E frumos să împarți clipele plăcute împreună cu prietenii, mai ales cu cei cu care nu te vezi în fiecare zi, așa că sâmbătă 29 aprilie 2017 Mike ajungea la Oradea din Suceava, alăturându-se echipei Cosmina, Kiru, Răzvan și Marco, iar din Simeria plecau cu o alta mașină Grasu cu Janu, urmând să ne întâlnim la Timișoara, să-l luăm cu noi și pe Radu în ceea ce urma să fie Regata Comemorativă Vitomir Dizdarevic – Amiralul Kuk.

Am ieșit din țară pe la Moravița, continuând spre Smederevo. Se știe că drumurile din fosta Iugoslavie sunt adeseori strâmte însă într-o intersecție după Vrsac GPS-ul ne ghida spre un fel de alee ce nu inspira încredere, dar pe care am abordat-o, totuși, din prea mult entuziasm. După câțiva kilometri am tranzitat un sat extrem de pitoresc, cu casele pierdute în vegetație, dincolo de care drumul s-a subțiat și mai mult, ajungând la lățimea unei mașini. Deja intrasem în horă așa că am continuat printr-un fel de pădure rară, ce-i drept frumoasă, însă când au apărut discontinuități în asfalt ne-am oprit la sfat. Nimănui nu-i venea să se întoarcă atâta amar de drum și urmele de cauciucuri imprimate în pământ dovedeau că ruta era circulată așa că ne-am făcut curaj să mergem înainte. GPS-ul își făcuse treaba și alesese cea mai scurtă rută așa că acum traversam Rezervația Naturală Deliblatska Pescara. Când cu a-ntâia, când cu a doua, am reușit în cele din urmă să o scoatem la liman, adică la o șosea în toată regula pe care am ajuns la podul peste Dunăre de lângă Smederevo, apoi am intrat pe autostradă pentru următorii 60 de kilometri și am continuat prin Kragujevak, Cacak și Uzice în ciuda ploii ce ne transforma parbrizele în acvarii. Intram în munți și norii lânoși ce-și lăsau burțile aproape de pământ nu făgăduiau o noapte caldă, mai mult, urcând pe serpentine s-a aprins la bord indicatorul „fulg de nea” ce semnala temperaturi sub 4C și pentru scurt timp am avut parte chiar de o repriză de lapoviță. Urma o săptămână de udeală și nopți la cort pentru care ne-ar fi prins bine un pic de căldură însă nu ne-am îngrijorat decât atunci când, oprind mașina în vama dintre Serbia și Bosnia, nu am mai putut porni. Coborând dealungul văii Rzav se stinsese beculețul „fulg de nea”, însă se aprinsese indicatorul roșu al bateriei și se pare că nu mai aveam încărcare. Am repornit pe „tracțiune animală” și evitând să aprind farurile am intrat în faptul serii în Vișegrad încadrat de celelate două mașini ale caravanei: la capătul unui drum de 600 de kilometri am ajuns la punctul de întâlnire din orașul de pe Drina.

În ciuda umezelii și a temperaturilor joase, pe spațiul verde din jurul sălii de gimnastică am găsit un melanj de corturi și caiace printre care lumea își făcea de lucru. În seara asta berea și țuica erau asigurate de organizatori și un band minimalist format din chitară și percuție încălzeau întrucâtva atmosfera. Am recunoscut cu ușurință cortul și caiacul lui Bogdan, liderul grupului din România, și ne-am instalat în vecinătatea lui. Regata aflată la a 18 ediție se bucura de participare internațională, printre cei instalați deja în tabără fiind nemți, austrieci, unguri, bulgari, românii și desigur bosniecii și sârbii.

Am instalat butelia și am servit o mâncare caldă preparată la repezeală din conserve, după care frigul și oboseala ne-au alungat la somn.

Prin rezervația Deliblatska Pescara

Dimineața zilei de 30 aprilie începe cețoasă și friguroasă. Pe lumină tabăra de corturi și caiace are un aspect eteroclit. Facem turul uitându-ne la fiecare ambarcație în parte. Majoritatea covârșitoare sunt caiace din plastic stickerite sau arhistickerite cu însemnele TID (Tour International Danubien – cel mai lung turneu anual internațional de canotaj din lume) din diferiți ani, dar există și câteva ambarcații de rasă din materiale compozite, câteva canoe din fibră de sticlă aparținând echipei maghiare și chiar o canoe stitch&glue din okoume armat cu fibră de sticlă, la care se adaugă cele patru Wood Duckuri ale noastre și Endorfin, singura construcție strip planked.

