6 ianuarie 2017

Autocarul OCC nu e nici pe departe la nivelul celor cu care am călătorit în și de la Taxco și nici pachet de drum nu primim. În plus, ca să evităm parfumul strident al unei călătoare din fața noastră ne mutăm în spate, nesesizând pe întuneric că fix deasupra noastră e gura de ventilație a aerului condiționat. Obosiți după o zi lungă cădem la somn și când ne trezim, după câteva ore, avem genunchii înghețați și membrele amorțite de frig. Ne mutăm din nou, dar ne revenim cu greu după refrigerare, mai ales că hainele groase sunt în bagajul de cală.
Coborâm în autogara din Oaxaca la ora 6 dimineața. Afară e încă beznă. Luăm loc în sala de așteptare, ne încălzim cu o cafea americană și până la 7 când se crapă de ziuă ne bucurăm de wi-fiul gratuit verificându-ne mesajele.
Hotelul Las Mariposas nu e departe. Personalul este extrem de amabil, dar camera noastră se va elibera abia la ora 12. Suntem invitați la o cafea în curtea interioară, unde se servește micul dejun, prilej să ne integrăm într-o mică comunitate de pensionari, majoritatea americani, veniți să-și petreacă iarna în Mexic. Stând la hotel cu săptămânile sau chiar cu lunile, se simt ca acasă și cafeaua de dimineață e prilejul perfect de a socializa. Unul ce se îmbrățișează cu toată lumea e proaspăt sosit din Columbia și se pare că tocmai se reîntâlnește cu cei cu care și-a petrecut iernile trecute. În această societate noi suntem niște prospături, la propriu și la figurat și îndată toată lumea vrea să ne cunoască, apoi suntem invitați să ne tăiem o felie dintr-un fel de colac cu jeleu, o specialitate tradițională ce ascunde în el o jucărie.
Noroc, sau ghinion, jucăria, o mică păpușă din plastic, iese la iveală din felia Cosminei.
-La muneca (păpușa)! exclamă toată lumea râzând.
Vestea ca românii au găsit muneca face înconjurul curții. Ne interesăm care e semnificația: trebuie să cumpărăm alt colac. Deși e uscat, colacul dulceag e gustos și îmi mai tai o felie în care descopăr o muneca identică cu a Cosminei, pe care însă o palmez: prea multe surprize!

Clădire colonială în centrul vechi

Plecăm prin oraș. Oaxaca e renumită pentru fastuoasa biserică Santo Domingo și pentru centrul său istoric cu aer colonial. Hotelul Las Mariposas este foarte aproape de biserică și de piața Zocalo și cum parcurgem câteva străzi remarcăm cladirile vopsite în culori saturate, cu grilaje mari din fier forjat la ferestre.

Santo Domingo, Oaxaca

Biserica Santo Domingo este într-adevăr deosebită. Călugării dominicani criticați pentru sumele exorbitante investite în biserici au adus meșteri din Europa ce au lucrat cot la cot cu băștinașii, astfel că pe pereți motivele renascentiste se combină cu elemente locale, acoperite cu aur de la un capăt la altul. Abundența detaliilor este copleșitoare, cu toate că lăcașul a fost vandalizat la mijlocul sec. al XIX-lea.
În piața Zocalo invadată de tarabe găsim de vânzare colac cu jeleu și ne întoarcem la hotel cu unul sub braț, pentru a respecta tradiția, apoi mergem în parcul din vecinătate să mâncăm tacos.

Tacos

Umpluturi

Într-o veritabilă atmosferă de bâlci luăm loc la o măsuță instalată în fața unei plite pe care se coc la vedere lipiile ce urmează să fie umplute cu un fel de ghiveci de legume sau legume și carne, ce stau expuse în niște vase ceramice. Stropit din belșug cu mole, diverse sosuri picante pe bază de ardei iuți, tacosul este delicios. De altfel se spune că la Oaxaca se mănâncă cel mai bine din tot Mexicul și, lingându-ne pe buze, tindem să dăm crezare.

Monte Alban

Autobuzul „color dorada” (auriu) ce face curse din oră în oră la siteul arheologic Monte Alban se ia din spatele pieței Zocalo și ajunge în mai puțin de jumătate de oră pe vârful dealului ce domină orașul. Monte Alban a fost capitala zapotecilor ce au lăsat în urmă o mulțime de platforme piramidale dispuse pe circumferința unei piețe dreptunghiulare. Neavând construcții spectaculoase precum piramidele din Teotihuacan, siteul ar fi cam șters de n-ar fi salvat de faptul că platformele au forme variate, printre ele existând chiar un teren de pelotă în formă de I. Locul înconjurat de cactuși și diverse specii de copaci cu coroane fotogenice îmbie la tihnă, mai ales că e ora amiezei când soarele este foarte puternic. Mai stând la umbră, mai vizitând o platformă, în două ore facem înconjorul pieței și revenim în oraș cu autobuzul „dorada”.
După noaptea petrecută pe drum și cele două ore sub soarele amiezei ajungem la hotel moleșiți. De data asta camera e pregătită și ne face plăcere să ne instalăm la răcoare.

