Refacem în sens invers drumul la gară. Așa cum ne-am obișnuit în peregrinările prin occident, biletele de tren se cumpără de la automat. Ne punem amprentele pe ecranul tactil și ne blocăm la un anume ecran de unde nu vedem continuarea. Încercăm mai mulți, pe rând, cu același rezultat, până ce vine exponentul noii generații (Horea), ca să ne-arate cum se face. E clar: suntem expirați!

Aeroportul danezilor pare vechi și demodat. Găsim imediat un automat de etichete al Atlantic Airways, le printăm scanând boarding-passul apoi ne prezentăm la ghișeu unde în spiritul țării lui „do it yourself” operatorul în uniformă ne invită să ni le lipim singuri: tot ce faci tu e mai bine, mai sigur, mai rapid!

Mai avem o oră și ceva până la închiderea porților. Un panou electronic ne avertizează că până la poarta A26 avem de mers circa 11 minute. Străbatem cu ajutorul benzilor rulante coridoare interminabile, apoi ajungem la terminalul A, ultimul, un lung tunel ogival destinat zborurilor nordice.

Până la îmbarcare am timp să reflectez la scurta experiență daneză. Pentru noi, ca exponenți ai Europei de Est, Copenhaga arată ca un oraș din viitor și când spun asta nu mă refer numai la arhitectură și design, ci mai ales la soluțiile pragmatice pentru viața cotidiană. Nu știu cum arată cifrele privind poluarea, dar cultura mersului pe jos sau cu bicicleta cred că are în această privință un cuvânt de spus. Apoi cetățenii par foarte relaxați. A sta pe jos, pe chei, sau a face baie în mare în mijlocul orașului pare firesc sau chiar hyggelig, ca să folosesc un termen danez. Lumea își vede nepăsătoare de treabă, singurii cetățeni stresați fiind oamenii liberi din Christiania care se tem să nu-și piardă libertatea.

În sfârșit se deschide poarta și începe îmbarcarea. Cursa Copenhaga – Feroe cu plecare la 8:25 este prima a zilei și avionul e aproape gol. Operatorul feroez Atlantic Airways deține trei aeronave Airbus 320 ce fac zilnic patru curse la Copenhaga și Billund și săptămânal câteva la Londra și Paris. Aeronavele au nume de pictori (Ingalvur Av Reyni, Tita Vinther și William Heinesen), a noastră fiind William.

Socotim că ar fi păcat să se irosească peisajele aeriene și ne mutăm pe locurile libere de la geam. Avionul survolează strâmtoarea Øresund cu podul ce ne este deja familiar, apoi peninsula daneză ce arată ca un ținut jos, cu țărmuri ce intră lin în mare, aproape mlăștinoase.

De cum ajungem peste Atlantic mă fură somnul. Am dormit prost din cauza căldurii și am o oră și jumătate la dispoziție ca să recuperez. Parcă presimțind ceva mă trezesc scurt tocmai când survolăm insulele Shetland, apoi mai fur câteva minute de somn înainte de a ajunge în Feroe. Gata, de acum fiecare minut dormit este un minut irosit!

În timp ce aeronava pierde altitudine, pilotul face obișnuitul anunț privind sosirea la destinație, precizând că la sol sunt 11C și vreme excelentă pentru insulele Feroe. Sub noi defilează niște stânci tăioase ce ies din mare spectaculos, apoi avionul se aliniază cu pista și parcurge descendent o traiectorie paralelă cu un lanț muntos. Circurile glaciare se succed unul după altul și în dreptul fiecăruia curenții de aer canalizați ca printr-o pâlnie lovesc avionul din lateral, scuturându-l violent. E drept că am plătit o groază de bani pentru a vedea insulele, dar nu e ultimul lucru pe care vrem să-l vedem, așa că ne depresurizăm la propriu odată ajunși pe pământ.

Cum e și firesc, aeroportul e mic. În insulele muntoase, cu relief accidentat, s-a găsit cu greu spațiul plan necesar pistei. Prima pistă de aterizare a fost construită la începutul celui de-al doilea război mondial, de englezi, ce s-au grăbit să cucerească arhipelagul pentru a nu cădea în mâinile germanilor.