Tabăra din Visegrad

Suntem informați că locul de campare din seara asta se află în mijlocul unui defileu, greu accesibil pe cale auto, drept pentru care suntem nevoiți să luăm în bărci întregul echipament de bivuac și mâncare pentru cel puțin două zile. Cei ce veniseră cu o zi mai devreme și-au mutat mașinile la barajul de la Perucac, unde e programat să ajungem abia mâine seară, dar noi nemaiavând timp la dispoziție vom lăsa mașinile la Vișegrad urmând să găsim cumva o cale de a ne întoarce după ele în zilele următoare.

În culorile regatei

În timp ce Grasu, Radu și Janu își pun caiacele pe cărucioare și o iau pe jos spre Drina ca să nu piardă cuvântarea primarului cu ocazia startului, noi ceilalți pornim Baghera prin împingere și plecăm să căutăm electricianul auto semnalat de organizatori la marginea orașului. Este duminică și după cum ne așteptam atelierul este închis însă soarta ne scoate în față, providențial, un cetățean ce se descoperă mai târziu ca fiind polițist și care vorbind engleza (lucru destul de rar în Bosnia) ne înțelege necazul și se oferă să-l sune pe electrician. În urma discuției telefonice ne spune că meșterul va veni în cinci minute, după care pleacă în mulțumirile noastre și după cele cinci minute meșterul chiar apare, gata echipat în salopetă. De data asta omul nu știe nici un cuvânt în plus față de limba sa natală, dar îi arăt becul roșu din bord și mai departe știe el ce-i de făcut. Știe, dar nu poate fiindcă are nevoie de piese și magazinele sunt închise, dar pentru noi nu e bai căci oricum nu plecăm cu mașina, îi las cheia dându-i de înțeles că voi veni mâine. Omul își duce mâna la piept, gest cu care ia asupra sa problema tehnică și nu-i mai rămâne decât să ne ducă la Drina ca să dăm jos caiacele și să ne arate unde locuiește, ca să știm unde să ne întoarcem după mașină. Pe drum sună telefonul și meșterul își duce din nou mâna la piept: e polițaiul, interesându-se de soarta noastră. Îmi plac acești oameni direcți, cu fețe cumsecade, și n-am nici-un stres să le las mașina.

Lansarea

Lansarea la apă se face de sub podul Mehmed Pașa. Construit în secolul XVI din ordinul vizirului Mehmed Pasa Sokolovic, originar din aceste locuri, podul istoric este o operă reprezentativă pentru arhitectura otomană, fiind inclus în patrimoniul UNESCO. În cartea sa „Podul peste Drina”, Ivo Andrić redă cu credibilitate și realism eforturile depuse în cei șase ani cât a durat construcția lui. Realizat din blocuri masive de piatră, structura cu 10 picioare și 11 arce încântă atât prin armonia formelor, cât și prin aerul său ce a străbătut veacurile. În cele două războaie mondiale o parte din arcele sale au fost distruse însă, cu toate că acum există și alte poduri, a fost refăcut fiind folosit azi ca și cale pietonală, dar mai ales ca principală atracție turistică. Problema auto fiind rezolvată ne permitem o plimbare peste pod cu trecerea în revistă a artizanatului expus în liniștitul parc dinspre centrul orașului, după care revenim la caiace pentru a ne începe tura.

O ocheadă aruncată râului ne dă fiori. Apele Drinei verzi ca smaraldul trădează adâncimi periculoase, dar asta nu e tot. Strecurată printre picioarele podului apa e înspumată și repede, sugerând adrenalină. Puse pe apă ușoarele ambarcații sunt prinse de curent și duse ca petalele smulse de vânt. Obișnuiți cu apele stătătoare ale bălților de pe Tisa trebuie să fim atenți la modul în care curenții și anafoarele ne sucesc provele purtându-ne împotriva voinței noastre, dar ne simțim minunat încercând senzația de libertate pe care ne-o dă ruperea legăturilor de frecare. În sfârșit, am pornit!