7 ianuarie 2017

Dimineața începe în patio la o cafea și o felie de colac în compania seniorilor ce-și fac veacul la Las Mariposas, apoi facem check-outul, lăsăm rucsacul mare în camera bagajelor și o luăm pe jos spre Zocalo. Vrem să ajungem la Hierve el Agua, niște spectaculoase izvoare minerale și cum nu există curse regulate spre această destinație cumpărăm o excursie de la o agenție de turism, excursie ce include și alte câteva obiective semnificative pentru zona Oaxaca, înșirate pe traseu.
La ora 10 urcăm într-un microbuz ce începe lupta cu traficul infernal încercând să iasă din oraș. Primul obiectiv este Tule, la 18 kilometri de Oaxaca, mai precis copacul milenar din Tule, despre care se crede că trăiește de 2000 de ani. Dacă are sau nu această vârstă este greu de spus, dar cu certitudine este o prezență impresionantă. Înalt de 58 de metri, cu un diametru al trunchiului de 12 metri este ceva nemaivăzut.

Copacul milenar din Tule

Trunchiul său brăzdat adânc și plin de nervuri întruchipează un adevărat basorelief abstract în care imaginația oamenilor a identificat cele mai diverse lucruri, de la lei și crocodili până la posteriorul violonistei mexicane Olga Breesky, pe care ți-l arată orice ghid proiectând asupra lui o pată luminoasă cu ajutorul unei oglinzi.
Dincolo de aceste aspecte de suprafață, poetul mexican Juan de Dios Peza a scris inspirat: „Ce spectacol grandios ne oferă acest colos în serena lui solitudine! Când furtunile fac pietrele să geamă, toți anii suspină în ramurile sale. Ce ți-aș putea spune? Mă inspiră atât de mult… Mi-aș șterge numele și aș lăsa doar tăcerea mea sub formă de cântec. Lângă un copac ca acesta un om nu înseamnă nimic.”

Specia Ahuehueteo Sabino

Și are dreptate. Ridicându-ți privirea nu se poate să nu te copleșească imensa-i arboradă, labirintul grandios al brațelor ce par o scară spre cer aidoma vrejului de fasole a lui Jack. Mulțimea ce vine și pleacă, gardul din jur și biserica de alături îți refuză experiența solitudinii și implicit posibilitatea comunicării, și astfel pleci impregnat cu sentimente nelămurite, căci nu se poate ca întâlnirea cu acest colos să nu lase urme.

Lână colorată cu pigmenți naturali

Următoarea oprire e la un atelier de covoare din Teotitlan del Valle unde ni se prezintă obținerea firului de lână, colorarea ei cu pigmenți naturali acoperind întregul spectru coloristic și în final transformarea ei în covoare în războiul de țesut. Bineînțeles, ieșirea se face prin magazin unde covoarele defilează prin fața noastră ca imaginile într-un slide show. Ne frapează din nou similaritatea motivelor geometrice mexicane cu cele oltenești sau maramureșene, demonstrând că oriunde pe glob epopeea umană a parcurs aceeași pași. Covoarele sunt realmente frumoase, dar cu toată strădania și deranjul gazdelor vânzarea e cvasinulă.
Nu același lucru se întâmplă câțiva kilometri mai la vale, în mezcaleria tradițională a lui Don Agave. După ce ni se prezintă câteva specii de agave, modul lor de recoltare, de uscare și afumare, de zdrobire și apoi de fermentare urmată de distilare suntem invitați la un imens bar pentru degustarea produsului finit, simplu, asemănător whiskyului, sau aromatizat și colorat, asemănător lichiorurilor. Concluzia imbatabilă a acestui exercițiu pragmatic este că e mult mai rentabil să produci alcool, decât covoare.

Agave

Agave uscate în cuptor

Zdrobirea agavelor înainte de a fi puse la fermentat

Mezcalul

Usor alcoolizați după nenumăratele shoot-uri urcăm în microbuz pentru următoarea destinație: Mitla. Fostă capitală zapotecă după ce Monte Alban a fost părăsită, Mitla păstrează ruinele unui templu și câteva morminte. Consecvenți în a înlocui religiile păgâne cu creștinismul, spaniolii au construit o biserică fix deasupra templelor indigene, canibalizându-le și refolosind piatra.

Mitla, Templul coloanelor

Ruinele din Mitla nu sunt fotogenice, dar au totuși o notă de originalitate constând în decorațiile lucrate sub formă de mozaic din lamele de calcar, prezentând sofisticate modele geometrice.
E vremea prânzului și următoarea oprire e la un restaurant. Sistemul e all inclusive așa că profităm pentru a gusta din toate, cunoscute sau necunoscute. Începem cu salatele de crudități din care nu lipsește porumbul, trecem pe la supe, continuăm cu mâncăruri gătite și terminăm cu fructe și compot. Cu burta pusă la cale suntem gata pentru a aborda ultimul obiectiv, izvoarele de la Hierve el Agua.

Toată ziua a bătut un vânt puternic, supărător, cu rafale în stare să ridice nisipul și să ți-l arunce în față și în timp ce mașina începe să urce coasta unui munte urmărim cum copacii se apleacă și se scutură animați de vijelie. Uneori chiar și microbuzul e prins de curenții de aer ce vor să-l arunce de pe șosea și atunci șoferul trebuie să-l țină din volan. La scară mai mică știu cum e: în curțile părăsite din Mitla rafalele încercau să-mi zmulgă aparatul foto din mână. Pe o vreme ca asta nu cred că vom face mulți pureci la Hierve de Agua și cu această îndoială intrăm într-un sat în care șoseaua asfaltată se termină, urmând să parcurgem ultimii șapte kilometri pe un drum de pământ.
În parcarea obiectivului ni se dă o oră să vizităm împrejurimile. Din fericire ca să ajungem aici am înconjurat muntele ce acum ne protejează de vânt cu trupul său. Sunt două direcții: una duce la niște gururi imense folosite ca ștrand, iar cealaltă la alte câteva izvoare ce ies la suprafață în vârful unei stânci de unde prin șiroire au depus mineralele sub forma unei cascade pietrificate. Amândouă obiectivele sunt de top și alegem la întâmplare să începem cu „cascada”.
Este aproape ora 17, ceea ce înseamnă că mai avem o oră până la apus sau chiar mai puțin, soarele amenințând să dispară în dosul unei culmi. Nu-mi place să fotografiez pe fugă, dar n-am ce face. Cărarea urcă în vârful „cascadei” printre tufe de arbuști și cactuși cu frunze cărnoase. Distanța e semnificativă și ne ia un sfert de oră să ajungem la izvoare.

Izvorul mineral

Locul e numit „apa care fierbe” nu din cauza temperaturii, izvorul fiind mai degrabă călâu, ci din cauza efectului vizual. În mijlocul ochiului verde înconjurat de gururi fine, ca o broderie, ies la suprafață odată cu apa bule fine de gaz ce crează falsa impresie de clocot. Ce-i drept, lumina razantă a soarelui plecat la culcare cât și culoarea lui caldă pune în evidență cum nu se poate mai bine dantelăria de piatră,având culmile munților în fundal, și în plus avem norocul de a fi singuri căci în lipsa unor balustrade accesul în zona gururilor este absolut permis.

Casacada

Mai sunt multe de fotografiat și soarele amenință să treacă dincolo de creastă, așa că o zoresc pe Cosmina să continuăm traseul și să coborâm din vârful stâncii pentru a avea imaginea de ansamblu a fenomenului. Am mai văzut pe net imagini ale „cascadei”, dar în lumina portocalie a apusului peisajul îmi taie răsuflarea. Scurgerea înaltă de zeci de metri cu pliurile perfect paralele este o apariție ireală în decorul de la suprafață. De data asta o familie de mexicani veniți pentru o sesiune de selfie nu se dau duși din peisaj, dar n-am nici-un drept să-i alung. Îmi fac fotografiile așa cum pot și cu ochii la soarele deja trecut de culme urcăm alert pe drumul de întoarcere pentru a prinde o geană de lumină și pe gururile de la ștrand.

Gururile din ștrand

E sâmbătă și conform ghidului ar trebui să găsim la baie o mulțime de localnici, dar poate anotimpul, sau poate ora înaintată i-a alungat, lăsând singure în bazinul natural doar două nemțoaice blonde ce pozează bând bere. Față de gururile din vârful stâncii acestea sunt mult mai întinse și mai adânci, cu apa de un verde profund.

Înserare

Pentru câteva secunde lumina soarelui mai mângâie dantelăria complicată a buzelor de calcar, fac câteva clickuri și cu asta ziua se termină. Desigur, locul e magic și zăbovim atrași de peisaj până la ultimul minut disponibil, părăsind locul cu regretul că n-am ajuns aici cu o jumătate de oră mai devreme.
Pe drumul spre Oaxaca cad răpus de somn. Trecem scurt pe la Mariposa ca să ne recuperăm rucsacul, apoi rătăcindu-ne un pic ajungem la autogară și urcăm într-un nou autobuz de noapte cu destinația San Cristobal de las Casas.

8 ianuarie 2017

La ora când ar fi trebuit să ajungem la destinație abia intrăm în autogara din Tuxtla Gutierez. E ora 7 și se face ziuă. Până la San Cristobal mai sunt 60 de kilometri pe care autobuzul îi face într-o oră. Nu mai am chef să dorm așa că mă uit pe geam. În nord-estul orașului ghicesc pereții de calcar ai canionului Sumidero pe care ni l-am refuzat cu bună știință.

Drumul urcă în munți și vremea se înrăutățește tot mai tare. O ploaie mocănească nu se dă dusă astfel că în San Cristobal e frig și umed. Îmbrăcăm toate hainele de prin rucsacuri și pornim pe străzi spre Casa Indigo unde avem rezervată o cameră.

Piazza Zocalo, San Cristobal de las Casas

Stradă în zona centrală

Catedrala

Orășelul e prăpădit, însă partea centrală cu aspect colonial este foarte cochetă. Găsim destul de repede hotelul din cartierul Merced și suntem încântați nu doar de aerul lui de han rustic, ci și de faptul că primim camera pe loc fără a trebui să așteptăm ora 12, ora normală pentru check-in.

Hotel Casa Indigo

Chiar dacă de data asta am călătorit mai bine, noaptea petrecută pe autobuz își spune cuvântul astfel că ne întindem puțin la odihnă. Camera pe care am primit-o seamănă cu cele din casele bunicilor: scundă, cu grinzi de lemn pe tavan și cu ferestre mici, cu ochiuri de sticlă. Ușile din scândură prelucrată grosolan nu au broaște ci zăvoare, excepție făcând doar ușa de la intrare ce se deschide cu o cheie medievală. Nu știu dacă mi-ar place să locuiesc permanent într-o astfel de casă, dar ca hotel îmi convine.

Desayuno

La ora 11 luăm desayuno într-un local din apropiere, omletă mexicană, qesadilla, fresh de naranja (portocale) și nelipsita găleată de cafea americană, apoi plecăm să căutăm stația combisului spre San Juan de Chamula, un sat situat la 10 kilometri distanță. Vremea continuă să fie rece și umedă, cu un cer jos. Ploaia mocănească cade cu întreruperi, permițându-ne să ne deplasăm „printre picături”. Stația combisului e în zona pieței spre care ne îndreptăm făcând băi de mulțime căci e duminică și lumea umple străzile. Oferta de fructe e năucitoare: struguri la roabă, mango la găleată, căpșuni și mure gigantice. Pe o stradă se vând la sac ace de pin, mușchi și licheni, iarbă și alte asemenea. După câteva bâlbâieli găsim strada Honduras și pe la mijlocul ei, curtea din care pleacă combisul.
Mașina iese cu greu din aglomerația din zona pieței și o ia pe șoseaua ce urcă culmile muntoase ce domină orașul. În timp ce urcăm, norii joși se transformă în ceață astfel că atunci când coborâm în piața centrală din San Juan de Chamula peisajul este estompat, e frig și platoul din fața bisericii care duminica trebuia să fie plin de comercianți e aproape pustiu.
San Juan de Chamula este una din puținele comunități ce și-a păstrat tradițiile nealterate și care le apără cu îndârjire. Bărbații și femeile poartă o ciudată îmbrăcăminte mițoasă din lână (cam ca și covoarele maramureșene), iar religia este o interpretare foarte personală a creștinismului asupra căreia sunt foarte stricți neacceptând nicio imixtiune. La intrarea în sat există panouri ce te avertizează că nu ai voie să fotografiezi în interiorul bisericii sau în cadrul ritualurilor, pedeapsa pentru încălcarea acestei interdicții fiind pecuniară, mergând până la închisoare.
Pentru a vizita biserica trebuie să ne înregistrăm la un așa zis oficiu de turism găzduit în curtea bisericii într-o baracă din scânduri și să plătim o mică taxă. Fațada templului e simplă, doar văruită, însă arcada semicirculară ce încadrează intrarea e colorată în verde și ornată cu motive florale divers colorate ce-i dau aspectul unui curcubeu. După ce ne este verificată chitanța eliberată de oficiul de turism și ni se mai repetă o dată interdicția de a fotografia sau filma în biserică suntem liberi să intrăm.
Am văzut multe biserici de-a lungul și de-a latul globului, dar trebuie să recunoaștem că cea în care abia am intrat este cu totul deosebită. Primul lucru ce ne atrage atenția este abundența lumînărilor. Pe perimetrul lăcașului sunt mese literalmente pline cu candele aprinse închipuind o mare de luminițe, iar pe podea sunt altele, nu puține. Aerul călduț e parfumat de mirosul lumânărilor aprinse, dar asta nu e tot: credincioși stau direct pe pardoseaua acoperită cu ace de pin, aidoma celor ce se vindeau cu sacul în piața din San Cristobal de las Casas. Biserica nu are strane și nu se slujește înăuntru ci pur și simplu oamenii vin aici ca la moschee, să se roage. Aduc cu ei un braț de lumânări de diferite dimensiuni pe care le lipesc cu ceară de pardosea aranjându-le ca pe soldăței, șiruri, șiruri, după mărimi, apoi se pun în genunchi și încep să se roage. E impresionant spectacolul pirotehnic. Într-o încercare de a aproxima „numărul de fumuri” am ajuns la 6000 numai pentru candelele de pe mese. O vreme stăm și noi printre acele de pin urmărind ritualurile, apoi ne luăm inima în dinți și ieșim în frig și ceață.
Nu știm să mai fie ceva de văzut în Chamula așa că ne îmbarcăm în primul combis spre San Cristobal de las Casas. Pe seamă ce coborâm vremea e tot mai bună. Ploaia a încetat definitiv și plafonul de nori, chiar dacă nu s-a împrăștiat, s-a mai ridicat, dar continuă să fie frig.
Cumpărăm din piață șase mango cu care revenim la hotel. Călătoria de noapte a fost obositoare așa că după ce ne îndulcim cu fructele parfumate ne întindem puțin la somn.

