După cei doi ani de ucenicie în Egeea aveam brevetul de skipper și aveam încredere că pot să manevrez un yacht. Cu aceste condiții îndeplinite eram liber să mă manifest în măsura cutezanței mele. Odată cu venirea primăverii yachturile trebuiau duse din nou în Skiathos și la cererea mea, Constantin mi-a încredințat din nou Teranga.

Am solicitat yachtul fără să mă-ndoiesc că voi putea închega un echipaj. Imediat ce am încheiat convorbirea cu Constantin l-am sunat pe Mike care a confirmat pe loc ocuparea rolului de secund asigurând echipajul minim. Cosmina cocheta cu gândul de a se îmbarca însă nu dispunea de suficiente zile de concediu, și înainte de a invita alți prieteni pe locurile vacante mi-am luat răgazul de a-mi lămuri mie însumi ce așteptări aveam de la acest voiaj pentru a-i putea defini caracterul.

Călătoria din toamna trecută durase cinci zile și ni s-a părut dezamăgitor de scurtă, în plus ruta se suprapusese cu cea din 2020, neavând niciun pasaj nou, dar a corespuns cerințelor de aprofundare a practicilor din școală în condițiile unui concediu relaxat. De data asta însă voiam să navigăm cel puțin șapte zile și mai mult, voiam să fim mai mult pe apă decât pe uscat, ceea ce presupune să navigăm și noaptea, să fim practic într-o navigație continuă cu intrare în porturi doar pentru aprovizionare și pentru câte o masă caldă.

-Și pentru vizitarea insulelor… a adăugat Mike

-OK, am fost eu de acord, cu subordonarea acestui scop navigației, adică în măsura în care nu prejudiciază culoarele meteo favorabile sau nu aduce impedimente ce ar obstrucționa respectarea rutei.

Am deschis Navionicsul și am făcut câteva simulări pentru a verifica încadrarea în timp. Între Salonic și destinația noastră finală, Sporadele de Nord, singura digresiune posibilă e prin Sporadele de Est, înșirate pe lângă coasta Turciei. Situate la 50-70 de mile una față de alta ar fi accesibile pentru rute de o zi, deci fezabil. Lăsând câte o zi pentru fiecare insulă, pentru vizite sau stat la adăpost în caz de vreme nefavorabilă, planul de acasă prevedea un salt din Salonic până în Porto Koufo, apoi pe rând prin insulele Limnos, Lesvos, Skyros, Kyra Panagia, Skopelos și în final Skiathos.

*

            Mai sunt zece zile până la plecarea în Grecia. În încercarea de a anticipa cursul călătoriei, ori de câte ori ajung în fața computerului arunc un ochi asupra previziunilor meteo din Egeea de nord. Chiar dacă prognoza pe termen mediu nu e exactă, pentru perioada voiajului se conturează circulația maselor de aer pe direcția nord-sud, apoi invers, dinspre sud către nord, cu o zi de acalmie la schimbarea direcției. Îmi convine. În marea majoritate rutele pe care urmează să le parcurgem sunt orientate est-vest sau invers, așa că e posibil să avem parte de sailing.

*

            9 mai 2022. Sunt împreună cu Dorin într-un microbuz de noapte spre aeroportul din Budapesta. Având experiența celor două drumuri auto anterioare am decis că e mult mai rapid și mai comod să luăm avionul spre Salonic, cu atât mai mult cu cât, în lipsa bagajului de cală, prețul zborului dus întors e simbolic.

Cu Dorin mă știu de 30 de ani. Am fost împreună pe crestele munților ori în măruntaiele pământului și mai recent, ajunși la casele noastre, ne-am ajutat reciproc ca să le construim, el fiind instalator iar eu electrician. Am apreciat întotdeauna la Dorin camaraderia fără cusur, umorul pe gustul meu, îndemânarea și viziunea tehnică, abilitatea de a se descurca în cele mai diverse împrejurări și felul lui de-a fi „dintr-o bucată”, gata oricând de acțiune. Când i-am propus tura la telefon, căci prietenii se cheamă și la distracție nu numai la lucru, mi-a dat răspunsul pe loc, fără inerții, fără „dacă” și „să vedem”, aidoma unui skipper ce ține singur timona navei sale. Din lungul șir de prieteni cărora le-am oferit șansa de a urca la bord a fost singurul ce a onorat invitația, prezența lui în echipaj fiind cu atât mai prețioasă.

