14 ianuarie 2017

Așa cum sugerează și numele, orașul Valladolid este creația spaniolilor, având ca în multe alte cazuri un tiz mai în vârstă și mai celebru, dincolo de ocean. Fondat în 1543 a căzut repede în dizgrație datorită climei excesiv de calde și mai ales a țânțarilor pe care a fost nevoie să-i combatem și noi folosind aparatul electric cu pastilă mirositoare adus special de acasă, însă dincolo de căldura și de sărăcia evidentă Valladolidul din mintea mea este locul romantic al primăverii veșnice și al dragostei, așa cum mi-l închipuiam în copilărie sub influența bardului Tudor Gheorghe ce cânta cu patos pe versurile lui Haralamb Lecca:

Spun poveștile că-n țara,
Țara-n care primăvara,
Doarme beată de miros cu zefirul somnoros cărui pleoapele se-nchid

Cum că la Valladolid
Un paez înnebunise numai pentru că privise
O brunetă… Dona Clara

Sărea zidul singur el,
În grădină la castel,
Și-atingînd ușor guitara
Ca vrăjitul Apolon prins cu lira-ntre naiade, el în ritm de serenade
O chema pe Dona Clara

„Vino…
Vino să fugim din țara
Țara-n care primăvara,
Doarme beată de miros cu zefirul somnoros cărui pleoapele se-nchid…
Vino…
Vino din Valladolid unde poate-o vrea norocul să m-asculte,
Dona Clara…”

Spun poveștile că-n țara,
Țara-n care primăvara,
Doarme beată de miros cu zefirul somnoros cărui pleoapele se-nchid

Spun că la Valladolid
Amorez un don amarnic a cîntat un an zadarnic…
Era surdă Dona Clara…

Dimineața e scăldată în soare. Luând micul dejun la o masă umbrită din curtea interioară a hotelului Quinta Marciala ne-am putea imagina în primăvara veșnică a lui Haralamb Lecca, însă știm că la soare e înăbușitor și parcă nu ne vine să închiriem o bicicletă ca să mergem să vedem cenota Dzitnup aflată înafara orașului, preferând mult mai facila cenotă Zaci ce se deschide în proximitatea străzii 36.

San Bernardino & Convento de Sisal

Plecăm pe jos. Pe o hartă xeroxată primită la recepție ne facem o rută și începem cu biserica fortăreață Templo de San Bernardino & Convento de Sisal situată la câteva străzi distanță. Fondată în 1560 clădirea e un amalgam de coridoare boltite și curți interioare delimitate de pereți masivi din blocuri de piatră și metereze maure, într-un ansamblu vrednic de un casbah. Biserica propriuzisă este simplă, austeră, inspirând trăinicie prin grosimea zidăriei, dar și un anumit rafinament ce transpare din plasa de piatră a bolților și mai ales din altarul casetat, lucrat în frescă pe un surprinzător fond rozaliu.

Pe Los Frailes

Ne îndreptăm spre piața Zocalo pe Calle de 41A, cotată ca una din străzile frumoase ale orașului. Clădirile coloniale nu au aerul elaborat al celor din Campeche, dar surprind deseori cu mici ornamente discrete trădând o anume aplecare spre frumos a vechilor proprietari. Cele mai multe adăpostesc hoteluri, magazine sau localuri, dându-ne șansa de a arunca priviri asupra interioarelor. Departe de lumea modernă a palului melaminat și a inoxului Mexicul de azi ne încântă cu un mix de opulență spaniolă prezentă în arhitectură și în unele piese vechi de mobilier, locuite azi la modul rustic, colorate frivol, tipic mexican. Citeam într-o revistă că un celebru fotograf, vrând să ilustreze Mexicul, și-a ratat misiunea alegând alb-negrul, cu consecințe triste căci, spunea autorul, multe culori s-au pierdut în globalizarea aducătoare de nuanțe pale de dispersit. Totuși, în orașele mici și tradiționale ca și Valladolid intuiești prezența acelei „veșnicii de la sat” de care vorbea Goga și ne bucurăm să ne spălăm retina, fără a putea totuși înțelege. Apoi sunt vânzătorii de ceapă, lime și ridichi înșirate pe nylon, direct pe trotuar, apoi magazinele de mezcal și tequila semnalizând apropierea de Zocalo, catedrala din piață, masivă, dar prea geometrică, nerafinată.

Suntem în zona centrală în care mapamondul se face simțit prin produsele marilor companii ce au împânzit lumea. Intrăm într-un magazin de haine cu articole moderne, dar totuși aparte prin stilul imprimeurilor sau poate prin culoare, unde insist să cumpărăm ceva, mai degrabă ca suvenir căci cotidianul din Valladolid ar întoarce prea multe priviri pe străzile din Oradea. Mai avem câteva articole indiene rămase nepurtate, dar aduse acasă ele încetează a mai fi îmbrăcăminte funcționând mai degrabă ca un adjuvant al memoriei, un fel de capsulă cu trăiri de pe alte continente.

Cenota Zaci, ștrandul Valladolidului

Dincolo de Zocalo intrăm într-un cartier decrepit, cu ateliere de reparații, cu clădiri coșcovite și gratii necurățate de praf cu anii. Străzile perpendiculare, nenumite ci numerotate, împart suprafața în careuri din care cel delimitat de Calle 36 și Calle 39 e rezervat în totalitate cenotei Zaci. Construcțiile se opresc brusc la hotarul său, neputând parcă să treacă strada, lăsând pământului libertatea de a-și crește copacii la umbra cărora se cască o despicătură. Plătim bilete de 15 pesos căci cenota e folosită ca ștrand al orașului și după câțiva metri parcurși printr-o galerie de peșteră iluminată natural ne trezim într-o uriașă sală cilindrică al cărei tavan lipsește pe jumătate și de pe a cărui buză se răsfiră o cădere firavă de apă în lacul ce acoperă integral, mult sub noi, presupusa podea. Lipsa tavanului rezolvă problema iluminatului și astfel putem vedea în detaliu cavernamentul. Aleea de acces scobită în calcar conduce într-un tur pe perimetrul superior al sălii relativ circulare, ramificându-se pe la balcoane sau coborând în trepte la ochiul de apă de un albastru impecabil, îmbiind la scaldă. Acolo unde razele de soare furișate prin deschizătura tavanului reușesc să săgeteze apa, lichidul își arată limpezimea, dar și adâncimea. Trei corzi amarate bine la mal delimitează pe suprafața circulară a bazinului un triunghi salvator pentru cei nedeprinși cu înotul. La această oră câteva „fețe palide” se desfată făcând pluta, în timp ce câțiva curajoși plonjează de la un balcon, stârnind ecouri. Nu suntem pregătiți pentru baie așa că ne mulțumim cu vizita.

La piață

Înainte de a părăsi Valladolidul facem o incursiune în piața alimentară ce funcționează în proximitatea cenotei. Într-o hală, la adăpost de razele fierbinți ale soarelui, se vând ridichi, castraveți, dovleci, ceapă, salată și tomate, dar mai ales fasole și ardei iuți, atât proaspeți cât și uscați sau derivate din aceștia sub formă de boia sau sosuri. Ne apropiem de finalul călătoriei și nu putem rata ocazia de a cumpăra pentru cei de acasă tot ce poate fi mai iute. Dacă imaginea simbol a Mexicului este un mix de cactus, mariachi și sombrero, gustul este fără doar și poate cel picant, dus la extrem. Pe cealaltă față a pământului, în India, gustul iute este de asemenea prețuit, dar acolo iuțimea variază prin arome câtă vreme aici variază mai mult prin intensitate.

Cu aceasta punem punct Valladolidului și ne întoarcem la hotel, cumpărând pe drum bilete pentru primul autobuz de Tulum. La ora 15 pornim spre ultima destinație din periplul mexican, pe de o parte încântați de perspectiva reîntâlnirii cu Marea Caraibelor, pe de altă parte timorați de supraprețurile practicate pe litoral. Apropierea mării am simțit-o de la câteva sute de kilometri, pe Booking. Dacă până în Merida prețul hotelurilor avea palierul lui, deja în Valladolid cifrele au început să se umfle, iar la Tulum au debordat de-a dreptul, ceea ce ne-a făcut să ne rezervăm două locuri într-un camping și acelea la dublu preț față de camerele din restul călătoriei.

Tulum: strada principală

Tulum este o localitate prăpădită cu ieșire la mare. Clădirile transformate în magazine de suveniruri sau în spații de cazare se înșiră pe 3-4 kilometri de o parte și de alta a șoselei ce coboară din Cancun spre Belize, la câțiva kilometri de coastă. În majoritatea locurilor turistice goana după profit a afectat obiectivul în sine, dar aici lipsa apei potabile i-a descurajat pe hotelieri să construiască în zona litorală, din care cauză plajele au rămas naturale. Atrași de farmecul mării tropicale, turiștii cu dare de mână preferă Cancunul sau Cozumelul, în timp ce rudele lor mai sărace ajung în locuri mai puțin titrate, ca de exemplu Tulumul, unde accesul la plajă se face cu bicicleta.

Campingul Tubo Tulum oferă locuri la cort și la un fel de căsuțe cilindrice amenajate în niște tuburi de beton. Deoarece nu avem saci de dormit am preferat varianta „căsuțelor”, făcând rezervare la modul precaut doar pentru o singură noapte, însă locul pare OK și oricum e cea mai ieftină variantă. Tubul din beton încins pe parcursul zilei de soarele tropical radiază în interior căldură, dar există un aparat de aer condiționat care păstrează temperatura în registrul confortabil, în rest utilitățile ca grup social, bucătărie și spațiul de relaxare la hamac sunt grupate sub pălăria imensă a unui acoperiș din frunze ce împrumută locului un aer rustic.

15 ianuarie 2017

Pentru azi ne-am propus două obiective: vizitarea unei cenote și a ruinelor vechiului oraș, singura așezare maya descoperită chiar pe malul mării. După ce luăm micul dejun la umbra acoperișului de frunze ne retragem la tubul nostru pentru a ne încropi un bagaj minimal, prilej cu care auzim întâmplător dialogul unei franțuzoaice ce a telefonat acasă ca să povestească cum cu o zi în urmă ieșind din hotel s-a pomenit martora unui schimb de focuri petrecute pe stradă, fapt ce a determinat-o să se întoarcă degrabă la adăpostul imobilului. După trei săptămâni petrecute în Mexic cele auzite sunt perfect credibile, justificând din plin patrulele înarmate până-n dinți ce străbat străzile în camionete deschise.

Avem biciclete

Pentru escapada plănuită avem nevoie de biciclete și din păcate cele ale campingului și-au luat tălpășița demult. În Tulum, de voie, de nevoie, toată lumea practică ciclismul, însă bicicletele oferite sunt niște rable prost întreținute, cu lanțurile ruginite și mâncate de sare. Deoarece nu avem de pedalat prea mulți kilometri ne mulțumim cu ce găsim la primul centru de închirieri și instalați în șei pornim spre Gran Cenote pe care ghidul Lonely Planet o descrie la superlativ.

Pe drum

Cenota e localizată înafara localității, pe drumul spre Coba, la trei kilometri distanță. Deși e încă devreme, soarele arde deja. Drumul nu e prea circulat lăsându-ne să ne bucurăm ca de o mică excursie. Până la cenota noastră mai trecem pe lângă una, dar cum are taxă de intrare ne păstrăm curiozitatea intactă și în scurt timp un indicator ne semnalează că am ajuns la destinație.