Chihlimbar în magazinul muzeului

Seara ieșim din nou ca să vizităm muzeul chihlimbarului. Muzeul nu e mare, dar are exponate de primă mână. Odată cu biletul de intrare primim câte o lupă cu care să putem observa mai bine gâzele și alte mici intruziuni din masa exponatelor. Din păcate fotografiatul este interzis în incinta muzeului și semitolerat în magazinul aferent, așa că rămânem cu frumoasele imagini doar ca amintire.
9 ianuarie 2017

Ne-am cumpărat bilete spre Palenque la cursa de ora 12 așa că dimineața ne permitem să lenevim. Cobor în patio unde se servește desayuno și iau o cană mare de cafea în cameră de unde abia pe la 9 revenim ca să mâncăm.
Patio are un perete verde iar mobilierul din lemn masiv e făcut din bucăți de grindă veche, dinadins neprelucrată, ce creează o atmosferă rustică autentică. Micul dejun constă din omletă mexicană (cu legume) servită cu puțină iahnie de fasole, fresh de portocale și cafea, iar în loc de pâine, lipii.
În autogara modernă anunțul cursei de Comitan e reluat la sistemul de sonorizare iar și iar, ca o placă de patefon pe care sare acul, astfel că suntem de-a dreptul ușurați când autobuzul anunțat se pune în mișcare și cursa de Palenque ajunge să fie de actualitate. Ceea ce auzim însă la difuzor ne contrariază. Între San Cristobal de las Casas și Palenque sunt vreo 200 de kilometri pe care autobuzele îi parcurg conform ghidului Lonely Planet în cinci ore însă anunțul începe cu Tuxtla Gutierez care este fix în direcție opusă, continuă cu Cardenas care este în statul vecin de la nord, Tabasco, și abia apoi Palenque. Mă uit repede pe Googlemaps și nu-mi vine să cred: pe ruta indicată lungimea e mai mult decât dublă! Nu-mi dau seama dacă toate cursele fac ocolul ăsta sau am nimerit noi una mai cu moț, dar nu mai contează, ne urcăm în autobuz.

Peisaj în drum spre Tuxtla Gutierez

Statul Chiapas acoperă o zonă montană de la baza peninsulei Yucatan, zonă destul de accidentată însă foarte verde, acoperită de un covor aproape continuu de vegetație arborescentă, uneori defrișată pentru a face loc culturilor de porumb. Până în Tuxtla Gutierez peisajul e mai domestic, apoi jungla se întinde cât vedem cu ochii. La o oră după Tuxtla șoseaua traversează pe un pod un lac foarte pitoresc, de mari dimensiuni. Malurile lui roșiatice contrastează violent cu albastrul apei și cu verdele malurilor.

Lacul

Munți spectaculoși

Dincolo de lac, într-o intersecție, părăsim autostrada și continuăm pe un drum simplu cu o singură bandă pe sens, ce urcă și coboară prin relieful foarte vălurit. Poiene în care pasc uneori vaci cu cocoașă alternează cu zone împădurite, dar nicăieri nu se vede vreo localitate sau vreun sălaș. După două ore autobuzul oprește la marginea unei mici localități în dreptul unui gen de han rutier sub forma unei terase acoperite unde se servesc câteva feluri de mâncare. De aici mai departe trecem prin câteva sate destul de mari și la cinci ore de la plecare intrăm din nou pe autostradă la Cardenas. Deja avem bătături pe fund de la atâta stat prin autobuze și ne gândim cu groază că mai avem o grămadă de drum. Merg să-l întreb pe șofer când vom ajunge la Palenque și îmi arată trei degete: încă trei ore!

Verde de Chiapas

În scurt timp intrăm în autogara din Villahermosa unde suntem invitați să coborâm cu toții pentru ca autobuzul să poată pleca să alimenteze cu motorină. Folosim prilejul pentru a lua o gustare constând din chipsuri și în scurt timp ne așternem din nou la drum.
S-a întunecat și lipsiți de posibilitatea de a admira peisajul ne lăsăm prinși de un nou joc pe tabletă: Flowfree. Drumul pare interminabil și aproape nu ne vine să credem când ne vedem în autogara din Palenque. Cine crede că Mexicul și toate destinațiile de călătorie sunt niște frumuseți continue, se înșeală: ele vin la pachet cu mahalale, cu oboseala drumurilor lungi, cu cheltuieli, cu pățanii și cu câte altele.
Orășelul ce trăiește din turism este format din câteva străduțe comerciale, un cartier de hoteluri și unul de case de locuit. Hotelul nostru, Maya Rue, se găsește în aria comercială spre care pornim cu rucsacurile în spate.
Bărbatul de la recepție pare un bombalău. Răsucește pe toate fețele cele câteva foi pe care sunt printate rezervări făcute pe Booking, fără a se putea hotărî care este a noastră și când, în sfârșit, o extrage dintre celelalte ne face semn că va dura un pic și dă un telefon. Nu înțelegem de ce nu primim odată camera dorită, dar în final apare un mexican mai spălat ce o rupe binișor în engleză și care se dovedește a fi proprietarul hotelului. Își cere scuze: din cauza unei erori nu mai are camere libere și ne propune să ne ducă pentru această noapte la un alt hotel. Nu ne convine să ne facem bagajele și să ne mutăm în fiecare zi, dar ce să facem? Cerem totuși să vedem mai întâi camera pe care ne-o propune și în timp ce Cosmina rămâne în recepție cu rucsacurile, eu plec cu proprietarul.
Mexicanul conduce o camionetă Ford imensă, așa cum vezi numai la americani. Mașina pare nouă și e foarte comodă. Oprește la câteva străzi distanță în fața unui hotel cu aspect incert în care îmi este prezentată o cameră urâtă, de prost gust, genul ieftin, basic, după care revenim la camionetă.
-Ei? mă întreabă mexicanul
-No me gusta (nu-mi place).
În acest caz îmi propune să ne ducă la el acasă unde are un apartament separat, rezervat tocmai pentru situații ca aceasta în care ne găsim. Noua variantă are dezavantajele ei, una dintre ele fiind aceea de a ne lăsa noaptea pe mâna unui străin despre care nu știm absolut nimic, dar n-am chef de hotelul sordid așa că pănâ la urmă acceptăm și ne vedem duși în afara localității, la o proprietate ce trădează o situație materială cu mult peste medie. O poartă din fier forjat se deschise cu telecomanda și intrăm într-o curte cu gazon și cocotieri în care camioneta oprește la intrarea unei vile.