Andricgrad, orasul lui Kusturica

Nu avem prea mult timp să ne dezmeticim căci imediat aval de pod trecem în derivă cu ochii la Andrićgrad, orașul cu iz medieval construit recent de cineastul sârbo-bosniac Emir Kusturica pentru a celebra opera scriitorului Ivo Andrić, cu părere de rău că sosirea noastră întârziată nu ne-a permis o vizită pe uscat, dar la viteza Drinei momentul e scurt. Ne uităm în jur unii după alții și, în sfârșit, sub podul rutier de la marginea orașului reușim să ne regrupăm.

Pe apă

De aici înainte parcursul promite să devină de poveste. Ieșit dintre clădirile orașului râul se liniștește, purtându-ne domol prin lunci înverzite, gazde ale unor întregi orchestre de greieri. Culmile muntoase se strâng în jurul nostru, abia lasând loc livezilor semnalate acustic de trilurile păsărilor și printre toate aceste minuni pătrundem tăcuți, purtați silențios de unda râului. După vertijul kilometrilor parcurși în goana mașinii și după complicatele probleme logistice, simplitatea devine purificatoare. Lacomi de peisaj întoarcem apa cu padelele și ne uităm unii la alții fericiți. Când mi-am chemat prietenii în tură le-am promis că va fi frumos, fără a ști însă în ce mod, și acum e momentul să descoperim.

Drina minunată

La un cot al râului ne apare în față o faleză de calcar. Dacă până aici parcursul a fost ca un balsam, de aici înainte promite să fie spectaculos. Calcarul este roca cea mai fotogenică invitându-ne să ne căutăm aparatele de fotografiat și de data asta chiar avem pentru ce.

Desfătare pe Drina

Cu ochii la pereți nu ne dăm seama când Drina s-a oprit în loc. Aval cu 40 de kilometri apa este zăgăzuită de barajul de la Perucac ce transformă întregul defileu într-un lung lac de acumulare. Etapa de azi are doar 17 kilometri și fiindcă nu vrem să ieșim de pe apă, padelăm leneș sau adăstăm îndelung mulțumindu-ne cu girațiile fine ale caiacelor.

Călare pe izbuc

O cabană construită pe o terasă pare să semnalizeze cu prezența ceva deosebit și într-adevăr, în dosul ei găsim un puternic izbuc ce bombează cu bulboana lui suprafața Drinei. Încântați de descoperire facem caiac jacuzzi bucurându-ne pentru câteva secunde de senzația de imponderabilitate. Divertismentul ne mai reține o vreme în lumea pereților de calcar, apoi peisajul se desface într-un lac destul de întins a cărui ape liniștite ne invită să le brăzdăm.

O mică bisericuță aproape de firul apei e un nou prilej de pauză. Fără a fi spectaculoasă se remarcă doar prin pictura murală ce într-un colț înfățișează cadavre de soldați purtați de curentul Drinei. De aici tăiem lacul în lung și la capătul lui, după un cot, zărim debarcaderul de la Stari Brod (bacul vechi), unde este locul de campare din această seară.

Debarcare la Stari Brod

Debarcaderul înalt nu poate fi folosit, rămânându-ne să ne descurcăm pe cont propriu cu malul nămolos. Deoarece am pornit ultimii găsim malul ocupat în bună parte de caiacele predecesorilor printre care le strecurăm și pe ale noastre. Grasu nu pierde momentul de a împărți beri cu dărnicie și în scurt timp în tabăra ridicată la firul apei domnește buna dispoziție. Izolați de lume și deconectați de cotidian petrecem o dupăamiază tihnită împărtășindu-ne, unii altora, cele mai noi și neașteptate isprăvi ale lui Chuck Norris:

Chuck Norris a numărat până la infinit. De două ori!

Atunci când Alexander Bell a inventat telefonul avea două apeluri nepreluate de la Chuck Norris.

Chuck Norris și Superman s-au luptat cândva. Iar cel care a pierdut a trebuit să poarte chiloții deasupra pantalonilor.

Chuck Norris a câștigat anul ăsta raliul Paris Dakar. Cu caiacul.

Cina vâslașilor

Ultimul act al zilei a fost cina orchestrată de Grasu, cu Janu pe partea tehnică și Cosmina pe cea gastronomică. Prima zi a fost neașteptat de plăcută și după spusele lui Bogdan mâine vom avea parte de o etapă lungă, dar pe deplin satisfăcătoare.

Alte imagini:

Mai departe: