfrigurare următorul album? Aşa a păţit şi Jensen, numai că atunci când a ajuns acasă cu noul disc şi l-a ascultat, a fost foarte dezamăgit: era o porcărie. Abia după ce l-a reascultat de multe ori, a prins şpilul: Johni Mitchell evoluase şi a trebuit să evolueze şi el pentru a o înţelege. Lecţia: nu vă plafonaţi la ceva ce v-a adus succes. Treceţi mai departe.
Mie mi-a plăcut cartea. După atâtea lucrări despre tehnică, cu care sunt pline librăriile şi bibliotecile, a fost o lectură binevenită şi reconfortantă. Dacă mergeţi la război nu trebuie doar să vă pregătiţi doar armele, ci şi să-l instruiţi pe general. Lecţiile pe care le-am enumerat ca şi concluzii pot să sune banal, ca nişte truisme, de aceea trebuie să citiţi cartea şi o să vedeţi cum, chiar dacă la început nu se va întâmpla mare lucru, noile idei vor dospi în mintea voastră ca drojdia ajunsă în masa aluatului.
Senryu este un gen de poezie comică japoneză. Ea este scurtă şi nu se bazează pe gaguri, ca umorul american.
“Zicând “doar o partidă”,
S-au aşezat la joc.
Asta a fost ieri”.
Lectură plăcută!