Acasă la un mexican

Suntem duși la un dormitor cu două paturi duble, ce are acces la o baie. Camera are gresie pe jos, dar mobilierul este rafinat. Per total nu e cine știe ce, dar are un aer bun. Convenim cu proprietarul ca mâine dimineață la 9 să luăm micul dejun după care să ne ducă la hotel și ca ultimă favoare îi cerem un cuțit și o farfurie ca să putem mânca câteva mango cumpărate din piața din San Cristobal etc.
De când suntem în Mexic ni s-au întâmplat o grămadă de chestii de care n-am avut parte în zece ani de călătorit prin lume, dar până acum toate s-au rezolvat favorabil. Noapte bună!
10 ianuarie 2017

O lumină difuză răzbate prin perdea când o pasăre exotică cârâie în apropiere. Mă furișez la geam ca s-o văd, dar palmierul din fata ferestrei e pustiu. La ora 6 camioneta Ford pleacă, apoi apar câțiva grădinari ce se apucă de lucru prin curte. Mugetele unor vaci trădează o mică fermă.

Micul dejun în sufragerie

La ora nouă suntem invitați în sufrageria pentru micul dejun, prilej cu care vizităm parterul clădirii. Amprenta la sol a casei nu e mare: parterul cuprinde doar camera în care am dormit, bucătăria mobilată și utilată europenește (dar cu mobilier fin, din lemn), un hol la intrare vag delimitat de sufragerie și o terasă închisă cu sticlă pe care se găsesc banchete acoperite cu perne. Mobilierul și decorațiile sunt stil Ikea și întreg parterul e un pic tern, trăind în gama cromatică alb-crem-maro închis, dar casa are un aer bun și proprietarul deschide ușa dublă de la intrare ca să intre în cadrul verdele de afară și aerul cald și umed aromind a junglă.

Spre terasă

Suntem serviți cu pâine prăjită și gem, iaurt cu fructe, cafea și fresh de portocale, apoi ne luăm rămas bun de la stăpâna casei, o mexicană scundă și cu camioneta Ford ajungem din nou la hotel.
De astă dată camera e pregătită. Întreg hotelul respiră același alb-crem și maro închis, în plus pereții, mobilierul din nișe și polițele de pe pereți sunt toate din beton iar ușile din fier, dar stabilimentul are stil și așa rece cum este, în aerul înăbușitor de la Palenque reușește să fie plăcut. Ne instalăm în cameră, dar nu rămânem prea mult căci pentru azi avem de vizitat renumitul site mayaș.
De pe o stradă învecinată pleacă combisurile spre „ruins”. Drumul intră în junglă și la o colibă trebuie să plătim 32 de pesos/persoană pentru intrarea în Parcul Natural Palenque, apoi încă 70 de pesos la intrarea în zona arheologică. Deja avem un teanc de bilete cumpărate prin Mexic așa că ne este ușor să concluzionăm: intrările la obiectivele naturale se taxează 32 de pesos (6lei), iar la cele arheologice 70 de pesos (15 lei).

Piramida inscripțiilor

Parcul arheologic ne încântă. Spre deosebire de Teotihuacan ce era arid, aici totul este scufundat în masa vegetală. Aleile se strecoară pe sub arbori gigantici, tufe înflorite și liane. Aerul e greu, cald și umed. Imediat după intrare ajungem la Piramida Craniilor numită așa după stucaturile găsite pe pilonii din vârf. Introducerea e bruscă fiindcă imediat după ea se zărește Piramida Inscripțiilor în care s-a găsit mormântul lui Pakal acoperit cu controversata lespede ce în viziunea lui Erich von Daniken reprezenta nici mai mult, nici mai puțin decât un astronaut (cu nasul cârn, ca al mayașilor) într-o navă cosmică. Piramida este închisă și nu poate fi vizitată, dar am văzut reproducerea mormântului precum și extraordinara mască mortuară din jad la Muzeul de Antropologie din Mexico City.

Palatul

Lumina nu e bună pentru fotografii așa că continuăm cu Palatul, o construcție pe mai multe nivele având în mijloc o curte pătrată și într-un colț un turn, arhitectural atipic pentru stilul maya, probabil un fost observator.