Gran Cenote

Cenotele au regim de ștrand. Legăm bicicletele la un rastel metalic, plătim biletul de intrare și dincolo de turnichet suntem liberi să cutreierăm un spațiu natural cu valențe de parc. Un șir de cabine rezolvă elegant problema echipării pentru baie și după ce trecem pe la dușuri (obligatoriu, conform inscripțiilor la vedere) ne înființăm la scara de acces în cenotă. După cea din Chichen Itza și cea din Valladolid, e a treia pe care o vedem și din start nu seamănă cu niciuna, în primul rând pentru că puțul ce comunică cu exteriorul nu este cilindric și apoi pentru că este foarte puțin adânc. Gran Cenote se prezintă ca o peșteră parțial inundată, având câteva săli decorate cu stalactite, dintre care două au tavanul surpat, ceea ce-i asigură aproape în totalitate iluminatul natural. Scara de acces conduce la o platformă din scânduri ce face oficiul de ponton, înconjurat de apă și de vegetație luxuriantă. De o parte și de alta a platformei există scări pentru accesul la apa incredibil de curată în care razele de soare scăpate prin puțul de acces sulițează adâncurile până la fundul nisipos sau, acolo unde profunzimile sunt mari, se pierd în nuanțe saturate de albastru și bleumarin. Locul arată exotic, ca un acvariu, cu atât mai mult cu cât o mulțime de pești colorați și câteva broscuțe țestoase împart apa cu turiștii. Obișnuit cu mediul subteran mă strâng lăuntric la gândul imersiei, dar Cosmina care înoată deja îmi spune că temperatura apei este optimă și, într-adevăr, coborând treptele submerse pot să mă destind. Locul seamănă mai degrabă cu o plăsmuire a minții decât cu ceva real, dar ce am văzut până acum nu e tot. Dornici să explorăm o pornim înot prin sălile umbrite în care se răsfrâng vag razele de lumină naturală și constatăm uluiți că pereții și stalactitele se colorează sub nivelul apei în nuanțe incredibile de turcoaz, ba mai mult, par luminiscente ca și cum ar iradia energie. Valurile ce fac să oscileze suprafața apei împrumută scenei un caracter dinamic și pleoscăitul lor reverberat de bolți ar fi de-a dreptul sinistru dacă n-ar suna fals în ambianța 100% prietenoasă. La fel ca în cenota Zaci, în galerii sunt montate câteva corzi ținute la suprafață de flotoare sferice înșirate de-a lungul lor, utile mai ales în una din galerii ce conduce la un abis explorat asiduu de scafandri echipați cu neopren, labe și butelii. Ne place atât de mult încât nu ne dăm duși cu orele, dar locul se aglomerează tot mai mult și pe la prânz ne hotărâm să ieșim, cu atât mai mult cu cât mai avem de vizitat ruinele mayașe.

O baie în subteran

După duș și o scurtă repriză de plaje pe peluza din incintă ne regăsim bicicletele la rastel și ieșim în atmosfera de cuptor a șoselei. Dacă dimineața plimbarea a fost plăcută, acum pedalăm parcă apăsați de radiații. În Tulum fac un ocol pe la autogară pentru a cumpăra biletele de autobuz pentru deplasarea de mâine la Cancun, apoi o regăsesc pe Cosmina în camping și după o scurtă siestă pornim în sens opus, spre mare.

Marea Caraibelor

De data asta ruta e aglomerată. Ne alăturăm unui șir continuu de biciclete și mașini ce râvnesc să ajungă în același loc. După 2-3 kilometri ajungem la șoseaua de coastă ce este și mai aglomerată. Deși marea trebuie să fie aproape, jungla deasă ce flanchează asfaltul ca niște ziduri verzi ne împiedică să o vedem. O vreme înaintăm în acest fel, apoi dăm de o parcare și printr-o breșă în vegetație distingem o cochetă plajă pe care se înșiră frumos șezlonguri și umbreluțe de soare, dar mai ales ne hipnotizează vederea mării încadrată în rama zimțată a unor stânci. Plaja este privată, dar privitul e gratis, astfel că găsindu-ne loc pe muchiile de piatră scrutăm lacomi întinderea lichidă ce împinge spre țărm valuri leneșe. În Gran Cenote credeam că am văzut cele mai incredibile culori, dar marea Caraibelor ne fascinează cu alte nuanțe. În funcție de adâncime bleumarinul se transformă în albastru, apoi în turcoaz pentru ca aproape de mal, stârnind nisipul de pe fund, să se sfârșească în griuri și bej. Briza ce vine de pe apă îndulcește temperatura și astfel, îmbăiați de soare și de ambianța marină nu ne mai dăm duși. Cele văzute azi explică de ce Mexicul este perceput ca o destinație exotică de vacanță, plină de culoare și de tentații.

Spectacol de culoare

Ne luăm bicicletele și ne înregimentăm din nou în șirul mișcător ce străbate jungla. Câteva sute de metri mai departe o mare de biciclete abandonate pe sub cocotieri marchează un nou punct de acces la mare, de astă dată public, și nu rezistăm tentației de a-l încerca. Aici nu mai există stânci ci doar o fâșie nesfârșită de nisip alb pe care se învălmășesc ca-ntr-un melanj valurile umane cu cele ale mării. E ora la care soarele pare un laser uriaș în stare să scoată fum din epidermă așa că reținem locul pentru întoarcere și ne continuă drumul spre ruine.

Cetatea mayașă este semnalată de o parcare din care o alee îngrijită conduce la casierii și dincolo de ele la zidul de incintă năpădit de arbori și liane. Mic ca întindere, dar aerisit, vechiul Tulum ne încântă cu panoramele marine, cu cocotierii și plantele ce înviorează zona litorală, cu iguanele leneșe ce dormitează la soare și cu principala piesă, templul piramidal numit și aici El Castillo. Construcția tronează pe un dâmb situat chiar pe mal și chiar dacă acesul pe trepte e interzis, se poate vizita o terasă ce oferă o perspectivă aerienă asupra mării. Un panou așezat la vedere încearcă să ne transpună în timp:

„Imaginează-ți că trăiești în anul 1518, ești conducătorul Tulumului și de pe terasa superioară vezi la orizont o mare corabie cu haine atârnând de catarge, ce arată foarte ciudat față de orice ai mai văzut vreodată. Se apropie atât de mult încât poți să distingi marinarii, dar nu acostează ci navighează mai departe, astfel că nu-ți rămâne decât să te frămânți singur: cine sunt ei? De unde vin? Ce vor? Sunt prieteni?

Acum ești Juan de Grijalva, conducătorul spaniolilor. Ai plecat din Cuba într-o expediție de explorare și ai acostat pentru început în insula Cozumel, înconjurată de recife, unde băștinașii s-au ascuns când te-au văzut. Acum faci cabotaj și vezi un oraș cu clădiri masive și turnuri ce-ți amintesc de îndepărtata Sevilla, în fața căruia nu ancorezi ci îți urmezi drumul mai departe întrebându-te: cine sunt ei? Ce bogății au? Sunt periculoși?

Acesta ar putea fi scenariul primului contact al spaniolilor cu Tulum.”

Traseul expediției lui Grijalva

În luna aprilie a anului 1518 o expediție spaniolă sub comanda lui Juan de Grijalva pleacă din Cuba și ancorează în insula Cozumel. De aici face cabotaj dealungul coastei de est, zărind și Tulumul, ancorează la sud de Tulum în așa numitul Golf Ascension, apoi se întoarce și o ia spre nord descoperind Campache și râul botezat Grijalva, apoi explorează coasta în continuare până la Veracruz, de unde se întoarce.

Indienii de azi

Ne întoarcem și noi în parcarea în care ne așteaptă bicicletele, pe o alee ce o ia direct prin junglă, unde la 499 de ani după spaniolii lui Grijalva ne minunăm să găsim tot oameni despuiați.

Cu bicicleta la plajă

Refacem în sens invers drumul aglomerat, paralel cu coasta, cu gândul la frumoasa plajă remarcată la venire. E ora 17 și soarele nu mai arde așa tare. De fapt de acum înainte e cea mai plăcută vreme de plajă. Abandonăm și noi bicicletele sub cocotierii de la șosea și ne întindem prosopul pe nisip. Marea e caldă și relativ calmă. Scăpați din înghesuială, dar mai ales reintegrați în natură ne permitem două ore de relaxare.

Plajă la Marea Caraibelor

Odată cu înserarea ne întoarcem în Tulum, predăm bicicletele și intrăm pentru aprovizionare într-un supermarket. Cu asta periplul mexican e aproape de final: mâine dimineață vom pleca la Cancun, de unde avem zborul spre casă.

-VA URMA –

Alte imagini: