În ziua în care am trecut examenul de „Conducator de ambarcațiune de agrement” mi-am pus cu adevărat serios întrebarea despre ce voi face în continuare. Cu permisul în buzunar și câteva mii de mile parcurse pe mare în fix zece ani de la prima îmbarcare se impunea de la sine să îmi asum conducerea unui yacht și tot firesc era să mă întorc la Constantin, cel care mă ghidase pe acest drum.

-Teranga e liberă, mi-a spus la telefon. Dacă o vrei, ți-o dau!

Constantin e asociat al unei firme ce închiriază yachturi în insula Skiathos și la sfârșitul fiecărui sezon își duce navele la iernat la Salonic. Propunerea se referea la această cursă, mai mult decât tentantă.

-Până în 16 octombrie nava este închiriată, deci plecați în 17.

Aș fi luat orice yacht, dar de Teranga cu care navigasem în toamna trecută eram legat afectiv, așa că am acceptat bucuros.

Aveam yachtul, aveam destinația, mai trebuia să încropesc echipajul. Eram deja trei, fiindcă Mike și Cosmina făceau parte din echipaj a priori. Mai era loc de încă trei. Cine n-a încercat marea nu-și cunoaște predispoziția pentru răul de mare așa că pentru eliminarea acestei necunoscute m-am îndreptat spre cei cu care am mai făcut echipaj în alte ture. Grasu, Jan și Marco au confirmat în scurt timp: echipaj complet!

*

Știu, am scris în cartea „O cafă la Stambul” că „nu îmi plac concediile nautice pline de fun, cu yachturi închiriate, insule greceşti sau dalmate, cu soare, fete în bikini, cocktailuri, plaje stâncoase, baie în mare şi seri la taverne”. În mare parte este adevărat, dar așa cum spunea Grigore Moisil, „orice om are dreptul să bea un pahar de vin. Dar, bând un pahar de vin, devine alt om…” Pe scurt, gustând fructul interzis în toamna anului trecut, am decis că în anumite circumstanțe ar fi loc și de așa ceva. Având un nechipaj competent aș putea lua largul pentru câteva zile, dar timpul este scurt și distanțele mici… Și-apoi o mâncare bună seara și panorama insulelor grecești nu e o insultă la adresa simțurilor și mai sunt și celelalte yachturi care vor urma același drum… doar n-o să facem noi pe grozavii. Pentru mine și pentru Mike primordial e ducerea yachtului în siguranță ca exercițiu de întărire a stimei de sine, iar pentru ceilalți ar trebui să fie o minivacanță plăcută, fără situații tensionate. Una peste alta, îmi imaginez voiajul ca o întâlnire între prieteni în condițiile mării, fără acte de bravadă și fără nimic de demonstrat înafara siguranței.

*

În timp ce eu plănuiesc, pandemia de coronavirus își urmează cursul. Valul patru face ca numărul celor infectați să inflameze canalele de știri, țările din jur introduc din nou restricții și în final și România. Mi-e frică de un nou lockdown ce ne-ar interzice aventura. Echipajul e nucleul unui vechi grup de prieteni format în spiritul acelorași idei despre lume și viață, așadar vaccinați cu toții, dar Jan pică în plasa alarmiștilor și într-o zi primesc emailul fatidic cu subiectul „renunț la călătoria cu velierul”. Păcat! Dincolo de fun, Jan era sprijinul nostru tehnic, omul în stare să repare orice. Odată locul eliberat, îl sun pe Cipri, coechipierul de pe Teranga din toamna trecută:

-Nu vii cu noi? îi propun.

-Aș veni, dar m-am înscris la Armand care duce yachtul Juliana de la Atena. Cum să-i spun că îl las?

-Întreabă-l câți sunteți la bord. Dacă are echipaj suficient, poți veni cu noi fără probleme, dar dacă sunteți puțini pe Juliana și are nevoie de tine, rămâi cu el. Oricum, ne întâlnim pe drum, în mare parte vom fi împreună.

Pe Juliana sunt doar trei, cu tot cu Cipri, așa că locul rămâne liber pe Teranga. Îi am ca rezerve pe Roxana și Eugen, cu care am făcut școala anul trecut, așa că las locul liber, dar zilele se scurg și nimeni nu se mai anunță. Vom pleca în cinci!

*

Vineri 15 octombrie pornim la drum. Canalele de știri anunță furtuni cu precipitații abundente în Grecia. Un ciclon coboară prin Adriatică, ocolește Grecia pe la sud și dă să urce în Egee, dar își pierde suflul pe drum. Pe grupul skipperilor de pe WhatsApp sosesc imagini concludente cu yachtul Elise surprins de vânturi de 35 kn, cu rafale de 40. Colac peste pupăză au serioase probleme tehnice: sartul babord a sărit din crucetă, stațiile radio nu funcționează, motorul se supraîncălzește, pompa nu e montată în cel mai jos punct și lasă nepermis de multă apă în santină. Pe mare situația se poate deteriora rapid, transformând un voiaj de plăcere în coșmar.

La cinci dimineața avem Salonicul în parbriz. Bariera marinei Aretsou e vandalizată, așa că intrăm ca la noi acasă. Vom lăsa mașinile aici urmând să facem deplasarea până în Skiathos cu transportul în comun.

Între două trenuri apucăm să mâncăm la o terasă din Larisa, zuchini, pești și cartofi prăjiți. Suntem nedormiți după traversarea de noapte a Bulgariei, dar cu burta pusă la cale începem să ne simțim în modulul vacanță. Următoarea oprire e Volos. Cumpărăm bilete pentru nava rapidă și chiar apucăm să facem o plimbare pe faleză cu un ochi la yachturile înșirate la ponton și altul la terasele ce se succed ademenitor dealungul promenadei. După dimineața cu cer mohorât, soarele strălucește timid. Depresurizare. Grecii lenevesc într-o atitudine de perpetuă și detașată așteptare a unui ceva incert, atmosferă ce ne cuprinde încet și pe noi.

La întoarcere ne încrucișăm cu Mike ce umblă cu ochii în patru.

-Ce cauți?

-Un chioșc de țigări. Pe ăla din spate l-am vandalizat deja: am cumpărat singurul pachet pe care-l mai aveau.

*

La ora 15 începe îmbarcarea pe „Delfinul zburător”. Pe lângă bilet mai trebuie să prezentăm certificatul verde și un formular cu date conexe legate de COVID. La 15:30 vasul ia largul fără ca echipajul să bănuiască măcar că pasagerii le urmăresc manevrele pe Navionics.

La ieșirea din golful Volos revăd insulița pe sub care ne-am strecurat anul trecut spre Kotes, apoi în babord abrupturile calcaroase ale munților Pelion pe care i-am văzut prima dată în 2017, când încercam să scăpăm de furtună în dosul insulei Evia. Nu ne-am revenit după noaptea chinuită petrecută pe drum, dar locurile ce-mi stârnesc amintiri nu mă lasă să picotesc.

„Delfinul zburător” navigă cu 30 de noduri și după o oră ajunge în strâmtoarea ce desparte Skiathosul de continent. Prin strunga ei, vântul de nord ne vine drept din babord imprimându-ne ruliu. Urmăresc pe Navionics ruta ce se curbează cât mai mult către maluri pentru a ne feri de vânt. În depărtare se văd contraforturile stâncoase de sub Kastro, apoi plaja Koukounaries și în final portul Skiathos.

Constantin ne așteaptă la cheu. În ciuda perioadelor lungi în care nu ne vedem, silueta lui îmi este familiară. În cei zece ani de când ne cunoaștem se poate să mai fi albit, dar în rest e neschimbat. Ne îmbrățișăm ca altă dată, apoi aruncăm bagajele în micuțul Nissan cu care a venit și mergem să preluăm yachtul.

Revăd Teranga după un an de zile. Pare neschimbată și ea, dar Constantin mă avertizează să nu pun bază pe pilotul automat. Trecem în revistă butoanele panoului electric, robineții tancurilor de apă și bușoanele de pe punte, derulăm randa și inventariem școtele. Constantin vrea să se retragă, dar îl invităm la o terasă ca să sărbătorim.

La Maria e închis așa că trecem alături. Până se frig peștii dăm gata berile.

-Constantin, spune-ne despre călătoria pe care vrei s-o faci iarna asta.

-Caraibe. Plecarea e în 15 noiembrie cu Nefeli, Bavaria 42. Prima etapă e din Salonic până undeva în Peloponez, apoi Sardinia, apoi Baleare, apoi Agadîr pe coasta atlantică a Marocului, Gran Canaria, insulele Capului Verde (una cu aeroport) și de aici peste Atlantic, 2000 de mile până în Barbados, o etapă de 16-20 de zile.

-Apoi?

-Sărim din insulă în insulă prin Caraibe și la primăvară facem cale întoarsă ca să fiu în aprilie din nou în Salonic.

Mă bucur pentru Constantin. Oamenii de calibrul lui visează Circumttera sau măcar o traversare a Atlanticului, însă cei mai mulți ratează nu pentru că n-ar fi în stare să o ducă la bun sfârșit, ci pentru că nu sunt în stare s-o înceapă.

-Voi când vreți să plecați? ne chestionează Constantin.

-Mâine. Mergem în Skopelos.

-Poimâine seară voi fi și eu în Skopelos.

-Te așteptăm acolo.

Ar fi fain să rămânem câteva zile să explorăm Skiathosul, dar am venit doar pentru o săptămână și vrem să stăm cât mai mult pe mare. Anul trecut am făcut o incursiune pe insulă cu mașina lui Constantin și ne-am dat seama că fără un mijloc de transport nu poți vizita cele mai frumoase locuri.

Constantin se retrage și nu mai stăm mult nici noi. E încă devreme, dar suntem prea obosiți așa că revenim la Teranga. Sunt din nou în cușeta prova, având în față o săptămână de aventură alături de Cosmina și de cei mai buni prieteni: ce mi-aș putea dori mai mult?

– VA URMA –