Piramida Crucii

Dincolo de Palat se înalță Piramida Soarelui, a Crucii și Piramida Crucii Înfrunzite. Pe aceste trei structuri accesul e permis așa că toată lumea se trudește sub soarele dogoritor să urce treptele înalte spre micile temple din vârf ce adăpostesc desene în basorelief, greu de înțeles. Există anumite simboluri și anumite șabloane pe care dacă ți le însușești, te ajută să recunoști dintr-o privire mesajul unui desen, dar pe lângă faptul că vechimea le face greu lizibile încă nu ne-am familiarizat cu stilul și imbolistica așa că ne e aproape imposibil să descifrăm ceva. Ceea ce reușim să descifrăm cu ajutorul subconștientului e vechimea, trădată de gradul de degradare a pietrei, de mușchii și lichenii ce o pătrund, de aspectul ei pătat.

Desene în Piramida Crucii Înfrunzite

Cu aceste monumente am cam terminat vizita principalelor piese ce constituiau templele și clădirile administrative ale vechiului oraș și ne înfundăm în junglă pe niște alei ce duc la fostele cartiere de locuit. Probabil că locuințele oamenilor de rând erau din pământ, lemn și frunze, căci n-au rezistat trecerii timpului. Au rămas în schimb ruinele din piatră a unor băi și niște piețe pavate, invadate de copaci ce le sugrumă între rădăcini. Peisajul aduce binișor cu cel din Angkor: aceleași construcții din piatră și aceleași rădăcini ce-și fac loc dislocând sau mutând uriașele blocuri.

În junglă

Un râu căzând în cascade formează așa numitele „băi ale reginei”. În decorul junglei, cu spoturi de lumini făcând apa să scânteieze, ne rețin o vreme pentru fotografii și contemplare. Când încheiem traseul pe la umbră ne pomenim în partea nordică a siteului, la terenul de pelotă și la Piramida Contelui, numită așa din cauza excentricului german ce a locuit o vreme în ea.

Piramida contelui

Parcul arheologic e foarte plăcut și adăstăm la umbra falnicilor lui arbori admirând din nou, ca o recapitulare, Piramida Inscripțiilor. Dacă ar fi după pofta noastră am mai sta însă se apropie ora închiderii (16:30) și vrem să vedem și muzeul ce este înafara siteului, la 1,5 kilometri, așa că o luăm perpedes pe șosea.
Accesul în muzeu e gratuit, pe baza biletului de intrare în Parcul Arheologic. Deși nu e mare, are exponate de primă mână legate binențeles de vechiul Palenque. O altă reconstituire a mormântului lui Pakal oferă o idee asupra bogatelor picturi ce împodobeau pereții criptei, dar și a plăcii de 4,5 tone ce închidea mormântul. La fața locului, părerea mea este că ornamentația ei ține mai mult de pământesc decât de cosmic, supozițiile lui Erich von Daniken fiind exagerate.
Cu aceasta încheiem o zi plină. La șsea oprim un combis cu care ne întoarcem în localitate și încheiem ziua cu bere și quesadillas la un restaurant rustic din apropierea hotelului.
11 ianuarie 2017

Pentru azi schimbăm din nou obiectivele revenind la natură cu două cascade renumite pe plan local, Misol-Ha și Agua Azul. Un combis al unei agenții de turism asigură transportul către aceste două obiective plasate în junglă și cum plecarea e la ora prânzului, profităm pentru a lenevi.
La micul dejun luat în recepția hotelului frunzărim cotidienele locale. Scandalul gazolinei continuă, legat de preconizatele creșteri ale prețului combustibilului în urma anunțatei liberalizări a prețurilor. De curiozitate ne-am uitat la prețul afișat la pompă: 16-17 pesos, adică sub 4lei și scumpirea se estimează la 20%: mai au până să ne ajungă!
La ora 12 apare șoferul agenției și ne îmbarcăm într-un microbuz împreună cu alți turiști de la alte hoteluri. În spatele nostru stau două olandeze guralive ce vorbesc în gura mare, continuu, de parcă în microbuz s-ar fi întâlnit după zece ani de peripeții. Aș fi foarte curios ce-și spun, dar limba este prea ermetică pentru asta, cert este că leagă cuvintele de abia trag aer, uneori vorbind una peste cealaltă. La debitul ăsta nu credem că vor rezista prea mult, dar ne înșelăm: nu scăpăm de olandeza lor decât odată coborâți la cascada Misol-Ha.

