Se zice că „pofta vine mâncând”. După tura scurtă de pe Holod îmi venise cheful de padelat așa că mi-am îndreptat atenția spre un lac pe care vroiam demult să-l încerc: Firiza.
Cunoșteam lacul demult... de pe mal. A sosit vremea să-l încerc... cu degetul.
Am plecat dis dimineața sub amenințarea unui cer acoperit, dar până am ajuns în Baia Mare vremea s-a schimbat spre bine. Am ajuns pe soare pe malul lacului și am găsit fără probleme locul de lansare reperat încă de acasă pe https://www.google.com/maps/d/u/0/edit?mid=1bl2zTWwEHM04SKb-xLmXRT7tKzU&ll=44.45240058803107%2C20.859048539350177&z=6
Lacurile de acumulare au de cele mai multe ori maluri abrupte, inaccesibile, însă de data asta nu numai că puteam ajunge la apă pe o cărare scurtă și facilă ci aveam în plus și luxul de a avea unde să parchez mașina. Am lansat caiacul și după câteva mișcări cu padela m-am oprit ca să savurez faptul de a fi pe apă.
Știam că lacul nu e foarte mare, cam trei kilometri de la baraj la coadă, așa că aveam timp să scotocesc golfurile în amănunt. Fără grabă m-am furișat pe sub malurile umbrite de pădurea ce cobora până la firul apei, ridicând cu mâna câte-o creangă, ca să pot trece.
De la început locul mi-a făcut o impresie bună. Panorama munților înconjurători și o anume liniște de care volumul de apă nu era străin mă făceau să mă simt bine. În larg vântul ridicase niște valuri măricele care însă nu erau primejdioase. Pentru început am luat-o spre baraj, țintind pontonul ce deservește baza nautica SIMARED (https://www.simared.ro/).
Spre deosebire de alte locuri frumoase al căror potențial nu este exploatat, aici s-a lucrat cu cap. Chiar dacă e loc de mai bine, există un ponton, caiace și hidrobiciclete de închiriat, un restaurant și o terasă fără muzică, unde-poți savura ceva bun sau măcar liniștea de pe malul lacului.
Am ajuns în preajma pontonului chiar când un junior venit din larg acosta, ajutat de un bărbat ce-l ajuta să coboare. Considerându-mă „din breaslă” am simțit că trebuie să salut și mi s-a răspuns binevoitor de pe mal, apoi m-am încrucișat cu trei tineri ce vâsleau sporovăind veseli și iarăși am avut parte de un exemplu de bună creștere. Față de privirile piezișe ale pescarilor de pe alte maluri era cu totul altceva!
Într-o oră am parcurs întregul lac pe perimetru, minunându-mă cât de ofertant era. Malurile plate cu poiene cu acces direct la apă și la pădure mă făceau să-mi pară rău că nu sunt cu cortul, singurul dezavantaj fiind zgomotul masinilor ce răzbătea uneori dinspre șosea. Pe partea dreaptă a lacului șoseaua este destul de aproape de mal și aici poienile sunt „dotate” cu mese și bănci rustice, din trunchiuri de copaci, dar pe partea stângă se poate ajunge doar cu barca, locurile fiind mai sălbatice.
O parte din poiene era ocupate de pescari veniți pentru câteva zile, sau doar pentru câteva ore, însă nicăieri n-am văzut mizerii abandonate.
Mi-am încheiat tura bucuros de cele găsite. Dacă în altă parte locurile frumoase sunt private și de regulă urâțite de către om, iată că aici am găsit (vorba fraților Strugatki) „fericire pentru toți, pe gratis, și hai să nu plece nimeni supărat”.
