Dimineața începe din nou cu o cană mare de cafea și harta insulelor pe masă. În ciuda prognozei ce arată vreme bună în prima parte a zilei, afară e cenușiu și umed. Nu ne putem decide dacă să credem ceea ce vedem sau ceea ce ni se spune, dar suntem deja la jumătatea concediului așa că nu ne mai putem eschiva și hotărâm să plecăm într-o drumeție mai lungă: traseul 9, traversarea de la Saksun la Tjørnuvík.

Saksun și Tjørnuvík sunt două sate tradiționale de pe coasta de nord a insulei Streymoy, despărțite unul de altul de o culme muntoasă. Ca majoritatea traseelor din ghid și traseul 9 traversează muntele printr-o șa, presupunând o drumeție fără dificultăți de 2,5-3 ore. Pentru a nu fi nevoiți să o facem dus-întors, vom pune în aplicare o mișcare de rocadă: o mașină va merge în Saksun iar cealaltă în Tjørnuvík, iar cele două echipaje vor porni în traseu unul spre celălalt și în punctul de întâlnire vor schimba cheile mașinilor.

Plecăm la drum. Oriunde ne-am duce, tunelul dintre Vagar și Streymoy e un „must”, apoi continuăm pe drumurile din Streymoy, ca și ieri. La Hvalvik ne despărțim: Grasu și echipajul lui va părăsi coasta și se vor duce la Saksun, iar noi vom merge înainte, la Tjørnuvík. De data asta trecem de „podul peste Atlantic” fără a schimba insula, dar ne oprim mai în colo pentru o vizită la cascada Fossa.

Cascada se prăvălește cu zgomot de la înălțimea falezei ce bordează pe distanță lungă malul insulei. Din imaginile găsite pe internet știm că Fossa are mai multe trepte, însă din unghiul ascuțit sub care o putem panorama nu ni se oferă privirii decât ultimele două. Dar și așa este destul: debitul semnificativ al râului îi conferă forță, iar ultima cădere, dreaptă, în apic, o face armonioasă.

După ședința foto plecăm mai departe. Faleza devine tot mai abruptă până ce, nemaiavând loc să se strecoare, șoseaua se îngustează la o singură bandă, pe alocuri săpată în stâncă. Un semafor ne reține o vreme, apoi ne reluăm cursa dublând un promontoriu masiv ce ascunde îndărătul lui frumosul Tjørnuvík.

Parcăm în fundul golfului, în dreptul stației de autobuz. De cum ieșim din mașină ne ia în primire vântul. Conform previziunilor meteo, vremea s-a îndreptat, dar vântul își continuă joaca. Toate privirile se îndreaptă în larg, căutând cele două stânci aciculare ce văzute din acest unghi apar în orice pliant cu insulele Feroe. Una din ele are o străpungere la nivelul apei, închipuind litera „A”, iar cealaltă e dreptunghiulară, aproape regulată. Cu toate că cele două formațiuni sunt complet despărțite de insulă, apropierea de o înaltă faleză verticală a dat naștere unei frumoase legende conform căreia cele două ar fi miticii uriași Giant și Witch, împietriți aici pentru totdeauna.

Giant și Witch erau un cuplu, soț și soție, ce au venit din Islanda hotărâți să târască insulele la ei acasă. Bărbatul stătea în mare, în timp ce soția sa urca muntele pentru a priponi legătura cu care urma să fie smulse insulele. Dar lucrurile n-au mers bine. Witch era atât de grea încât faleza a crăpat și în plus, pregătirile au durat mai mult decât se așteptau și când cei doi erau pe cale să se întoarcă, soarele a răsărit și i-a transformat în pietrele pe care le vedem azi.

Povestea ne binedispune, iar panorama e grozavă. Coborâm peste bolovani la plaja de nisip pe care se sparg valurile Atlanticului, uimiți de curajul unor surferi care în ciuda temperaturii și a vântului au ieșit cu plăcile pe apă. Chiar în stația de autobuz există un centru de închiriere a echipamentului (placă și neopren), căci golful Tjørnuvík e renumit pentru valuri.

Căutăm din ochi poteca spre Saksun, panoramând circul stâncos prin care coboară un pârâu din săritoare în săritoare. În partea de jos, unde panta se îndulcește, încep ogoarele satului. O alee asfaltată pornește într-acolo, dar se dovedește a fi drumul ce deservește cimitirul. Deasupra noastră vedem doi turiști și ghicim imediat poteca, dar la capătul aleii o plăcuță ne interzice accesul mai departe, obligându-ne să ne întoarcem în sat. Localitatea cu case tradiționale  e mică și, în sfârșit, găsim ieșirea cea bună și ne avântăm pe potecă.

Cu cât urcăm, panorama pe care o lăsăm în urmă e tot mai cuprinzătoare. Vremea rea a cedat complet, lăsând loc soarelui. Câte-un nor răzleț trece în viteză aruncând umbre diforme asupra golfului. Până la buza căldării avem de urcat cam 300 de metri altitudine, adică aproape o oră, apoi urmăm pârâul printr-un platou înierbat și cam mlăștinos, marcat din loc în loc cu momâi uriașe.