Zorii zilei ne găsesc în aerul rarefiat al altitudinii. În timp ce aeronava coboară spre Salonic zăresc pe hublou coasta pe care o cunosc atât de bine din cursele anterioare la bordul Terangăi. Perspectiva aeriană aduce un plus de inedit, dar viteza avionului nu-mi îngăduie să aprofundez senzațiile și în scurt timp suntem pe pământ ferm, în terminalul aeroportului Makedonia.

Imediat ce-mi scot mobilul din „mod avion” îmi intră mesajul lui Constantin ce ne așteaptă cu mașina în fața aeroportului. Reîntâlnirea e caldă. Anii l-au albit, dar în timp ce-l îmbrățișez îi simt trupul încă oțelit. Constantin e în mare formă și în drum spre marină comentează cu umor peripețiile domestice prin care a trecut de când ne-am despărțit astă toamnă. Față de anul trecut, îl simt din nou aproape, putem comunica.

Teranga e la același mooring la care am lăsat-o anul trecut. Mike a sosit încă de ieri și-l găsim asistând un tehnician chemat să repare pilotul automat. Ne strângem mâinile pe cheu, apoi urcăm în cockpitul plin cu scule. Pilotul automat a cedat și pe celălalt yacht, Amorgos, și din două defecte se încearcă combinarea pieselor în speranța obținerii unuia funcțional. În scurt timp montajul reușește și se face proba la rece: pare să funcționeze.

Coborâm în cabină și preluăm cușetele. Mike e instalat în cușeta pupa babord, eu preiau cușeta din prova și Dorin cea care a mai rămas, adică pupa tribord. Constantin a pregătit deja contractul de charter și lista de echipaj în cinci exemplare ce trebuiesc „sfințite” doar, cu semnătura skipperului.

Constantin va pleca cu mașina, urmând să treacă cu feribotul în Skiathos, iar noi vom ieși în larg vizând Porto Koufo, nu înainte de a face o minimă aprovizionare cu alimente pentru care descindem la un magazin cu de toate.

La ora 14 încălzim motorul. Cureaua alternatorului e un pic cam largă, dar nu avem ce-I face fiindcă reglajul e la maxim. Pare să meargă încă, dar avem și rezervă în caz că va trebui să o înlocuim.

 Vântul adie din babord. Mike trece în prova pentru dezlegarea mooringului, eu preiau timona, iar Dorin dezleagă și recuperează legăturile pupa. Pun mașina încet înainte, apoi, la trecerea peste mooring o trec în punctul mort. Vântul ne împinge peste yachtul din tribord și mai rău, aud motorul poticnindu-se. Ce naiba? Se pare că nu eram în punctul mort și am prins la elice parâma mooringului. Acționez maneta până ce motorul își revine și fug în prova unde Mike trage de mooringul ce dispare sub corpul navei:

-L-am prins!

Trec în marșarier în speranța unei deblocări facile, dar nu ne iese și nu are rost să insist. La naiba! Suntem „ancorați” în mijlocul portului, fără putința de a face ceva.

-Mă scufund să văd ce pot face, propune Dorin.

Om de acțiune, matelotul vădește inițiativă, dar apuc să-l liniștesc:

-Stai calm, putem suna un prieten. Chestii de-astea se mai întâmplă prin porturi și se rezolvă cu… Mastercard.

Opresc motorul și-l sun pe Constantin:

-Alo! Constantin? Am prins mooringul la elice, cine ne poate ajuta?

-Bravo! Chem scafandrul…

Un minut mai târziu mă sună înapoi:

-Vine într-o jumătate de oră.

Neavând nimic de făcut, luăm prânzul în cockpit. Soarele e sus pe cer, un vânt subțirel ne ține în siaj iar în port nu e nici cea mai mică mișcare. Mestecăm brânză cu roșii, apoi se aude zumzetul unui motor și la capătul pontonului apare o bărcuță ce vine drept spre noi: e scafandrul.

Omul știe ce are de făcut. Oprește în apropiere, își leagă barca la mooringul adiacent apoi se echipează rapid cu un neopren, o centură cu plumb, labe și mască. Plonjează. Din două mișcări dispare sub coca Terangăi de sub care încep să iasă alge și zdrențe de parâmă.

Într-un minut reapare și scafandrul:

-It`s clean!

Ne cere 50 de euro pe care îi bagă în mască, iar noi, bucuroși de libertate pornim motorul și atenți să nu agățăm alte mooringuri ieșim în larg.

*

Tăierea legăturii cu uscatul e neplăcută fiindcă comportă formalități, aprovizionări, haosul îmbarcării, nerăbdarea de a pleca și nu în ultimul rând primele manevre ale unui echipaj nerodat și încă neamarinizat. E ora 14:30 și în ciuda rateului, gata: suntem pe mare!

Mare de gradul doi. Un vânt tăricel de 13-15 noduri rotește anemometrul din vârful catargului, dar din păcate ne vine din prova. Dacă ținim cap Megalo Emvolo am putea strânge vântul la limită…

-Ridicăm focul cu murele-n babord! Pregătiți manevra…

În timp ce Mike eliberează școta din babord, Dorin ține să precizeze:

-Mie spuneți-mi ce am de făcut cu stânga-dreapta, nu tribord-babord, că pentru o călătorie de câteva zile n-am de gând să învăț termenii marinărești.

Recepționez mesajul și nu-mi vine să cred. „Când ești la Roma, fă ca romanii” spun înțelepții, dar Dorin tocmai asta refuză! Evaluez rapid posibilele consecințe ale acestui punct de vedere și mă alarmez, nu pentru yacht sau echipaj, ci pentru răzvrătit, căci respingerea aparent inofensivă a terminologiei trădează refuzul amarinizării, al trecerii de la condiția de om al uscatului la cea de om al mării, cu toate consecințele ce decurg.

După amiaza ar putea fi frumoasă pentru sailing, dar soarele pare să-și piardă strălucirea și simt refuzul lui Dorin de a se integra yachtului și mării ca o umbră ce planează deasupra noastră. Condiția esențială pentru a fi vrăjit este să te lași vrăjit, dar dacă dimpotrivă ți se pare nonsens, e foarte probabil ca ceea ce urmează să nu „te prindă”. Desigur, nu are rost să ne impunem în fața musului, însă îmi este clar că semințele nemulțumirii au fost deja semănate în sufletul său și mai mult, au toate șansele să încolțească. Discutăm pe această temă:

-În prima carte pe care am publicat-o am o dedicație de genul „dedic această carte tatălui meu pentru curajul cu care mi-a dezlegat parâma”. Un cititor nedeprins cu terminologia marinărească mi-a reproșat folosirea termenului „parâmă”, sugerând că aș fi putut folosi un sinonim mai digest omului de uscat, însă cu toată bunăvoința „dedic această carte tatălui meu pentru curajul cu care mi-a dezlegat funia” nu numai că sună ca naiba, dar mai înseamnă și complet altceva…

-De fapt, intervine Mike, totul pornește de la faptul că ordinele trebuie să fie lipsite de ambiguitate. Tribordul sau babordul, școta sau funga sunt termeni exacți, fără echivalent, pe când stânga sau dreapta lasă loc de interpretare: stânga mea sau a ta? Sau poate stânga navei?

-Bine, bine, se apără Dorin. Spuneți-mi mie cu stânga și dreapta că înțeleg eu ce vreți.

Clar ca bună ziua! Ridicăm vela fără probleme trăgând de parâma neagră din dreapta și constatăm cîștigarea unei jumătăți de nod în viteză.

*

La ora 16:45 navigăm cu vânt strâns și murele-n babord pe 230, având în tribord șirul de balize verzi al culoarului de demarcație al ieșirii din portul Salonic. În babord avem la travers capul Megalo Emvolo marcat cu silueta unui far cocoțat pe o limbă de pământ puternic erodată de mare, iar în prova capătul culoarului de demarcație ce se lărgește în evantai obligându-ne să schimbăm cursul la 180, adică cu vânt de bulină. Vântul s-a întărit la 19 noduri așa că facem volte scurte, atât cât ne permite coridorul îngust dintre uscat și culoarul de demarcație. Navionicsul ne indică o viteză între 5 și 6 noduri, însă progresul pe drum adevărat este cvasinul.

Câteva vele de windsurfing roiesc ca muștele în jurul nostru. De la timonă, Mike e neliniștit de felul în care ne taie calea, însă viteza lor net superioară le permite joaca fără probleme. După patru volte încă n-am câștigat suficientă înălțime pentru a ieși de sub coastă, dar am scăpat de culoarul de demarcație, lucru ce ne permite să revenim la direcția 230 și să ieșim la mare largă.

Soarele se lasă spre orizont schimbând cromatica ambientală. Oprim motorul pentru sailing, dar odată cu liniștea viteza scade la trei noduri. Avem departe în prova silueta înzăpezită a muntelui Olimp. Dacă am fi pe drumul nostru ar fi cumva, dar deocamdată navigăm și încet și spre altă direcție. Ieșim în larg 2,5 mile, apoi facem volta în vânt. Teoretic am putea ține 130, ceea ce ne-ar duce paralel cu coasta, practic abia înaintăm pe 90, adică spre țărm.

Soarele cade în mare lăsându-ne pradă nuanțelor de albastru. De cum a dispărut portocaliul, s-a făcut frig. Suntem pe mare, așa cum ne-am dorit, și dacă n-aș ști că acest lucru e o plăcere, aș spun că-I un chin. Încercarea de a face sailing ne ține în gura golfului Salonic, ne e frig și suntem obosiți. Gata distracția! Pornim motorul, strângem velele, cuplăm pilotul automat și o luăm paralel cu coasta înfundându-ne în umbrele tot mai negre ale estului.

*

Vreau să dorm. Bagajul minuscul cu care am venit pe avion nu ne-a permis prea multe haine și în încercarea de a ne păstra căldura le-am îmbrăcat aproape pe toate. Noaptea petrecută pe drum își spune cuvântul așa că și picotim la adăpostul sprayhoodului. Nu mai vreau noaptea pe mare: vreau în port! Știu că la două ore de mers am putea intra în Nea Kallikrateia și hotărârea e deja luată. În masa de navigație am cartea pilot a Greciei și caut indicații pentru acostarea de noapte. Mi-e teamă de adâncimile mici semnalate de Navionics, dar cartea mă liniștește: „free of danger”. N-am mai acostat niciodată aici, dar știu de la Armand că e o opțiune valabilă pentru yachturi așa că ar trebui să fie OK.

Nu e nimeni pe mare. Dorin s-a retras în cabină, iar Mike picotește pe cealaltă banchetă din cockpit. Din când în când ies de sub protecția sprayhoodului pentru a panorama orizontul, apoi pornesc Navionicsul și mă uit pe unde suntem. La ora 22:30 reduc viteza și chem echipajul pentru intrarea în port. Întuneric de smoală. Cu toții căutăm din priviri sclipirile balizajului de intrare mascat de luminile localității. Baliza verde se vede, dar cea roșie lipsește la apel. Intrarea e cumva oblică și cu ochii pe Navionics vin pe mijlocul pasei. În scurt timp se disting digurile: baliza roșie nu luminează.

Am redus motorul la 1500 de rotații și cu viteză redusă intrăm în acvatoriu. Digul de larg este pustiu și comunic echipajului acostarea cu bordul. În timp ce Mike montează o parâmă la tachetul din prova, Dorin mută baloanele de acostare pe tribord. Pun maneta în punctul mort, las nava să se apropie de dig sub un unghi mic și când prova e la un metru de beton trec maneta ușor în marșarier pentru a opri yachtul și pentru ca efectul de roată să-mi tragă pupa către cheu.

Un pescar nocturn și-a abandonat undița și vine ca să ne ajute, apoi Dorin coboară și amarăm ca la carte cu o parâmă pupa și una prova plus un spring. Mi-a fost silă să intru în port, dar odată ce totul s-a terminat cu bine oboseala aproape că a dispărut și o senzație confortabilă de bine și de siguranță a pus stăpînire pe mine. În port vântul nici măcar nu adie așa că rămânem în cockpit ca să ne bem berea aidoma unor fantome, în miez de noapte…

– VA URMA –