Dacă ar fi să ne luăm după zicala „ziua bună se cunoaște de dimineață”, am urca pe munte, dar prognoza meteo indică precipitații pe la prânz așa că nu ne grăbim cu sorbitul cafelei: azi vom face turism auto prin zonă, prilej cu care ne vom muta în cealaltă parte a Tatrei, în zona Strbske Pleso (nu e scris gresit, chiar sunt atâtea consoane una după alta).

Unul din avantajele de a face camping cu mașina este că nu trebuie să strângi cortul și sacii de dormit ca la carte, ci poți doar să-i mototolești cât să încapă printre scaune. Cu tehnica asta cortul Eurohike se strânge mai repede decât ultrarapidul Quechua și după ce achităm campingul (34 euro/noapte: 10 euro/persoană, 7 euro/masină și încă 7/cort) ieșim pe șoseaua ce încinge munții ca un brâu, unind între ele localitățile de la poale.

Până în Strbske Pleso sunt mai puțin de 25km, dar șoseaua e plină de curbe și oricum nu ne grăbim. Mi-a plăcut maxim urcarea de ieri cu telescaunul și fiindcă văd un drum din Tatranska Polianka până la o cabană la 1670m mă tentează să intru. Ratez intersersecția și trebuie să mă întorc, dar foarte repede drumul asfaltat se reduce la dimensiunile unei piste pe care accesul auto nu este permis: păcat!

Strbske Pleso ne apare ca o stațiune mult mai densă ca Tatranska Lomnica, singura asemănare fiind… parcările. După un tur ne convingem că toate sunt cu plată și astfel, eliberați de stresul de a cădea de fraieri, oprim fix în buricul târgului și pentru această cutezanță plătim 8,5euro unui „parcagiu” ce ne eliberează un bon (cred că refolosit, dar nu e treaba mea). Nu mă interesează stațiunea (nici pe departe), ci turul iezerului omonim, de pe malul căruia am văzut pe net imagini faine, așa că găsim o alee de inserție în „ring road” și ne începem plimbarea.

O mulțime de oameni fac turul împreună cu noi, familii cu copii, oameni în vârstă sau amatori de jogging. Nu-i vorbă, locul are un aer îngrijit, peisajele sunt faine și atmosfera bună, dar prea seamănă (vorba lui Bill Bryson) cu o repetiție în vederea ieșirii la pensie, singura preocupare fiind: să mă așez aici, sau la următoarea bancă? După ce ne săturăm de poze cu bărcile pe apă, cu un hotel „doboș” sau cu trambulina de sărituri pe fundalul Tatrei ne regăsim mașina și un pic agasați de „afacerea slovacă” (taxa de parcare) pornim spre Liptovsky Mikulas, poarta de acces într-o zonă carstică unde vrem să vizităm Freedom Cave.

Șoseaua urmează poalele Tatrei printr-o zonă împădurită. E ora prânzului și cum în stomac nu avem decât cafeaua de dimineață, intrăm în prima localitate (Prybilina) cu ochii după un restaurant. Găsim o terasă, dar e închisă. Profităm de oprire pentru a face o plimbare prin sat și mâncăm din portbagaj cât să ne calmăm.

Satele slovace seamănă izbitor cu ale noastre, dar sunt mai curate și mai dichisite. Ulterior am văzut că la celălalt capăt al localității există un foarte frumos muzeu al satului (al civilizației slovace), dar atunci nici măcar nu l-am bănuit (iată ce înseamnă să nu-ți faci temele acasă!).

La intrare în Liptovsky Mikulas intrăm într-un OMV ca să alimentăm (un pic mai scump ca la noi) și facem stânga către munte. La capătul șoselei există facilități pentru schi astfel că e plin de centre de închiriere a echipamentului sportiv, cabane, panouri publicitare. După câțiva kilometri dăm peste o mare parcare și bănuim c-am ajuns. Cosmina îl întreabă pe parcagiu dacă aici e peștera și el ne răspunde cu o altă întrebare:

-Cu gheață sau fără gheață?

Nu prea știm nici noi ce vrem, dar alegem „fără” și-atunci parcagiul ne face semn să mai mergem doi kilometri.

La Freedom Cave valea e mai strâmtă și parcarea mai plină. Găsim un loc și ne grăbim să-l ocupăm. Parcagiul știe exact pentru ce am venit așa că nu ne mai întreabă nimic ci ne scoate de la automat un bon de 10euro: începutul e promițător!

O alee pavată ne urcă serpentinat pe versantul împădurit spre o construcție prin care se face accesul în subteran. Peștera labirintică are 18 kilometri, dar traseul amenajat este de circa un kilometru și se parcurge într-o oră. Grupurile se succed din 15 în 15 minute și biletul costă 14euro/persoană.

Până să se deschidă poarta, am timp să mă uit peste panourile cu fotografii de epocă și istoricul explorării. Peștera a fost descoperită în 1921, în 1924 era deja vizitată în scop turistic și a fost electrificată în 1931. Inițial s-a numit „The Temple of Freedom”, apoi din 1950 Demanova Cave of Liberty (Demanova fiind numele râului). Fotografiile alb/negru sunt exact ca alea pe care le făceam și eu acum 30 de ani, cu tineri în haine de oraș mânjite cu argilă, cu lămpi cu carbid, în posturi împietrite.

Intrarea în subteran se face din clădire, pe o ușă metalică. O galerie artificială, puternic descendentă, debușează într-o primă sală unde o scurgere de apă din tavan creează jerbe scânteietoare în bătaia unor reflectoare montate dedesubt. După câteva explicații în slovacă se face face beznă și pe o muzică instrumentală se aprind diverse reflectoare ce „developează” imagini și le transformă prin suprapunerea diverselor planuri. Pe undeva seamănă cu proiecțiile de diapozitive realizate prin „topire”, doar că aici imaginea este deja pe ecran și nu avem nevoie decât de lumină. Creativitatea punerii în scenă ne surprinde plăcut, dar punctul nostru de vedere nu este împărtășit de un copil de 4-5 ani ce urlă ca din gură de șarpe, în ciuda strădaniei părinților de a-l liniști.

Din acest punct se pleacă pe un trotuar cu balustradă, la început pe o galerie fosilă de dimensiuni apreciabile, dar neconcreționată, apoi se coboară la activ. O mulțime de reflectoare submerse fac ca râul să irizeze în nuanțe incredibile de verde, iar urletele copilului împrumută vizitei accente horror. Parcursul pe galeria activă se termină cu o urcare ce ne readuce în fosil pe o galerie paralelă cu cea de intrare, de data asta mai modestă însă puternic concreționată, iar ieșirea se face tot printr-o galerie artificială, dar mult mai scurtă.

La lumina zilei facem schimb de impresii și ne declarăm satisfăcuți. Peștera ne-a întrecut așteptările iar parcursul de o oră a fost consistent.

În timp ce alimentam cu benzină Cosmina a ochit un local Pasta & pizza așa că pentru prânz revenim la OMV. Cu burțile pline suntem dispuși să mai vizităm ceva și în lipsa unui obiectiv concret pornim spre Liptovsky Trnovec, o localitate de pe malul unui lac mărișor (Liptovska Mara).

Oprim în parcarea unui ștrand/camping (de data asta e gratis!) și o luăm pe jos spre lac. O plajă naturală dotată cu rampă de lansare, debarcader și-o dungă de prundiș constituie baza pentru bălăceală, navigație cu vele, SUP, hidrobicicletă sau skijet. Motorul ambalat al unui skijet ne face atenți la evoluțiile unui pasionat de flyboard ce levitează cu atâta ușurință încât spectacolul pare plictisitor, apoi vine altul care se răstoarnă ca un Hopamitică: așa mai da! Ne mai minunăm o vreme de cum știu alții să beneficieze de un cadru natural, apoi facem cale întoarsă oprindu-ne doar la un fel de parc de distracții unde lucrurile par să fie cu capu-n jos (dar nu e cine știe ce pentru niște oameni ce vin dintr-o țară în care toate sunt cu curu-n sus).

Înainte de Strbske Pleso suntem atenți să nu ratăm campingul și-l găsim în Tatranska Strba. Prețurile sunt la fel ca și la Rijo, dar lipsește taxa de oraș de 3,5euro/persoană/zi, adică aproape banii de-o parcare 🙂