Trecem prin porțile aeroportului fără ca cineva să ne controleze actele: ne-am făcut degeaba pașapoarte! Ca parte a Regatului Danez, feroezii sunt membri a mai multor organizații și tratate internationale, însă nu sunt membri ai Uniunii Europene. Se spune că insulele au fost independente pentru câteva zile, după votul din 14 septembrie 1946 când 50,7% din alegători s-a pronunțat în favoarea independenței, însă șase zile mai târziu guvernul danez a anulat această declarație pe motiv că referendumul avusese caracter pur consultativ și pentru a pune capăt viselor de libertate regele Christian al X-lea al Danemarcei a dizolvat Løgting, parlamentul insulelor. Rezultatul? Până în momentul de față, insulele Feroe sunt o ștruțocămilă  numită zonă autonomă sub administrația Danemarcei.

La un stand găsim hărți și pliante gratuite, cu care ne aprovizionăm din plin. Habar n-am câți vizitatori pot avea niște insule sterpe pierdute în cețurile Atlanticului de Nord, dar cu siguranță departamentul feroez de turism își face treaba.

În fața aeroportului trăim o reală clipă de satisfacție. De cum pui piciorul într-un loc îndepărtat, aerul adevărat și nu cel condiționat al aerogării, îți oferă primele indicii despre locul în care ai ajuns și la două ore de zbor de o europă incendiată de caniculă atmosfera umedă și răcoroasă ne face nările să freamete. De jur împrejur sunt doar dealuri năpădite de iarbă, sub un cer înnorat cum n-am mai văzut din aprilie. Se prea poate ca aceste circumstanțe să fie ingredientele depresiei scandinave, însă pentru noi, ele sunt plăcute.

Șoferii declarați în formularele rent a car se duc să facă formele pentru ridicarea mașinilor și se întorc cu cheile în doar câteva minute. Pentru a ajunge la cele două Hyundai i20 ce ne așteaptă în parcare tranzităm cu bagajele în spinare așa numita zonă „Kiss and fly” unde sunt permise opriri de maxim trei minute pentru debarcare și rămas bun.

Numerele de înmatriculare ale mașinilor sunt scurte: două litere și trei cifre. Jocul coincidențelor face ca multe grupări de litere să se potrivească cu abrevierile județelor noastre, astfel că exultăm când găsim câte o mașină de „suceava”, „sălaj” sau „brașov”. Toate mașinile din parcare sunt cvasi noi, ale noastre având la bord șapte, respectiv nouă mii de kilometri.

Deoarece check-inul la căsuța închiriată prin Airbnb se face după ora 13, pornim într-o scurtă plimbare spre Gásadalur, cătunul cel mai izolat al insulei. Imediat în capătul pistei se află pitită localitatea Sørvágur, prin care trecem ca vântul, furați de priveliștea oferită de deschiderea spre ocean. Șoseaua are o singură bandă și pentru a opri căutăm primul refugiu de pe marginea drumului.

Am venit în Feroe atrași de peisajele găsit pe internet și recunoaștem în față unul dintre cele „clasice”. În continuarea unei peninsule ce adăpostește la subsuoara ei localitatea Sørvágur e trasată o linie imaginară punctată de câteva stânci neînsemnate și unele mai mari, cu pretenții de insule. Antagonismul dintre infinitatea orizontală a oceanului viu și verticalitatea încremenită a stâncilor, culminând cu profilul ca un dinte de rechin al insulei Tindhólmur, ne incită. Încântați ca niște copii ne oprim pentru fotografii ori de câte ori acostamentul ne permite, apoi traversăm muntele printr-un tunel ce ne scoate într-o vale la gura căreia câteva case trădează cătunul Gásadalur.

O micuță parcare și un indicator marchează capătul potecii spre cascada Múlafossur. Vremea s-a schimbat. Cerul a devenit plumburiu și vântul s-a intensificat obligându-ne să ne îmbrăcăm gecile. După câteva sute de pași ajungem pe un promotoriu cu vedere la căderea de apă din fundul unui golf.

