Îmi fac toaleta pentru o zi la uscat: azi vom vizita insula. La ora șapte îl găsesc în cockpit pe Mike, cu o ceașcă de nes în față.

-Hai pe dealul cetății!

-Hai!

Urcăm panta abruptă ce începe în spatele căpităniei și ne oprim la baza unui perete stâncos de unde putem panorama întregul port împreună cu localitatea ce se întinde în jur. Detașați, privim cu mirare furnicarul de vehicule ce se întretaie în mișcarea browniană cotidiană, apoi realizăm că arhitectura Myrinei aparține mai degrabă spațiului mediteraneean, cu clădiri impozante și fațade clasice, decât celui egeean, cu căsuțe spoite cu var, neregulate, cocoțate una peste cealaltă în amfiteatrul unor pante abrupte.

La ora opt întregul echipaj se regrupează în cockpit. Sunt preocupat ca să facem plinul cu motorină. Conform evidenței, până aici am avut 28 de ore de motor și până în Lesvos e un drum de încă zece ore, ceea ce la un consum de trei litri pe oră se apropie de capacitatea rezervorului. E drept că avem în canistre rezerva de 20 de litri cumpărați în Porto Koufos, dar punând în față neprevăzutul, nu vreau să întind coarda. Habar n-am de unde putem cumpăra carburantul, dar atâta timp cât nu e cocaină ar trebui să putem întreba pe oricine.

-Haideți în oraș la o cafea!

Echipajul e de acord. Din două mișcări suntem pe chei, apoi în colțul portului intrăm la căpitănie și ne interesăm de cisterna cu combustibil.

-După ora 11, ne spune fata de la birou.

-Ne puteți da un număr de telefon?

-Sigur! …și aceeași fată ne scrie un șir de cifre pe un post stick.

Înafară de zona portuară, orășelul nu pare să se fi trezit. Magazinele sunt încă închise și doar mașina de gunoi își face treaba. Eliberați de griji regăsim aleea pietonală pe care am ochit aseară o cafenea și ne sorbim zemurile parcimonios la o masă umbrită de tavanul de glicine: mmmmm! …viața e frumoasă!

-Până la 11 putem urca la cetate și după ce facem plinul suntem liberi să hoinărim prin insulă. În partea de nord există un parc geologic cu niște roci interesante…

Întrebăm dacă există vreun autobuz spre nord și rămânem stupefiați de faptul că nu, sau mai precis, există unul ce face turul insulei, dar se întoarce abia a doua zi. Hm! Nu sună deloc încurajator, dar hotărâm să ne facem programul de dimineață, după care om mai vedea.

 Regăsim golful în care am cinat aseară. Cetatea se află pe un pinten ce desparte golful de port și găsim ușor aleea ce urcă spre ziduri. Câteva panouri explică istoria locului. Poziția ce domină portul a făcut ca încă de pe vremea bizantinilor să existe aici un sistem fortificat, sistem preluat și extins de toate puterile ce s-au perindat succesiv: venețieni, genovezi, otomani. Ce se vede azi e ceea ce s-a construit în perioada otomană, un ansamblu de trei kilometri de ziduri de piatră, pe alocuri renovate.

Cetatea în sine e frumoasă, dar mai frumoasă e panorama din vârf. Fotografiem ca japonezii (tot), apoi coborâm pe cealaltă parte a dealului, adică în port.

            S-a făcut cald. E ora 11 și putem telefona după cisternă. Băieții se descurcă mult mai bine ca mine cu engleza, așa că le dau post stickul cu numărul de telefon ca să trateze chestiunea. Ce naiba??? După cum decurge discuția, ceva nu e în regulă… Se dovedește că numărul scris cu pixul e de la căpitănie… E clar, nu ne-am înțeles deloc cu fata de dimineață! Și cisterna? Nu știe! Cică să întrebăm la nu știu ce tavernă. Întrebăm. Rezultatul? Nimeni nu știe! Pare să fie o conspirație ocultă având drept scop ascunderea sursei de carburant. Mergem la pescari, dar și ei dau din umeri… Nu concep ca într-o societate capitalistă să existe cerere fără ofertă…

            -Bine, bine, dau glas indignării ce mă încearcă, dar pescarii ce bagă în rezervor? Pipi??? Ei de unde alimentează?

            Întrebăm pe oricine ne iese în cale și în curând toată Myrina află că avem nevoie de o sută de litri de motorină. Câțiva binevoitori dau telefoane în stânga și-n dreapta, dar ciudat, treaba nu poate fi rezolvată. În cele din urmă, vine spre noi un pescar cu care am vorbit la început:

            -Ar putea frate-meu să vă aducă motorina la yacht!

            -Ok. La ce preț?

            -2,4 euro/l. Nu pentru că e frate-meu, dar e un preț bun fiindcă e motorină premium cu care faceți mai mulți kilometri…

            Ne doare în cot de faptul că e premium, dar e singura ofertă, așa că acceptăm. Pescarul vorbește cu frate-său și rămâne să ne aducă hectolitrul de carburant la ora 20.

S-a făcut ora 12. De bine, de rău am rezolvat motorina, așa că e cazul să vedem cum ajungem la parcul geologic. O agenție de turism face reclamă închirierilor auto. Ușa e zăvorâtă, dar pe vitrină e lipit un număr de telefon la care sunăm. Convenim asupra unei mașini mici, la 30 de euro, dar când aud că vrem să mergem la parcul geologic spun că e nevoie de o mașină de teren și prețul urcă la 50 de euro… Ok, ne mai gândim.

-Având mașină, am putea să ne cumpărăm singuri motorina de la benzinărie, vine Dorin cu ideea. La o sută de litri câștigăm 40 de euro, adică aproape prețul mașinii…

V-am spus că Dorin e un descurcăreț! Electrizați de idee batem palma pentru mașina de teren ce trebuie să apară într-un sfert de ceas.

-Rămâi aici ca să preiei mașina, în timp ce eu cu Mike vom merge ca să golim canistrele.

Zis și făcut. În drum spre yacht remarc un echipaj de poliție pe barca din fața hotelului Lemnos.

Nu-mi place să lucrez cu motorina, dar dacă vrem motor trebuie să-mi înving sila. Bușonul e chiar în pupa, destul de accesibil. Încerc să torn direct, fără pâlnie și inevitabil, prima dușcă o ia pe lângă, scurgându-se în mare. O irizație mizerabilă se întinde cu viteză de sub carenă și-mi aduc aminte fulgerător de echipajul de poliție. Hait! Până aici ne-a fost! Știu că amenzile pentru poluare sunt colosale, dar răul a fost făcut și n-am cum să-l opresc. Citisem undeva că stratul de hidrocarburi de la suprafața apei e atât de subțire încât o singură picătură e în stare să acopere… Transpir, dar nu de la soare, în timp ce sângele-mi îngheață în vine. Urmăresc ca paralizat infamia ce strălucește în bătaia soarelui, dar constat că pe seamă ce se întinde își reduce consistența până ce se pierde cu totul. Pfui! Ce spaimă am tras!

*

Un Suzuki Jimny oprește pe chei, în dreptul cockpitului. Ne îmbarcăm cu tot cu canistre și la ieșire din Myrina oprim la benzinărie. Prețul motorinei este de 2,07euro/litru, dar nu au. Fiind vorba despre o insulă mă tem să nu fi nimerit o sincopă în aprovizionare, însă la următoarea stație carburantul există la discreție. Nu e cazul să ne panicăm și pentru a nu împuți mașina optăm să umplem canistrele la întoarcere.

Destinația noastră este „Faraklou geological park”, situat pe coasta nordică la vreo 30 de kilometri de Myrina. Până la ultima localitate șoseaua e asfaltată, apoi urmăm un drum de pământ ce se strecoară printre dealuri înverzite.

Un indicator atestă că am ajuns la „sedimentary rocks”. Abandonăm mașina într-un golf pietros și coborăm la apă. Sub soarele amiezei, marea de un albastru saturat contrastează plăcut cu coasta stâncoasă roșcat-portocalie.

Îmi plac putietățile. Mare liniștită, stânci și soare. O luăm dealungul țărmului peste uriași bolovani rotunjiți de vreme. Apa, puțin adâncă, lasă să se vadă fundul pavat cu aceeași bolovani. Știu din fotografii că vedetele parcului sunt niște formațiuni aproape sferice, numite „capete chele”, dar cât văd cu ochii sunt numai aflorimente stratificate ce numai rotunde nu sunt.

Dorin a găsit un năvod și Mike o geamandură sferică de mărimea unei mingi de handbal.

-Ce naiba faceți cu astea?

-E păcat de el, mai bine îl dăm unui pescar, zice Dorin.

-Iar eu duc îi duc geamandura asta lui Constantin, să-și facă în Skiathos mooringul lui, se justifică Mike.

Chiar dacă nu văd nicăieri „chelioșii”, sunt entuziasmat de peisaj. Cimitirul mineral pe care-l străbatem este atât interesant cât și fotogenic. Roca sedimentară ce asigură materialul este un fel de nisip compactat și supus eroziunii în fel și chip. Acolo unde valurile s-au izbit cu putere de stâncă, au lărgit fisurile, iar dincolo, pe fața pe care s-au scurs, au creeat lapiezuri și chiar marmite. Când marea s-a potolit și valurile n-au mai reușit să încalece stâncile, apa ce s-a evaporat a lăsat în urmă sarea, uneori subțire, ca o poleială, alteori în depozite groase, pe fundul unor bălți temporare. Dar cele mai fantastice forme apar acolo unde apare la vedere caracterul pietrei. Sculptorii știu că materialul nu e amorf, că în masa fiecărui bloc de piatră există „un suflet” creat în momentul zămislirii și eroziunea lentă și egală e cea care dezvăluie acel model unic. Poate că nisipul unei viitoare stânci a fost aranjat de un vârtej în forme circulare. Forța centrifugă a sortat granulele după greutate, creind inele diferite, unele mai dense și mai dure, altele mai rarefiate și mai moi, cedând primele eroziunii.

-No, le-am văzut pe toate?

-Nu. Tot n-am dat de „capetele chele”. În golful ăsta sigur nu-s, poate în următorul.

-Bine. Mă duc să mut mașina.

În timp ce Dorin pleacă, eu cu Mike fotografiez mai departe, piatră cu piatră. În minte îmi vine o răstălmăcire a poveștii „Ali Baba și cei 40 de hoți” în care Ali Baba se mângâia în barbă și-și zicea:

-Ce de pietre prețioase!!! Prețioase pentru drumuri, prețioase pentru poduri…

… căci am uitat să vă spun că Ali Baba era responsabil de balastieră, iar cei 40 de hoți erau neamurile lui care furau piatra…

În următorul golf peisajul e diferit. Forma pietrelor e alta și fără prea multă bătaie de cap îi descoperim pe „chelioși”. Dorin a mutat mașina mai aproape și ne așteaptă cu răbdare să terminăm de fotografiat.

-Unde mai mergem? întreabă Dorin.

-Ar mai fi pe undeva niște dune de nisip, dar nu știu locul exact.

-Văd un drum care șerpuiește pe coclauri, spune Mike cu ochii în telefon.

-Eu vă duc unde ziceți, e de acord șeferul, dacă tot avem mașină de teren.

Până ce coechipierii sug o țigară, fac câțiva pași în jur pentru niște fotografii. Îmi place locul. Cât văd cu ochii nu e niciun copac, ci numai maquis țepos, de nestrăbătut. Cunosc maquisul din Corsica unde un ziar local relata acțiunea de recuperare a unor turiști rătăciți care au rămas fără haine după doar căteva sute de metri străbătuți prin maquis. Încerc și eu și într-adevăr, înțeapă al naibii.

Ne urcăm în mașină și o pornim la drum. Dacă până aici s-ar fi putut veni și cu un autoturism oarecare, mai departe trecem pe 4×4. Drumul părăsește coasta și se înfundă printre dealuri, uneori accidentat, alteori cu pante dure sau aproape pierzându-se în natură. După o vreme apar ogoare și mici ferme. Mă frapează roșul închis al macilor. Până acum credeam că peste tot culoarea roșie a macilor este aceeași, dar aici aceste flori sunt aproape bordo.

Înainte de a ieși la șoseaua asfaltată facem o oprire pentru a vizita niște mori de vânt în ruine. Pe vârful unui deal se disting cu claritate corpurile lor cilindrice, zidite cu piatră. Una mai are acoperișul conic și axul orizontal, cealaltă însă are zidul în parte surpat. O capră rumegă lângă cea surpată și când mă apropiu cu aparatul foto sar afară prin spărtură alte și alte capre, două, cinci, zece… ce stăteau înghesuite înăuntru la umbră.

*

Pe drumul de întoarcere umplem canistrele cu motorină. Turnăm în rezervor cu ajutorul unei pâlnii improvizate dintr-un PET și avem surpriza să refuleze preaplinul înainte de a goli cea de-a doua canistră (noroc cu servețelele de hârtie pregătite pentru intervenție). Pentru cele 28 de ore de motor am completat 55 de litri, ceea ce ne duce la un consum de doi litri pe oră, față de trei, cât am estimat. Chiar dacă nu am avut vânt ca să mergem curat pe vele, atât cât au stat întinse au ajutat!

Mai facem o tură până la pompă ca să umplem din nou canistrele, după care suntem liberi. Avem o foame de lup, așa că abandonăm mașina și mergem în oraș ca să mâncăm.

Mike caută și găsește un magazin de ochelari. După episodul cu mooringul agățat nu și-a mai găsit ochelarii de citit, în schimb i-a revenit memoria, amintindu-și că-i avea agățați de rejansa de la gâtul tricoului atunci când se apleca înafara bordului ca să vadă parâma… Așadar eu cu Dorin așteptăm pe pietonală, cât timp, în magazin, Mike probează câțiva ochelari gata făcuți.

-Stai să vezi când o să iasă, îmi spune Dorin. O să trecem pe lângă magazinul ăla de instrumente muzicale și o să ne tragă după el: „uite taverna!”…

… dar nici noi nu mai vedem bine de foame. În scurt timp ne instalăm la terasa de aseară și începem cu un Mytos.

De data asta golful e luminat în culorile apusului. Athosul se ridică la orizont ca o umbră triunghiulară, o pâclă spectrală subliniază orizontul iar culorile calde ale cerului joacă pe undele unei mări liniștite, ca de catifea. În timp ce ne bem berile urmărim câteva schifuri ce săgetează cadrul dintr-o parte în alta. Peste tot pe unde am ajuns, grecii se jucau pe mare cu vele, planșe, caiace sau schifuri, ca un veritabil popor insular, înrudit cu marea.

După cină ne retragem la noi în port pentru o înghețată. În timp ce se aprinde iluminatul public o luăm ușurel spre casă, adică spre teranga noastră cea de toate zilele. A fost o zi grozavă, cu multe lucruri faine, dar gata, ne retragem la somn căci mâine dimineață pornim mai departe și avem în față o nouă etapă lungă.

-VA URMA –