Primul contact cu Iosif Viehmann l-am avut în anii de liceu când, alături de câțiva prieteni, i-am găsit semnătura pe hărțile de peșteră publicate într-un vechi ghid din colecția Bibliotecii Județene. Numele lui, alături de cel al lui Adrian Jurkiewicz, părea să aducă un plus de exotism hobby-ului căruia ne dedicasem. Echipați rudimentar, vizitam peșterile facile la lumina unei lanterne fără a avea vreun contact cu adevărații speologi, astfel că atunci când am ajuns în Cluj (ca student) am fost uimit să descopăr că acești oameni sunt contemporani cu noi și pot fi întâlniți în carne și oase. Profesorul Viehmann era celebru în Cluj datorită proiecțiilor de diapozitive pe care le ținea săptămânal în cadrul cercului de speologie de la Casa de Cultură a Studenților, la care participau un număr mare de tineri nu atât datorită imaginilor cât a farmecului povestitorului, căci profesorul-speolog era neîntrecut în polariza publicul și a-i capta atenția, de cele mai multe ori discursul său sfârșind într-o notă umoristică care îl caracteriza.
Într-o lume în care valorile sunt răsturnate cu bună știință, a vorbi despre Iosif Viehmann, Pepi cum îi spuneau cei din jur, este o încercare de reechilibrare. Numele lui a fost asociat mereu cu speologia și jazzul, cele două mari pasiuni cu care și-a împletit viața, dar din postura celui care a avut privilegiul de a-l cunoaște personal voi scrie despre umorul, umanitatea și generozitatea lui.
La 88 de ani, profesorul Viehmann ține o conferință despre Emil Racoviță, la Oradea (anul 2013).
Mai târziu am ajuns să-l cunosc într-o aplicație la Peștera Vântului, unde mergea adeseori cu aspiranții la speologie. În ciuda diferenței de vârstă profesorul Viehmann era ușor de abordat și din acel moment am descoperit că ușa biroului său din cadrul Institutului de Speologie „Emil Racoviță” e deschisă oricărui student. Încăperea tixită de obiecte eteroclite, de la borcane cu preparate la instrumente științifice și echipament montan avea un farmec irezistibil, iar Pepi Viehmann (căci așa-i voi spune de acum înainte) știa să fie o gazdă perfectă începând orice dialog cu o invitație la o cafea sau o „șocolată caldă”, de care era mare amator. Îmi plăcea să-l caut mai ales pentru a răsfoii un superb album foto al peșterii Lechuguilla pe care mi-l aducea împreună cu ceașca de „șocolată” la o măsuță din muzeul Emil Racoviță, ale cărui exponate, majoritatea obiecte folosite de savant în expediția antarctică, sporeau aerul fabulos ce domnea în institut. Toate acele obiecte ce mi se păreau neprețuite erau așezate în cameră firesc, nu în maniera muzeală, în spatele unor vitrine, ba mai mult, pentru cei din institut erau atât de naturale încât uneori le mai și foloseau, Pepi Viehmann fiind adeseori de găsit în laboratorul foto al lui Racoviță, celebra cameră obscură în formă de labirint în care se putea intra sau ieși liber, neavând nevoie de ușă. Fără a avea o relație specială cu Pepi, consideram totuși necesar să trec pe la Institut să-l salut la fiecare revenire din vacanță și la fel la fiecare plecare când Pepi încheia invariabil:
-Spune-mi, cu ce-ți pot fi de folos?
Și așa, pe întreaga perioadă a studenției nu a trebuit să-mi achiziționez un cort, cel oferit cu generozitate de Pepi la fiecare solicitare suplinindu-i lipsa.
L-am însoțit ani de zile la sesiunile de comunicări și la congresele de speologie. În aceste drumuri, mașina lui (un BMW ce cunoștea toate gropile Munților Apuseni) era întotdeauna plină, Pepi considerând ca o datorie a sa de a facilita participarea tinerilor la expunerile publice. Nedespărțit de proiectorul său, încânta audiența cu expuneri uneori picante din care cea mai celebră era suita „Ciuperci otrăvite”, cu care obținuse numeroase medalii la concursurile de umor. Cu toate că văzusem proiecțiile lui de multe ori, nu mă plictiseau niciodată căci Pepi avea o strategie infailibilă pe care nu ezita să o facă publică: de la o prezentare la alta diapozitivele nu erau aceleași, colecțiile fiind primenite continuu.
Pepi Viehmann scriind un autograf pe cartea sa „Abecedarul peșterii”
După ce am părăsit Clujul am pierdut contactul cu speologia și nici de Pepi Viehmann nu am mai aflat. L-am sunat după 18 ani, mi-am spus numele și întrebând dacă știe cu cine vorbește am primit un răspuns în maniera cunoscută: „Am să-ți dau trei indicii: speologie, fotografie, Oradea”.
Autograful de pe cartea ”Abecedarul peșterii”. La 88 de ani scrisul e tremurat, dar spiritul e viu.
Am participat si eu la acele intalniri saptamanale de la cercul de speo. Prea putin, prea putin … Prima oara cand am intrat in sala cercului, m-a socat multimea. Cred ca eram 60 de tineri. Enorm pt un club, clubusor. Iar atmosfera … o galagie de fond sanatoasa tinereasca care amutea in clipa in care incepea Dl Viehmann sa povesteasca. 60 de tineri ascultam amutiti cum te simti cand vizita in pestera se suprapune cu un cutremur.