Trenurile spre Alentejo (ținutul de dincolo de Tejo) pornesc din gara Oriente ce e destul de departe, dar opresc și în Entrecampos până la care putem ajunge cu două metrouri. Cu toate că trenul nu e tocmai matinal, după experiența de ieri ieșim din casă la ora când străzile sunt încă pustii. Metroul circulă ireproșabil și în gară nu e nimeni așa că ne permitem luxul de a cumpăra bilete de la casierie, nerămânându-ne decât să așteptăm sub strălucirea unui soare cu dinți ce ne sporește nerăbdarea de a ne vedea plecați.

De data asta trenul este un intercity cu vagoane clasice, elegante și bine întreținute. Traversarea Tejoului pe un pod deosebit de înalt ne oferă panorama capitalei până hăt departe, după care mai bine de o oră străbatem o câmpie vastă cu sate rare ce întrerup șirul livezilor de măslini sau culturile de arbori de plută. O supralumină pare să scalde peisajul, ca și cum soarele Portugaliei ar avea puteri magice. Poate cuprinși de reverie, poate vrând să-și prelungească somnul, călătorii din vagonul comun sunt tăcuți, întreținând o atmosferă meditativă, doar un cuplu de tineri nu se integrează atmosferei sporovăind într-una, ca un mecanism tras cu cheia. Dacă tot îi auzim încercăm să-i identificăm printre vorbitorii de dialecte slave și cădem de acord că ar fi polonezi, apoi neavând nimic altceva de făcut ne imaginăm ce-și spun neputând înțelege decât că se contrazic.

Intercity

Evora e capăt de cursă, astfel că toată lumea coboară în gara mică decorată cu medalioane de azulejos, apoi grupuri, grupuri o iau spre centru pe o stradă liniștită mărginită de case cu curți ce mă poartă cu gândul la Teiuș. Orașul e mic astfel încât totul e aproape. Înainte de a ajunge la zidul ce înconjoară centrul vechi ne iese în cale o biserică stranie amintind fortificațiile arabe, apoi un monument militar cu o statuie verde, coclită, a unui înger ținând într-o mână sabia și în cealaltă cununa de lauri.

Biserica „maură”

Primul obiectiv din incinta orașului vechi e biserica São Francisco, situată la mică distanță în spatele zidului. Construită în anii lui Manuel I are, desigur, stil gotic-manuelin, edulcorat cu moțuri spiralate, ca de frișcă. La ora asta e deja plină de oameni îmbrăcați de sărbătoare căci emi se pare ieșită din comun astfel că mă atrag mai mult razele de soare ce se colorează de la vitralii și continuă prin transept ca laserele, însă punctul forte al ansamblului este Capela dos Ossos la care ajungem printr-o curte lăturalnică. Construită de călugării franciscani din oase și cranii umane culese din cimitire, locul se vrea voit cutremurător și pilduitor totodată, menit a opri oamenii și a-i pune pe gânduri privind rostul și nimicnicia existenței. Sub inscripția de deasupra intrării, „Nos ossos que aqui estamos, pelos vossos esperamos” însemnând pe scurt „oasele noastre le așteaptă pe ale voastre” niște studenți ne cer acordul să ne facă o poză, ceea ce consimțim, din politețe. În timp ce unul dă cu blitzul, nu mă pot abține să gândesc că lampa cu descărcări ar putea fi un generator de raze X, iar la noapte studenții cu pozele în față vor încerca să ne găsească și să ne rezerve un loc în capelă, în așteptarea originalelor.

Capela dos Ossos

Intrăm într-o sală încăpătoare în care două șiruri de coloane împart tavanul în arcade. Nu-mi dau seama dacă pereții sunt construiți din oase sau dacă sunt doar tapetați cu ele, însă de la podea până la tavan nu se văd decât tibii și cranii umplând suprafața ca fractalii, în contrast cu tavanul pictat cu îngerași și înflorituri ce semnifică viața de apoi. Sala era folosită ca loc de meditație și de rugăciune și are într-adevăr un aer lugubru, însă m-au marcat mai mult catacombele capucinilor din Palermo, unde scheletele erau îmbrăcate în hainele cotidiene. Decorul menit a ne pune pe gânduri nu reușește s-o facă și ieșim nesocotind sonetul lui António da Ascensão ce se încheie pe un ton imperios: oprește-te din socotelile tale căci în treaba asta cu cât stai mai mult cu atât ajungi mai departe…

Capela are adiacent un mic muzeu plicticos pe care-l parcurgem pe repede înainte. La ieșire ne găsim poza din fața capelei pe un panou, alături de alte câteva cu turiști ca noi. Binențeles, pozele sunt de vânzare, dar nu ne interesează, totuși suntem mulțumiți că nu ne-au fotografiat cu raze X.

În piața de lângă biserică există câteva magazine cu artizanat și câteva cafenele și restaurante. Atrași de oferta unei supe de cacao intrăm într-un restaurant, dar după înghesuială și după prețuri ne dăm seama că e o capcană pentru turiști și plecăm mai departe renunțând la specialitatea portugheză.

Piata centrala

Piața centrală a Evorei e la câteva minute de mers pe jos. Fără a fi spectaculoasă, e totuși drăguță. Liniile clasicului pavaj bicolor conduc spre Igreja de Santo Antonio în fața căreia îmi atrage privirea fântâna din 1570 în stil renascentist, a cărei opt picurători simbolizând cele opt străzi ce converg în piață generează clăbuci semisferici în care se oglindesc clădirile ca-ntr-o lentilă fisheye. Suntem în inima vechii cetăți a Evorei, de unde o luăm spre est, adică la deal, spre partea înaltă a orașului.

Micro

În vremea Imperiului Roman ce stăpânea Mediterana și teritoriile adiacente, Portugalia de azi constituia provincia Lusitania. Fiind al doilea oraș ca importanță după Lisabona, Evora a fost un puternic centru administrativ atestat de vestigiile ce mai dăinuie încă. În parcul de pe vârful dealului, chiar lângă catedrală, ni se dezvăluie imaginea tulburătoare a unui colț de templu constituit din 14 coloane corintice. Faptul că după mai bine de două milenii încă sfidează gravitația constituie o performanță.

Primele distrugeri au fost făcute de barbarii ce s-au perindat prin Evora în secolul V venind din nord, apoi s-a salvat servind drept casă de valori a castelului, a decăzut din nou transformată în măcelărie municipală pentru ca la revoluția din 1383 să fie capul de pod al atacului meșteșugarilor asupra aceluiași castel căruia câteva secole înainte i-a apărat valorile.

Templul roman

Imaginea de azi, aceea de ruină antică, începe în 1871 când se renunță la orice rol utilitar. Vechimea coloanelor ar fi deajuns pentru a fi fascinante, însă de astă dată ea se împletește cu frumusețea și perfecțiunea. Anticii aveau simțul proporțiilor și al armoniei astfel că intrinsec, ceva neconștientizat ne magnetizează privirea. Așa cum orice lucru are o explicație simplă, dar greșită, ruinele sunt cunoscute ca Templul Dianei, cu toate că lăcașul a fost construit în cinstea împăratului Augustus. Pentru fotograful din mine subiectul este excepțional.

Prin arcada pousadei

Peste drum se ridică silueta medievală a catedralei și Pousada Convento Evora, cunoscută ca Pousada dos Loios. Având camere la 170 euro/noapte, pousada iese din sfera noastră de interes, dar plimbarea prin curte e gratuită.

Clădirea adiacentă este muzeu, pe lângă care trecem nepăsători în drum spre catedrală. Veche, austeră, din blocuri de piatră fasonate meșteșugit, ne îmbie a-i da ocol pe exterior. Saramago o compară cu rudele ei din Lisabona și Porto, punând-o mai presus pentru aerul ei retras și pentru „individualitatea ei specială”. În Porto n-am apucat să vedem interiorul și Sé de Lisabona n-a impresionat decât din stradă, așa că ne mulțumim și aici cu aerul de donjon al clopotniței și cu celelalte detalii stilistice înscrise în piatră, mai degrabă slujind războinicilor decât Domnului. Campaniile de jaf au fost caracterizate întotdeauna de iuțeală, de curgere, așa că nimic mai firesc decât să-i opui o structură greoaie, inertă. Omul locului avea timp, tocmai ce-i lipsea năvălitorului. O structură masivă, construită cu greu, nu poate fi demolată cu una cu două, de unde și ideea de biserică fortificată, cu creneluri sulițând cerul albastru și ferestre gotice de castel.

Catedrala

Pe ulițe strâmte coborâm în Praça do Sertório. Un morman de cenușă degajând căldură marchează locul unui rug uriaș. Ne așezăm la soare pe niște scaune ce fac parte din mobilierul urban al pieței, închipuindu-ne fiesta nocturnă. Focul a fascinat întotdeauna. În trecut el era o prezență cotidiană însă în epoca plitei electrice și a caloriferului a devenit spectacol. Judecând după cantitatea de cenușă trebuie să fi fost o vâlvătaie de durată și cu regretul de a nu fi fost prezenți ne imaginăm fețe radioase animate de lumini tremurătoare. Pe undeva prin zonă sunt marcate pe hartă rămășițele unei băi romane, dar nu le descoperim și plecăm mai departe, la apeduct.

Mix arhitectonic

Construcția inconfundabilă, vizibilă datorită pilonilor pe care pășește spre inima orașului în pași de barză, nu are decât câteva secole. Venind din câmpie, înălțimea lui la periferie e de câteva caturi, ajungând să se stingă anonim pe străzile în pantă, la nivelul fundațiilor unor case. Foamea de spațiu a făcut ca locuințele să umple distanța dintre piloni într-un mix arhitectural excentric. Urmându-l în sens invers curgerii apei ajungem în partea de vest a orașului, la zidurile ce delimitează vechea urbe.

Apeductul

Umbrele aruncate un pic pieziș și senzația de foame ne aduc aminte că a trecut amiaza. Pata verde a grădinii publice promite să ne ofere un loc potrivit pentru a ne savura sandwichurile, însă odată ajunși în spațiul cu bănci suntem distrași de ruinele elegante ale Palácio de Dom Manuel. Curiozitatea estompează foamea. Dacă e Dom Manuel, stilul nu poate fi decât manuelin așa că dăm ocol stâlpilor cu arce bogat împodobite. Nebăgat în seamă palácio este o surpriză plăcută întrecută doar de o altă descoperire, la fel de surprinzătoare: păunii. Tăcuți, aproape nemișcați, cu penele strălucind metalic în culori reci, frumoasele păsări încoronate locuiesc ruinele cu un aer regal, poate indus și de faptul că, aidoma leului, masculul e cel ce epatează.

Decorații

Surpriza palatului regal ne face să mai cotrobăim prin cartierul de est și bine facem fiindcă picăm peste biserica Sfintei Fecioare a Grației, mult diferită stilistic de suratele ei datorită „prichindeilor”. Inspirați parcă din sculpturile lui Michelangelo, patru uriași alintați ca „prichindei” stau cu o atitudine relaxată pe acoperișul ornamentat al frontonului roman. Interiorul bisericii este revoltător de anost gonindu-ne pe o stradă în pantă cu două enigmatice arcade spre punctul central al orașului cu fântâna admirată cu doar câteva ore înainte.

Biserica Sfintei Fecioare a Gratiei

Stop joc. Un violonist cu pălăria la picioare cântă prea bine pentru a nu fi băgat în seamă. Găsim loc pe o bancă ce ne oferă prilejul de a ne consuma în sfârșit merindea și de a rememora ca într-un rezumat, minunile Evorei, dar și istoria sa

Pe străzile Evorei

.

Piața în care ne încheiem periplul poartă numele lui Giraldo, un fel de cavaler haiduc de pe vremea reconquistei, supranumit „fără frică” deoarece comandând o oaste ridicată chiar de el se pricepea de minune să elibereze orașele de sub dominația maură. Tactica lui Giraldo semăna cu cele ale comandourilor moderne. Se apropia de orașe în timpul nopților ploioase sau iarna, în ciuda troienelor de zăpadă, escalada zidurile surprinzând și eliminând santinelele, după care deschidea porțile pentru oastea ce aștepta în întuneric. Acționând în acest mod a avut atâta succes încât a ajuns să atace orașe revendicate de castilieni, ceea ce a provocat un conflict armat între Ferdinand al Leonului și Alfonso I al Portugaliei. Multe din orașele cucerite de Giraldo au fost ulterior recucerite de mauri, nu însă și Evora care și-a cinstit eliberatorul dând numele lui principalei piețe a orașului.

Praca Giraldo

Odată cu amurgul ne îndreptăm spre gară pe străzile liniștite amintind de Teiuș. E duminică și o mulțime de elevi încărcați cu bagaje umplu cele câteva vagoane ce se îndreaptă spre capitală. Odată cu înserarea traversăm Tejo pe podul înalt, coborâm în Entrecampos și ne întoarcem acasă cu metroul.