Poposim imediat sub șa. Vremea s-a schimbat iarăși și odată cu dispariția soarelui s-a făcut frig. Nu bine ne așezăm când, după cumpăna apelor, apare Grasu și ai lui. Întâlnirea se lasă cu o gustare și-un schimb de impresii, apoi șoferii fac schimb de chei și plecăm mai departe.

De cum trecem pe celălalt versant ne ia în primire vântul. Circul pe care-l avem sub noi e plin de ceață și umezeala extremă asociată cu vânt se traduce ca frig. Degetele înțepenite abia reușesc să manevreze aparatele foto și pentru a scăpa, coborâm cât mai iute în căldarea pe fundul căreia șerpuiește un râu în meandre strânse.

Deși înălțimea munților e sub 1000 de metri, peisajul e aidoma celui alpin din Carpați. Senzație familiară, reconfortantă, dacă așa zis-a ceață nu s-ar închega într-un plafon negru deasupra noastră și mai departe, peste ocean. Toate simțurile-mi urlă a ploaie. Ne grăbim să străbatem căldarea până la buză, unde relieful cedează într-o treaptă abruptă ce cade peste Saksun, și doar acolo îndrăznim ca să ne oprim, ca să panoramăm peisajul de sub noi.

Spre deosebire de Tjørnuvík, Saksun nu e sălășluit în fundul unui golf, ci la cap[tul unei văi ce se termină în ocean sub formă de fiord. Versanții înalți contribuie la pitorescul zonei, apoi mai e cascada formată de râul din căldare, însă laguna de un verde profund, despărțită de ocean de un banc masiv de nisip negru, punctează decisiv. În timp ce înregistrez vizual toate acestea, îmi scot pelerina de ploaie din rucsac căci primele picături, mari și grele, au început să cadă ca un bombardament.

În scurt timp aversa ne pune pe fugă. Coborâm poteca noroioasă ce taie oblic curbele de nivel, poticnindu-ne în bolovani sau pierzând drumul din cauza vizibilității reduse și ne regrupăm jos, în preajma bisericii.

Fiordul a fost cândva un port bine adăpostit, însă o furtună puternică l-a colmatat cu nisipul negru ce delimitează laguna. Contra unei taxe se poate vizita fiordul până la plaja cu nisip, dar în halul în care suntem n-avem chef s-o facem și hotărâm să fugim acasă ca să ne schimbăm.

O jumătate de oră prin ploaie ne-a făcut muci. Ne regrupăm în habitaclul mașinii, punem încălzirea pe maxim și cu toate geamurile aburite o luăm din loc. Până la Hvalvik drumul are o singură bandă și din sens invers vin o grămadă de mașini, dar refugiile dese rezolvă comod problema încrucișării.

Regăsim cu bucurie căsuța noastră caldă. Abia apucăm să ne schimbăm și apar și ceilalți. Ploaia s-a terminat și dă să iasă soarele, dar dacă tot suntem acasă hotărâm să lăsăm sandwichurile pe mâine și să punem de-un prânz.

La ora 15 suntem gata de drum. Deoarece nu vrem să mergem mult cu mașina, țintim o plimbare pe insula vecină, în zona Vestmanna, pentru care trebuie să trecem din nou prin tunelul dintre Vágar și Streymoy și imediat la ieșire să părăsim șoseaua pe care ne-am vânturat în ultimele două zile și să ne întoarcem pe coastă.

Șoseaua urcă pe versant oferind largi perspective asupra insulelor din jur, apoi coboară într-un golf larg ce adăpostește Vestmanna. Înainte de construirea tunelului (inaugurat în 2002), portul localității era important deoarece deservea cursele de feribot către și dinspre aeroportul Vágar. Țevi de oțel cu diametre mari coboară abrupt pantele munților înconjurători, convergând către o centrala electrică, fiindcă de jur împrejur există lacuri de acumulare construite în scopul producerii energiei. Locul ar fi frumos, dar poate țevile lăsate la vedere sau poate vasele din port împrumută localității un aer industrial, un pic deranjant. Intrăm pentru scurt timp în magazinul portului, înțesat cu artizanat, apoi revenim la mașini și urcăm serpentinele spre unul din lacurile de deasupra.

Vremea e în continuă schimbare. Norii s-au adunat din nou, umbrind peisajul. Lacul lângă care parcăm e lung, ocupând fundul unei văi strânsă între versanți. Pornim într-o plimbare pe drumul ce ține malul. Câteva barăci și utilaje mențin aerul industrial remarcat în port: față de restul traseelor, nu e prea grozav.

După câțiva kilometri, drumul cotește odată cu valea. Harta indică amonte un nou lac, mai mare, vizat de mașinile unor pescari. Ne întoarcem din locul în care drumul serpentinează pe versant, având în față spectacolul de lumină al apusului, scăpărând oblic pe sub plafonul opac al norilor.

Întoarcerea spre casă ne rezervă un ultim spectacol. Dintr-o curbă a șoselei avem deschidere spre insulele Koltur, Hestur și Sandoy, pe sub plafonul norilor ce strivește peisajul. De data asta lumina e albastră, iar cețurile fac parte din peisaj.

Ziua se încheie în jurul mesei din living, la lumina lămpii lui Poul Henningsen, cu o colecție de bocanci uzi întinși la uscat lângă intrare.