Dimineața intră în cușetă prin toate fantele. Nu pot spune că am dormit neîntors, dar somnul a fost totuși voluptos. Aud echipajul mișcându-se pe vas, dar prelungesc conștient trezirea și când mă învrednicesc, în sfârșit, să ies, găsesc cockpitul pustiu.

Cu toate că e final de sezon, portul e plin de yachturi a căror echipaje trebăluiesc pe punți sau își iau micul dejun în cockpit. Fețele sunt zâmbitoare, vocile scăzute și vesele. Mă salut cu vecinii, apoi îmi arunc privirile mai departe. A sosit feribotul umplând portul de zgomote necunoscute.

Găsesc cafeaua făcută și savurez lichidul sorbind parcimonios. Grasu gătește excelent și mai ales cu plăcere, ceea ce e extrem de prețuit la bordul unui yacht. Dacă e adevărat că dragostea trece prin stomac, aventura așișderea. Pentru a fi în formă e vital să fi bine hrănit și mai ales la timp. N-apuc să meditez la toate astea căci Grasu revine la bord cu câteva plase de cumpărături, secondat de Mike ce cară lichidele.

Mirosul omletei desăvârșește trezirea echipajului. Pentru comoditate deschidem masa mare din salon. Ani de zile am luat micul dejun din puținul deșertat de un rucsac și a fost îndestulător, dar nu pot să neg că a călători cu tot cu casă e mai confortabil.

La ora zece apare Constantin și completăm contractul de charter și lista de echipaj. Pentru prima dată numele meu e trecut la rubrica skipper și sper să fie de bun augur.

-Ai emoții? mă întreabă Constantin.

-Nu.

Și nu mint. Am traversat cu Constantin câteva mări, pe vreme bună și pe vreme rea, am trecut strâmtori și canale, am făcut față defecțiunilor tehnice și testelor birocratice, am butonat aparate și am citit de la cursuri până la literatură de călătorie așa că am idee despre ce presupune conducerea unui yacht. Ca zodie sunt balanță, deci indecis, influențabil și implicit nu prea potrivit pentru a-mi impune punctul de vedere, dar în această călătorie am sub ordine echipajul ideal format din prieteni vechi cu care am făcut destule năzdrăvănii și mai ales îl am coskipper pe Mike care îmi este egal ca pregătire și experiență, alături de care m-am format și deci, cu care sunt pe aceeași lungime de undă.

Constantin ne urează călătorie plăcută și pleacă în treaba lui, în timp ce unul după altul yachturile din jur iau largul. Cu burta pusă la cale suntem și noi gata să luăm largul. Cablul de curent și furtunul de apă sunt strânse deja, iar cardurile magnetice cu sumele recuperate au fost înapoiate.

-Mike și Marco verificați tachelajul și strângeți toate cheile de împreunare.

Depozităm lucrurile în cabină, închidem hublourile, acționăm comutatorul instrumentelor, pornim stația radio și chartplotterul. Verificăm nivelul uleiului la motor. Cureaua alternatorului e cam moale, dar merge. Pornim motorul ca să aibă timp ca să se încălzească, verificăm existența jetului apei de răcire. Fiindcă în tura asta eu sunt skipperul, las manevra efectivă asupra echipajului și mă concentrez asupra comenzii. Mi-a intrat în sânge ca la bord orice mișcare să fie precedată de observarea direcției vântului. Îl desemnez pe Mike la timonă, pe Marco la vinciul ancorei și pe Grasu la parâma din vânt. Feribotul a plecat, am pe Navionics trackul de ieșire din port, deci putem ieși.

-Echipajul e gata de manevră?

-Da.

-Ridicați pasarela.

Desfac parâma de sub vânt și în timp ce recuperez comand:

-Mașina înainte, mola pupa! Sus ancora!

Teranga iese încetișor din rândul yachturilor, soarele prefigurează o zi minunată și echipajul zâmbește cu încredere. Am învățat de la Constantin să navigăm cu viteză de siguranță în acvatorii, astfel că ieșirea încetinită pare să țină de o anume regie.

-Nava plutește! strigă Marco din prova, stârnind zâmbetele echipajului.

Câștigăm distanță față de mal și ținem cursul pe lângă o căpățână bolovănoasă ce se ițește la suprafață.

-Închideți balconul pupa, ridicați la bord baloanele de acostare, aranjați parâmele.

Gata, putem spune că suntem pe mare. În condiții normale, cu toate la bord funcționând în parametri și un echipaj competent, nu e mare scofală să conduci un yacht. Cosmina e la prima îmbarcare și a participat doar la ridicarea fenderelor, dar Marco a fost la bordul lui Bananec Blues în voiajul furtunos din 2016 din portul Tomis în Neos Marmaris, Grecia, iar Grasu a primit botezul în iarna lui 2017 la bordul Nereidei, în tura de la Salonic la Rocella Ionica, în Calabria.