Panorama e din nou emblematică. Dominată de vârful Árnafjall, cascada își varsă apa direct în ocean printr-o unică treaptă ce cade în apic în fundul unui fiord. Pe de-o parte stâncos, peisajul e îndulcit de pășunile în pantă, de un verde liniștitor. Vântul venit de pe întinderea oceanului se amplifică atât de mult în pâlnia fiordului încât transformă căderea de apă într-o perdea ce uneori își întrerupe căderea și o ia în sens invers, în sus. Am văzut atâtea fotografii cu cascada încât toate detaliile îmi sunt familiare, însă rafalel ce aproape îmi smulg aparatul foto din mână, aerul umed ce-mi umflă pieptul și bucuria de a fi aici fac din această panoramă o experiență personală.

Regăsim cu bucurie habitaclul adăpostit al micuței Hyundai ce ne duce câteva sute de metri mai la vale, în parcarea din sat. E ora prânzului și un indicator ne ademenește la o cafenea. Dat fiind urgia de afară ar pica bine ceva cald, dar ușa e închisă și un anunț din spatele geamului justifică gestul: e ziua națională a feroezilor, liberă prin lege. În imediata apropiere există o ladă de aluminiu cu produse tradiționale oferite spre vânzare în regim de autoservire, dar n-avem poftă de gem și compot așa că revenim la turism.

Gásadalur e numele pompos al câtorva case construite din lemn, cu acoperiș de iarbă. De când am aterizat n-am văzut o singură tufă sau copac așa că mă miră omniprezența lemnului, în schimb în climatul umed asigurat de 210 zile de precipitații/an pajiștile de pe acoperișuri prosperă. Până la construcția tunelului locul era unul din cele mai izolate din insulele Feroe și nici acum nu vedem picior de localnic, ci doar un border collie vesel și câțiva turiști ce se plimbă, ca și noi, cu aparatele foto în mână. În lipsa cafenelei mâncăm din portbagaj, apoi facem o plimbare pe un traseu de coastă jalonat prin iarbă cu țăruși scunzi.

Priveliștea e magnifică: maluri înalte și abrupte, pe fundalul oceanului răscolit de vânt. Rafalele ne clatină pe picioare, câțiva stropi de ploaie ne umezesc goretexurile și o șalupă ce se luptă sub noi cu valurile oceanului întregește tabloul. Cu tot vântul, insula Mykines pe care-o avem în față e tot timpul acoperită de o căciulă de nori.

Ar fi fost de făcut un traseu de drumeție, dar încă neacomodați în insule și mai ales urgisiți de vreme, renunțăm. Ghidul nostru de drumeție nu e prea explicit în legătură cu începutul traseului, dar vedem poteca zig-zagând pe versantul abrupt de deasupra tunelului.

Ne îmbarcăm în mașini și pornim spre Sandavágur, unde e căsuța închiriată. Drumul ne aduce din nou la aeroport, lângă care vedem hotelul Vagar, apoi trecem pe lângă lacul Sørvágsvatn pe malul căruia mai oprim o dată pentru o nouă serie de fotografii cu bărci și căsuțe de piatră cu acoperiș de iarbă.

Lacul e o altă vedetă a insulelor. Cuibărit într-o vale, ca în căușul unei palme, nivelul lacului e mult superior oceanului și dintr-un unghi ce-i ascunde locul de vărsare, cele două suprafețe de apă par să încalce principiul vaselor comunicante.

E trecut de ora 13 așa că ne grăbim să ne luăm în primire căsuța. Nu avem adresa exactă, ci doar o localizare aproximativă și o fotografie cu exteriorul arătând o casă gri, cu fațada din lemn, lângă una roșie, din vecinătate. Străbatem încet străduțele localității dezvoltate în lungul unui râu și privirea de vultur a lui Mike zărește un tandem ce corespunde descrierii. În timp ce ne apropiem pierdem din vedere locația, dar satul nu e mare și ajungem la destinație ca duși de GPS.

O femeie cu trăsături asiatice ne întâmpină cu zâmbete largi (în Feroe numărul bărbaților e mai mare decât cel al femeilor fiindcă fetele plecate la studii de obicei nu se mai întorc, fiind înlocuite de thailandeze și filipineze ce constituie cea mai numeroasă comunitate etnică). În cursul dimineții a plecat un grup, dar casa a fost curățată și ne putem instala. Intrăm într-un open space ce conține o bucătărie cu insulă și un living cu o masă uriașă. Pardoseala e parchetată cu lamele late de stejar alb, pe pereți atârnă câteva picturi cu peisaje feroeze, iar de grinzile din tavan sunt prinse câteva unelte tradiționale din arsenalul pescarilor. Urcăm la etaj unde sunt dormitoarele și, senzațional după vântul și umezeala din Gásadalur, baia cu pardoseala încălzită!

Casa e spațioasă și primitoare. Grasu inventariază rapid bucătăria și își exprimă satisfacția pentru gradul de utilare. În scurt timp suntem serviți cu ceai de bun sosit, apoi prânzim paste. Cât timp ne-am bucurat de casa confortabilă, vremea s-a schimbat radical și un soare plin a aprins verdele pajiștilor pe care le vedem prin ferestre. Cum este abia ora 15, hotărâm să facem un traseu în insula vecină, Streymoy.

Plecăm. Șoseaua iese din localitate și urcă dealungul unei văi spre o șa. Pe ambii versanți șiroiesc pâraie cu debit substanțial ce erodează solul subțire până la stâncă, dar unul iese dintr-un canion ce taie versantul perfect drept ca și cum ar fi fost croit printr-o colosală lovitură de sabie.

De pe cumpăna apelor avem vizibilitate asupra brațului de mare ce separă insula Vagar de sora sa mai mare, Streymoy. Șoseaua coboară în serpentine la malul apei, apoi intră într-un tunel ce trece pe sub ocean pe insula vecină. Tunelul larg și bine iluminat a fost terminat în 2002. Cum e și firesc, la început e puternic descendent, apoi e relativ orizontal după care urcă din greu pentru a ieși la suprafață. În ciuda faptului că trece pe sub ocean, nu există nici cea mai mică infiltrație de apă, poate și pentru că, de la un capăt la altul, e croit în piatră macră.

Nu departe de ieșirea din tunel ajungem la o benzinărie unde drumul se bifurcă. Ambele variante ajung în Tórshavn, dar în vreme ce vechiul drum (Oyggjarvegurin) urcă muntele, cel nou îl traversează la nivelul mării printr-un tunel a cărui gură se vede în față. Ghidul indică intrarea în traseu la Centrul Agricol Național ce pare a fi o fermă izolată la care ajunge o derivație a drumului nou. Șovăi. Propun să parcăm mașinile pe o platformă unde zac câteva camioane și utilaje pentru construcții și să luăm versantul în piept dealungul unui râu, dar nu se vede urmă de potecă și mai prudenți, coechipierii sunt de părere să folosim vechiul drum ce taie versantul și să căutăm dealungul lui intersecția cu poteca. Traseele de drumeție sunt marcate cu așa numitele „cairns”, un termen intraductibil ce bănuiesc că înseamnă „momâi” (grămezi de pietre stivuite piramidal) și nu-mi închipui cum am putea detecta poteca din goana mașinii, dar cum și aici suntem la fel de rătăciți, accept varianta.

Revenim la benzinărie de unde apucăm pe celălalt drum până-ntr-o curbă în care, pe acostament, sunt parcate două mașini. Mașinile sunt părăsite și cum de jur împrejur nu sunt decât pajiști, nu pot fi decât a unor turiști plecați în traseu. Tragem lângă ele și, evrika!, avem plăcuta surpriză de a găsi un capăt de potecă, iar mai sus, momâi.

Spre deosebire de azi dimineață, vremea e minunată. Cerul e limpede, soarele strălucește și e chiar cald. Sub noi se vede capătul unui fiord în fundul căruia e pitit portul Kollfjarðardalur. Poteca ce șerpuiește prin iarbă ne scoate la un lac în care se oglindește vârful Sátan. Facem popas și folosesc prilejul pentru a citi legenda lacului.

Traseele de drumeție străbat pajiști nesfârșite așa că, în lipsa reperelor, o mare parte din descrierea traseelor constă din povestea locurilor, a întâmplărilor petrecute în zonă sau a etimologiei unor denumiri. Lacul pe care-l avem la picioare se numește Tjørnin, însă pe vremuri i se spunea Nykatjørn, adică „iazul lui Nix”. Conform legendei, oamenilor li s-a părut că în lac trăiește un animal de mari dimensiuni ce nu putea fi decât Nix, o creatură mitologică asemănătoare cu un cal, însă cei ce au încercat să-l prindă nu s-au ales decât cu niște păstrăvi uriași și astfel legenda s-a stins și odată cu ea și de numele Nykatjørn.

Suntem într-o șa încadrată de vârfurile Sátan și Skælingsvatn. Traseul coboară dincolo, în Leynar, însă ghidul ne îndeamnă să deviem pe platoul Stóreyn a cărui geologie poate fi descifrată. Coborârea de cealaltă parte a muntelui nu e de preferat căci ar presupune un lung ocol pentru recuperarea mașinilor, așa că suntem bucuroși să ne plimbăm pe platou, pe o potecă relativ plană ce urmărește un val de piatră.

Conform promisiunii, locul se dovedește minunat. Ne cățărăm pe spinarea platoului constituit dintr-un val de magmă crăpată într-o rețea de poligoane cvasihexagonale. Pe fondul oceanului se detașează piramida fotogenică a vârfului Skælingsvatn a cărui verticale se îndulcesc în pajiștile de la poale.  Cromatica rece combină cenușiul stâncii cu verdele crud al ierbii și albastrul voalat al oceanului, într-o gamă de culori specifică nordului. Am venit în Feroe ispitiți de peisajele sale și trebuie să recunoaștem că ce am văzut până acum a fost la înălțimea reclamei!

Mulțumiți de scurta plimbare, revenim la mașini. Zilele nordice sunt lungi așa că hotărâm să dăm o fugă până în capitală. Fiind deja pe drumul vechi, continuăm pe acesta printr-un autentic peisaj montan.

Dincolo de o curbă ne pomenim printre turbinele unui parc eolian, apoi șoseaua coboară în serpentine spre Tórshavn. Oprim scurt pe o terasă ce ne oferă o perspectivă aeriană asupra orașului, apoi ne lăsăm la vale și străbatem străzile la întâmplare în căutarea unei parcări.

E ziua națională și feroezii sărbătoresc. În centru trebuie să fie ceva activitate căci vedem lumea venind în grupuri, îmbrăcată în haine tradiționale. Bărbații poartă pantofi cu o cătăramă metalică proeminentă, ciorapi până sub genunchi și peste pantalonii negri, strâmți, o tunică tot neagră, cu nasturi metalici strălucitori. Femeile poartă fuste lungi, albastre sau bordo, și un fel de pieptar strâns cu un șiret în zig-zag.

Grasu găsește un loc într-o parcare, dar noi nu. Nu putem bloca circulația așa că ieșim și facem cale întoarsă reușind să oprim lângă o ciudată biserică piramidală, învelită în întregime în metal. Ușa e deschisă așa că intrăm.

Feroezii sunt creștini, practicând o formă de luteranism. Spațiul interior e simplu. Altarul conține o cruce neornamentată pe fundalul unui perete amprentat cu forme dretunghiulare, aidoma unor coloane ce se ridică în înaltul tavanului format de golul piramidal. O discontinuitate a formei maschează o suprafață vitrată prin care pătrunde parcimonios lumina zilei, suplimentată de spoturile perimetrale ce luminează discret. Spațiul e plăcut, modern și cumva natural, dar în lipsa picturilor, a icoanelor sau măcar a unei simple lumânări pare mai degrabă o sală de ședințe decât un loc spiritual. Ieșim.

Se pare că în Feroe vremea se schimbă cu rapiditate. După ce în drumeție ne-am bucurat de soare, cerul s-a acoperit din nou și câțiva stropi sporadici sunt avantgarda viitoarei ploi. Hotărâm să ne retragem spre casă și în speranța reîntâlnirii cu restul grupului o luăm din nou spre centru.

-Uite-l pe Grasu!

Prietenii sunt hotărâți să rămână la sărbătoare, așa că ne dăm întâlnire acasă. De cum ieșim din oraș cerul se varsă nestăvilit. De data asta alegem să ne înapoiem pe drumul nou, ce urmează conturul unui fiord, apoi trecem tunelul submarin spre Vagar și ne încăzim cu un ceai în livingul spațios al căsuței noastre.

La latitudinea asta, zilele de vară sunt lungi. Înserarea se lasă pe la ora 23. Plouă continuu și nici prognoza pe mâine nu arată prea bine.