Dimineața în Mithymna. La ora la care ne trezim cafenelele din port sunt închise, iar străzile localității sunt pustii. Urcăm spre cetatea din vârful dealului pe stradele strâmte și întortocheate, umbrite de glicine matusalemice. Așezarea etajată pe panta abruptă oferă o frumoasă priveliște din larg, dar e cvasianostă de-aproape.

Panta ne conduce la cetate. Biletul de intrare de 10 euro ne face să ricoșăm în dreptul porții, și ca premiu de consolare pentru efortul depus dăm un ocol complet, pe la baza zidurilor. Fortificația e masivă și destul de bine conservată. Pe dinafară nu sunt prea multe de văzut, așa că revenim în port unde s-au deschis câteva terase și putem savura o cafea.

-For me, comandă Dorin, one cofee, half cofee, half milk.

-Cafelate, spune chelnerul.

-Cafelate, comandăm și noi.

Ne sorbim cafelele cu gândul aiurea. Soarele a început să ardă. E duminică și pur și simplu nu avem ce face în Mithymna.

-Am rezervat o zi pentru Lesvos, dar aici nu avem nimic de vizitat. Eu zic să plecăm mai departe.

-Ok, încuvințează echipajul. Unde mergem?

-În Sigri, în extremitatea vestică. E un chei și un port pescăresc acolo. După cartea pilot adâncimile par mici și nu-mi dau seama dacă putem acosta, dar dacă chiar nu e posibil, avem un golf frumos unde putem sta la ancoră.

Revenim la bord tocmai când o Bavarie dublează cheiul de larg. Le indicăm locul din pupa noastră și Mike coboară pentru a prelua parâmele. Tipul de la timonă execută un rondou și lipește nava de chei dintr-o singură mișcare. Yachtul are la crucetă pavilionul Suediei și în curând doi tipi cărunți, dar încă în putere, coboară pe chei. Vin din Sigri unde au stat la ancoră fiindcă portul slujește intereselor comerciale și nu i-a primit.

Plecăm. Mola prova, mola pupa și ne desprindem ușor. Nu e vânt, așa că navigăm în lungul coastei la motor.

Nu-mi plac duminicile. Nu sunt tipul de om muncitor, dar inactivitatea mă deprimă. Tura matinală prin localitatea adormită n-a fost pe gustul meu și nici această navigație plată, dealungul coastei anodine. Până în Sigri avem 20 de mile, ceea ce înseamnă un drum de patru ore.

Ca pentru a ne mai înviora, apar câțiva delfini. O vreme ne țin în priză cu giumbușlucurile lor, apoi dispar în larg văzându-și de drum.

Încetul cu încetul s-a montat vântul și pentru variație hotărâm să ridicăm velele. Conform legilor lui Murphy ne vine din față, adică vânt strâns, dar cu focul și randa desfășurate putem să ne păstrăm viteza reducând turația mașinii cu 200 de rotații/minut.

Mike a preluat timona, probabil din plictis. La capătul insulei virăm către sud și zărim insulița lunguiață Nisidha Megalonisi ce apără Sigri spre larg, aidoma unui dig. Cu toate că vântul s-a rotit dinapoia traversului, viteza yachtului a scăzut.

-Suntem în contracurent, spune Mike. Simt în timonă cum ne duce…

Colac peste pupăză, traversăm o zonă cu adâncimi mici. Sunt cu un ochi pe Navionics, pentru a nu devia de la șenal, și cu celălalt în prova unde transparența apei dezvăluie fundul, când nidipos, când acoperit cu alge lungi și unduitoare.

Câteva acoperișuri trădează localitatea pe vârful unei peninsule. Ne apropiem precauți și zărim gura portului. Golful în care vrem să ancorăm e dincolo de cap, așa că ne continuăm ruta. Exact pe vârful peninsulei e un chei înalt, în unghi drept. Grămezi de pietriș adunate pe mal trădează o activitate industrială, iar digul înalt, cu babale masive pare dimensionat pentru barje. Câteva utilaje zac înțepenite și cât vedem cu ochii nu e țipenie de om. Pe una din laturile vinclului e acostat un pescador.

-Ce-ar fi să acostăm aici? dă glas Dorin gândurilor mele.

-Ok! E duminică și pare să nu fie activitate. Nu cred că încurcăm pe cineva și-apoi, în cel mai rău caz o să vină cineva să ne spună să plecăm.

Echipajul e de acord, așa că pregătim acostarea cu tribordul montând o parâmă la tachetul din prova. Vântul ne împinge în chei. Câteva anvelope atârnă ca protecție, dar nu vreau să murdăresc coca așa că prefer baloanele noastre de acostare. Mike e la timonă și aduce yachtul paralel cu digul, suficient de încet pentru ca vântul să ne lipească de mal.

Pentru a ajunge la uscat, de data asta e necesar să urcăm. Folosesc o anvelopă pe post de scară, iau volta la baba și arunc parâma la bord. Manevra iese impecabil, oprim mașina și ne regrupăm cu toții pentru o poză.

Nu vine nimeni ca să ne alunge. Probabil că până mâine nu va mișca nimic prin zonă, iar noi ne-am propus să plecăm mai departe dis dimineață, dacă vom reuși să aprovizionăm cambuza.

Plecăm în oraș pe lângă un șir de blocuri de beton turnate la fața locului. Locul pare să fie un șantier de prefabricate. Pe o movilă ce domină cheiul deslușim zidurile din piatră a unei cetăți  și sub ea o stație de concasare ca un adaos al vremurilor noastre.

Găsim portul pescăresc în spatele grămezilor de pietriș. Cu coada ochiului remarcăm două taverne plictisindu-se în soare. O luăm la întâmplare pe străduțele localității cu ochii după un magazin alimentar și chiar găsim unul în imediata vecinătate a portului. Închis. Nu e nici-un orar pe ușă și cât vedem cu ochii în lungul drumului, nu e țipenie de om: parcă a dat bomba! Revenim la prima tavernă și întrebăm când se deschide magazinul: nu știe nimeni.

Am o puternică senzație că suntem în România. Cheul abrupt, nefinisat, peisajul industrial făcând pereche cu ruinele arheologice, localitatea cu case modeste, cu desăvârșire pustie, și chiar și vântul ce suflă a pagubă, toate trezesc în mine amintirea Dobrogei. Față de minunatele localități grecești, locul e chiar deprimant, însă mă simt ca acasă. N-avem decât să așteptăm deschiderea magazinului, însă până atunci îmi aduc aminte că Sigri are un muzeu…

-La marginea de sus a localității există un muzeu de științe naturale. Hai să mergem până acolo!

Nu ne omorâm după muzee, dar în lipsă de altceva ne târșim pașii la deal. Localitatea e mică, așa că ajungem repede. Lângă o moară de vânt cam nouă, construită, pare-se, ca decor, se ridică o clădire cenușie, modernă, înconjurată de un parc. Pe grilajul metalic e fixată o placă: Natural History Museum of the Lesvos Petrified Forest. Intrăm în parc și descoperim, culcate la sol, niște coloane diforme. La prima vedere seamănă cu niște ruine, cam ca pietrele căzute din Acropole, dar preveniți asupra pădurii împietrite reușim destul de iute să ne dăm seama că sunt trunchiuri de copaci, fosilizate. Curiozitatea pune stăpânire pe noi și cercetând îndeaproape descoperim în mineralele cristalizate structura lemnului, cu fibre dispuse în inele concentrice. De la albul marmorei, la roșu sau chiar la verde, piatra pare că s-a substituit cumva lemnului, nedistrugând însă tiparul. Ceea ce mă intrigă e faptul că nu e vorba de transformarea lemnului, ci de substituirea lui, ceea ce pare ireal! Exponatele nu au valențe estetice, însă pe cât de anodine estetic, pe atât de interesante ne par. Însuflețiți de descoperire intrăm în clădirea muzeului, într-o sală umbrită și răcoroasă. La un punct de recepție o doamnă pare să-și împacheteze lucrurile: muzeul se închide!

Decepția ni se citește pe față. Ne uităm rapid la ceas: patru fără trei minute! Probabil că prin pustietățile astea nu vine nici dracu și doamna se plictisește di granda cât e ziulica de lungă și tocmai când să plece și ea acasă, duminica la patru, hop și ciudații ăștia…

-Dacă chiar vreți, putem face un tur rapid, de cinci minute.

Vrem! Ne însoțește pe perimetrul sălii ce conține o mare varietate de buturugi și trunchiuri pietrificate. Cum spuneam, exponatele nu atrag, ci trebuie descoperite. Cercetate bucată cu bucată ele dezvăluie aceeași și aceeași substituire a lemnului de către mineral. Nu avem timp ca să aprofundăm și pentru explicarea misterului întrebăm dacă nu au pliante. Au. Bucuroasă să scape de noi, tanti ne împarte pliantul muzeului cu care ieșim din nou în lumina crudă a dupăamiezei.

Întoarcerea în port o facem pe aceleași străduțe golite de orice urmă de viață. Târgușorul pare un decor de film abandonat după producție. Dacă acum, în mai, soarele a alungat orice ființă, ce-o fi în august?

Trecem de control pe la magazin, (dar nu au deschis) și ne ducem la cetate. Ușile masive sunt date la o parte, însă o inscripție avertizează că cetatea e în ruine și deci, periculoasă. Intrăm pe riscul nostru într-o curte invadată de maci și ierburi cu spicul pârguit, apoi urcăm o rampă ce ne scoate pe ziduri. Cetatea plasată în punctul cel mai înalt ne asigură panorama împrejurimilor. De o parte e golful în care plănuisem să stăm la ancoră, frumos, cu o mică plajă pe care am fi putut acosta cu dinghy, de cealaltă e cheiul la care Teranga e legată de căpăstru, prefabricatele din beton, concasorul, grămezile de pietriș și două veliere din oțel, culcate pe-o rână și căzute pradă ruginei: shaorma cu frișcă!

Coborâm înapoi în port și descindem la prima tavernă.

-Trei Mythos, deschide Mike.

N-au Mythos.

-Trei de care aveți, nu se lasă Mike.

Chelnerul revine cu trei beri la doză.

-Supă de pește?

-Nu.

-Altceva de mâncat?

Chelnerul se întoarce spre tavernă și îl întreabă pe Kostas dacă face mâncare. Face, dar nu supă. Rămânem cu berea, apoi ne mutăm la cealaltă tavernă.

-Supă de pește?

-Da!

-Și ceva fără carne?

-Găsim!

Asta da! Grecul aduce două blide cu supă și unul cu roșii umplute cu orez.

După prânz plecăm din nou la magazin și de data asta găsim deschis. Au de toate, mai puțin pâine de care aveam cea mai mare nevoie.

-Psomi?

-Avrio!

Adică mâine. Nu e bine, căci mâine vrem să plecăm în zori. Au pâine pentru prăjit, în pungă, dar din voiajul prin Caraibe, când mi s-a făcut rău de la ea, mi se întoarce stomacul pe dos numai privind-o. Tot răscolind rafturile găsim posmagi, adică bruschete. Tone. Rafturi întregi, de la diverși producători. Nu ne vedem mâncând așa ceva. Ce-or face cu ele? Mai găsim niște chifle tăiate în două, pentru burgeri, și dintre toate paleativele optăm pentru ele.

Ne întoarcem la yacht cu rucsacul plin. Mai avem trei ore de lumină și optăm ca să le petrecem pe o mică plajă împresurată de betoane și fiare ruginite. Mike încearcă marea cu gleznele și declară că nu se poate face baie. N-avem nimic de făcut în acest colț uitat de lume decât să așteptăm împăcați lăsarea serii. Îmi place nespus! Pentru o panoramă mai cuprinzătoare urc dealul până la baza zidurilor cetății. Pare ciudat, dar nimicul e cea mai bună ofertă. Apusul de soare ce colorează cerul și însuflețește rugina de pe cele două yachturi Mi se pare magnific.

Băieții s-au întors la yacht, dar e atât de frumos pe deal, printre bălării, încât prelungesc șederea la maxim. Mda, e adevărat, nu-ți trebuie mare lucru ca să fii fericit!

-VA URMA-