Cascada Misol-Ha

În fotografii cascada apare ca un firicel de apă ce cade vertical peste un prag de piatră de 35 de metri înălțime, dar la fața locului găsim o adevărată cataractă islandeză, cu un debit impresionant. Căderea în apic formează o pulbere lichidă ce persistă deasupra râului pusă în evidență de razele soarelui, iar energia apei este copleșitoare. O parte din coloana lichidă cade pe o stâncă pe care o îmbracă în spumă, în timp ce restul cade cu zgomot în lacul format la baza peretelui, de unde râul continuă în aval.
O alee betonată ne conduce în spatele căderii de unde avem perspectivă asupra junglei prin perdeaua de apă. Un indicator semnalează prezența unei grote însă în direcția ei „plouă” de-a dreptul și cei ce se întorc de acolo sunt uzi leoarcă. Din cele spuse de șoferul nostru ce vine aici zilnic, debitul de azi al cascadei este unul de excepție, nu mai departe decât cu o zi în urmă pe stâncă prelingându-se doar un firicel de apă, ca în fotografii.
Drumul spre Agua Azul are același backgroud olandez. Șoseaua îngustă este în reparații, ceea ce gâtuie traficul sau îl încetinește, dar olandezele rezistă la prelungiri. Localitățile sunt mici și rare constând din colibe sau case cu acoperiș din frunze sau paie, înjghebate în preajma plantațiilor de cocotieri pe trunchiurile cărora cresc ferigi.
Într-o localitate o sfoară întinsă de-a latul drumului ne barează calea. Sătenii sunt strânși în zona barajului rutier și unul bărbos, cu față de revoluționar se îndreaptă spre noi agitând o fițuică pe care i-o strecoară șoferului pe geam. Bănuim că am încurcat-o din nou cu „gasolineros”, protestatarii scumpirii combustibilului, dar nu, șoferul ne lămurește că suntem victimele unei tâlhării la drumul mare, în stil medieval. Ca să lase sfoara jos tâlharii cer să plătim 100 de pesos/microbuz, ceea ce înseamnă 8 pesos pe cap de pasager. Nu e mult, dar o localnică ne spune că de la camioane cer 1000. Ne indignează abuzul și tratamentul de pe poziții de forță, dar sunt bine organizați, nu e chip să forțezi barajul: cei adunați în jurul sforii sunt „înarmați” cu niște scânduri cu cuie, gata să le vâre sub roți în caz de nesupunere.

La baraj

Ca să nu mai pierdem vremea suntem de acord să facem cheta la destinație, șoferul scoate 100 de pesos pe care în văzul tuturor i-o dă haiducului și sfoara se lasă pe asfalt eliberând drumul. Se pare că prin zonă e o practică frecventă tolerată de participanții la trafic căci șoferul a luat-o ca pe-o fatalitate și odată plecat n-a făcut nici măcar gestul de a suna la poliție, însă se pare că au făcut-o totuși alții căci câțiva kilometri mai departe ne încrucișăm cu o patrulă de poliție gonind în sens invers. Încercăm să înțelegem prin ce trecem și îi cerem șoferul petecul de hârtie pe care scrie: „Locuitorii din Alan Sacjun și comunitatea învecinată din statul Chiapas sunt de acord ca în urma necesității provocate de accidentul automobilistic petrecut în data de 3 decembrie 2016 în raza localității Alan Sacjun în care și-au pierdut viața două persoane, un bărbat de 28 de ani și copilul său de cinci ani și în urma căruia o altă persoană este spitalizată în stare gravă în orașul Villahermosa, statul Tabasco, să acopere cheltuielile legate de spitalizare, drept pentru care ne cerem scuze că vă solicităm să contribuiți la acestea”. Simplu, fără televiziuni și concerte de binefacere. Să fie un gest disperat, de unde și o anumită toleranță a conducătorilor auto, sau doar o tâlhărie de trei lei (16 pesos)? Nu vom afla, poate, niciodată.

Una din cataracte

În scurt timp ajungem în parcarea ce deservește Agua Azul, bucuroși să schimbăm limba olandeză cu ciripitul păsărilor. O alee înțesată cu tarabe cu artizanat ne conduce fără greș la prima cataractă, căci Agua Azul nu este formată dintr-o cădere unică, ci dintr-o succesiune de praguri uriașe de travertin ce împart râul lat de circa 40 de metri în mai multe brațe ce se unesc sau se despart capricios. Aleea cu artizanat ce ne-a adus până aici urcă paralel cu malul deservind câteva terase cu rol de puncte de belvedere asupra celor mai spectaculoase căderi. Ghidul turistic pomenește exagerat de sute de cascade, și chiar dacă în realitate nu sunt decât zeci, tot sunt multe. Acolo unde se canalizează un volum mai mare de apă pulberea lichidă ridicată în aer ca o ceață pune în valoare razele de lumină filtrate de coroanele arborilor ce cresc pe fiecare petec de uscat, într-un autentic decor de junglă umedă. Îmi aduc aminte de o fotografie virală pe FB ce proclama cascada Beușnița ca una dintre cele mai frumoase din lume și nu-mi pot reține un zâmbet.
La capătul din amonte a succesiunii de cascade, în uriașe bazine de travertin e locul autorizat pentru baie, semnalizat ca atare și vegheat de pe mal de un „salvamar” dotat cu vestă de salvare. O liană oferă o neașteptată ocazie pentru plonjon, dar lumea e cuminte și rămâne nefolosită. Pe o insuliță din travertin o familie de mexicani, doi adulți și doi copii, semiîmbrăcați, au ieșit la soare.

Apă, peste tot

Din acest punct facem cale întoarsă. Vizita la cascade a durat aproape două ore. După cele văzute, colegii de microbuz nu mai spun nimic, olandezele au căzut la somn și în Alan Sacjun cetățenii s-au lăsat de tâlhării.

Mai departe: