Atunci când am făcut planul pentru Canare am încercat să fac un program cât mai variat, astfel că am luat în considerație mai multe insule, dar nici foarte multe pentru a nu fragmenta excesiv tura și a nu pierde prea mult timp cu transferurile. În cele din urmă m-am oprit la Lanzarote, nebăgată în seamă, stearpă, cu vulcanism recent și la Gran Canaria, populată, muntoasă și emblematică. La vremea prânzului un mic avion ne-a purtat de pe o insulă pe alta unde ne-am luat în primire noua mașină și am pornit spre primul obiectiv: Barancco de las Vacas.
Barranco înseamnă râpă, canion. Câteva imagini găsite pe net ilustrează un sector de canion strâmt și meandrat pe parcursul unei văi lungi și dezgolite, aproape seci. Șoseaua ce urcă în serpentine intersectează valea aproape de sectorul vizat și câteva mașini parcate cu greu acolo unde acostamentul e mai generos ne îndreptățesc să credem că am ajuns. E cald și peisajul arid sugerează că ar trebui să luăm cu noi sticla cu apă.
O potecă scurtă ne coboară la talvegul complet sec al văii ce cu indulgență are aspect de chei, nicidecum de canion. Nu știm exact unde e sectorul ilustrat de fotografii, așa că o pornim în amonte în explorare. Parcurgerea talvegului nu ridică probleme, dar ne dezgustă gunoaiele destul de prezente dealungul văii. După câteva sute de metri valea continuă printr-un tunel la intrarea căruia scrie cu vopsea „TURIST GO HOME”. Departe de a ne speria, inscripția ne bucură: suntem pe drumul bun!
Dincolo de tunel aspectul văii se schimbă. La început malul stâng e bordat de un perete vertical, apoi și cel drept și iată-ne în canion! Șerpuirea apei a modelat stânca în forme curbe, puse în valoare de lumina ce intră cu greu prin fanta canionului. În general profilul văii seamănă cu gaura cheii (întoarsă), dar cum secțiunile nu sunt identice, fiecare metru parcurs schimbă peisajul. Din păcate partea spectaculoasă a canionului nu e mai lungă de câțiva zeci de metri, astfel că locul are mai degrabă aerul de studio foto decât de peisaj.
Revenim la mașină și o luăm spre Las Palmas, principalul oraș din insulă. Odată scăpați de pe vale debușăm într-o autostradă ce urmărește coasta până în capitală, dar o părăsim după doar câțiva kilometri căci printurile de pe internet semnalizează un nou obiectiv: El Bufadero. „Bufarolele” (cum le alintăm noi) sunt niște piscine naturale (goluri) rămase în masa rocii vulcanice ce a curs în ocean, comunicând cu acesta pe dedesubt. Pe principiul vaselor comunicante aceste piscine se umplu sau se golesc în funcție de respirația oceanului (de valurile care îi ridică sau coboară nivelul), doar că presiunea apei ce năvălește pe dedesubt e uneori atât de mare încât prin găurile rocii ies adevărate gheizere semănând cu respirația balenelor. Spectacolul impredictibil solicită veghea continuă, dar mișcările apei fascinează la fel ca flăcările astfel că „bufarolele” sunt un adevărat magnet de turiști ce se smulg cu greu pentru a pleca mai departe.
Regăsim autostrada și o luăm spre nord. Dacă în Lanzarote totul era ca la țară, aici totul e ca la oraș, așa că ochim pe hartă o parcare cu plată și ajunși la fața locului avem norocul de a găsi câteva locuri libere.
Redeveniți pedeștri suntem liberi să explorăm labirintul de străzi ce constituie „casco antiguo”, partea veche a orașului. Există dovezi că insulele au fost locuite încă de acum 3000 de ani, că erau cunoscute de romani și de cartaginezi, apoi sunt redescoperite de genovezi în 1312 și invadate și cucerite în numele Castiliei o sută de ani mai târziu, astfel că principala atracție o constituie Muzeul Colon, o construcție cu arhitectură deosebită ce l-ar fi găzduit pe Columb în primul lui drum peste ocean.