Pe cer apare un avion. Pista de aterizare în pantă se vede în pupa babord și echipajul urmărește aterizarea aparatului. Cu ochii pe sus dau de pavilionul elen ce flutură la pupa trădând o boare de vânt.

-Mike, ridicăm o velă?

-Hai!

La Teranga vela mare e rulată în catarg așa că nu e mare lucru să o desfășurăm. Chiar dacă vântul e de bulină faptul că avem toată ziua la dispoziție ne permite să navigăm în volte. Ne era dor să vedem vela ridicată deasupra noastră. Schimbăm cursul pentru a avea măcar vânt strâns și scoatem motorul din viteză, apoi mă uit rugător la viteza indicată de Navionics. Încă mai avem inerție, dar indicațiile scad încetul cu încetul. Măcar două noduri de ne-ar rămâne…

-Ce viteză avem? întreabă echipajul.

-1,8 noduri

Mina echipajului trădează dezamăgire, dar Mike are soluții pentru ridicarea moralului:

-Se zice opt! Unu` punct opt!

Așa mai merge, dar în scurt timp e șapte, unu`punct șapte, apoi șase… Strângem vela și mergem mai departe cu motor, chiar dacă scădem viteza la cinci, trei punct cinci.

Marco preia timona. Marea e de gradul doi. E cald. Împreună cu Cosmina mă tolănesc la soare pe fundul cald al dinghyului amarat pe puntea prova. Skopelos e la o aruncătură de băț și optez pentru ruta sudică pentru a intra în golful Panormos.

Am văzut pentru prima dată Panormos în iarna lui 2017. Furtunile măturau Egeea și după trei zile de stat în port am urcat într-un autobuz ce făcea curse regulate prin satele din insulă. Era ianuarie, ploua mizerabil și prin geamurile transformate în acvarii ne mulțumeam să privim peisajele deprimante când după o curbă a șoselei s-a ivit un golf slendid, mărginit de coline acoperite de păduri de pin, cu câteva yachturi la ancoră. Vântul bătea din nord, așa că pe partea asta eram în umbra insulei, și pentru câteva secunde cât am avut peisajul în cadru mi s-a părut tărâmul tinereții veșnice. Am pe memoria retinei câteva astfel de locuri în care aș dori să ajung, nu doar ca spectator, și azi e ziua Panormosului.

Panormos, deci. Supravegheat de Mike, Marco a adus yachtul în gura golfului.

-Nu reducem viteza? mă întreabă Cosmina.

Surâd interior. Cosmina face parte din echipajul permanent cu care călătoresc anual în jurul Soarelui, îmbarcați într-o solidă casă de cărămidă căreia-i ține frâul. Bine ancorată în realitate, înțelege rostul lumii și intuiește corect cum merg treburile, dar așa cum îi stă bine unui începător, manifestă o prudență exagerată.

-Reduceți turația. Vreți să oprim în golf, sau dăm o tură și ne vedem de drum?

-Eu aș vrea să fac baie, anunță Marco.

-Atunci lăsăm ancora.

Mike preia timona și eu trec la vinciul ancorei. Golful are un buzunar lateral în fundul căruia mai stau la ancoră două yachturi. E loc destul așa că nu ne băgăm peste ei. Odată ancora lăsată, oprim motorul și ne bucurăm de liniște, dar spre regretul nostru, cu toți pinii din jur vântul nu aduce miros de rășină.

Deschidem balconul pupa și lăsăm scara pentru musul ce apare la costumul lui Tarzan și după un moment de șovăială plonjează în apa de un verde profund, apoi urmărim ușor amuzați brasul susținut cu care Marco revine la yacht ca urmărit de rechini. Aș fi putut jura că distracția s-a încheiat, dar musul are socotelile lui. După ce mai înoată o dată în jurul yachtului, își înalță drona și plonjează demonstrativ de pe balconul din prova, „ca la 20 de ani, fără griji și fără bani”.

În timp ce musul își face numărul, Grasu și-l face pe al său:

-Nu vreți niște cicchetti?

-Zi-i pe românește.

-Voi n-ați fost la Veneția?

-Ba da.

-Și n-ați mâncat cicchetti?

-Nu.

-De fapt nici eu n-am mâncat la Veneția, dar am văzut la televizor. Vă fac acum.

Grasu dispare în cabină satisfăcut ca o cloșcă ce are grijă de puii ei, iar noi ne destindem în cockpit ca nababii. Pentru cine încă nu-l cunoaște, Grasu nu e pasionat de astronomie ci de gastronomie, studiind cărți, urmărind canale TV și mai ales practicând zilnic pe acasă.

-Vi odată cu cichi-cichi alea? strigăm noi.

-Imediat!

Și Grasu apare cu un platou cu soldăței, ca niște sandwichuri tăiate de mărimea unui dumicat.

-Astea-s?

-Da!

-Tot o p…, da`mai mică, vorba ciobanului…

Mici sau mari, cicchetti lui Grasu ne pică bine. Musul și-a terminat regia, pornim motorul și ridicăm ancora.

Vremea s-a burzuluit și în umbra întunecată a norilor s-a pornit vântul. Evident, e de bulină, dar de data asta e în stare să ne ducă cu aproximativ trei noduri spre larg. Socotesc volta atât de lungă cât să ne scoată dincolo de capul insulei și ne lăsăm purtați silențios spre larg. Sporovăim detașați.

-Mâine vine și Constantin în Skopelos așa că mă gândesc să dăm o tură în jurul Alonissosului. Mai vedem cum va fi și vremea…

Telekomul mi-a tras clapa. Am sunat cu câteva zile înainte de plecare ca să-mi activeze roamingul și când am ajuns în Grecia nu m-am putut înregistra în nicio rețea.

Facem volta, apoi odată ajunși în preajma insulei strângem velele și pornim motorul. Ne-am cam întins cu joaca și vom ajunge în port cam la căderea serii, dar nu-mi fac probleme fiindcă am fost în Skopelos de foarte multe ori și cunosc configurația portului.

Facem cabotaj cu prova pe bolovanul dintre Skopelos și Alonissos, în timp ce lumina trece de la roșu la albastru.

-Nu aprindem luminile? întreabă Cosmina.

-Bună observație.

Cum spuneam, musul e la primul contact cu marea, dar are simțul realității.

Liniștea înserării se lasă peste apă. Trecem pe lumină prin strâmtoarea dintre Skopelos și Alonissos, apoi punem prova pe steluțele Skopelosului.

-Căutați lumina verde intermitentă!

Luminile de fond maschează baliza de la capătul digului, dar știind unde s-o caut o descopăr.

-Mike, acostezi tu?

-Dacă vrei…

-OK. Marco treci la vinciul ancorei, Grasu sari pe cheu dacă nu va fi cine să ne ia parâmele, iar dacă va fi rămâi la parâmă. Pregătește parâma pe sub balustradă, Marco ridică și asigură tambuchiul vinciului, Cosmi lasă fenderele. Mike, intrăm la viteză mică și dăm o tură să vedem unde vom acosta.

În îndrumarul lui Constantin, cuvintele de ordine pentru acostare sunt „pregătire” și „fără grabă”. Mike reduce motorul și defilăm prin port la viteză mică căutând un loc printre yachturile ancorate. Pentru această perioadă a anului portul este neobișnuit de plin, dar totuși sunt locuri berechet.

-Mă bag aici, lângă catamaranul ăsta, se decide Mike.

-Ok. Pune-te pe poziție și comandă lăsarea ancorei.

Mike se fâțâie. Întârzie manevra de întoarcere și trece dincolo de locul ales, apoi revine, dar tot nu reușește să întoarcă la timp. Anul trecut, la școală, am fost cam catastrofe la acostări și e vital pentru stima de sine ca manevra să reușească așa că nu pun presiune și îl las să se desfășoare.

-Nu e nimic Mike. Fă un plan pentru manevră și urmează-l.

Mike bagă în marșarier și vine în ax cu locul de acostare.

-Lasă ancora!

Vinciul bodogăne pe limba lui și Teranga se duce exact în locul lăsat liber între catamaran și un sloop. Un bărbos cu chipiu ne strigă românește să-i aruncăm parâmele, Mike oprește pupa la un pas de cheu și câteva secunde mai târziu suntem amarați.

-Pot opri motorul?

-Mai lasă-l. Marco, întinde lanțul ancorei.

Greu de crezut după începutul șovăielnic, dar nava e ancorată și amarată ca la carte. Lăsăm pasarela și cobor pe cheu ca să-I mulțumesc ajutorului.

-Tu ai organizat tura? mă întreabă. Ești din Cluj?

Nu prea înțeleg la ce se referă.

-Suntem cu un yacht de-al lui Constantin.

-Nu-l cunosc.

-Constantin Lascu. Închiriază yachturi în Skiathos.

-Tot nu-l știu.

Omul pleacă înainte de a mă dezmetici să-l întreb una, alta și lângă mine apare Mike, radiind de bucurie. Ne strângem mâinile pentru reușita primei acostări când tocmai sună telefonul. E Constantin. Raportăm situația și ne dăm întâlnire pe mâine, apoi fugim la tavernă, la Kyratsos, ca să mai aducem niște întăriri la cicchettiurile lui Grasu și să savurăm berea pe care astă seară o dă Mike.