Aeroportul Otopeni. Nu merge banda pentru bagaje, dar ne-am prezentat cu suficient timp inainte ca sa nu pierdem zborul. Deasupra Romaniei vedem Bucegii, Fagarasul, Trascaul, Rosia Montana, Bihor Vladeasa.

Paris, aeroportul Charles de Gaulle. Imens. Schimbam terminalul cu trenul. La noul terminal interiorul e intim. Mocheta, lemn. Lumina naturala. Civilizat. Rafinament frantuzesc.

Avionul, un Boeing 777. In menu cate o sticluta de Merlot Roc de Belame 2014. Deh, Air France. Printre muzica si filme pasam de la unul la altul cartea Ralucai Feher, „America dezgolita de la brau in jos”. Mistocareli fara noima. Revenim la muzica si filmele Air France.

Dupa zece ore locul devine stramt, iar muzica si filmele neinteresante. A doua masa e cam subtire si la conserva. Mai avem doua ore de zbor si dupa imaginile de pe monitor suntem deasupra Iquitosului, pe Amazon. In curand traversam Cordiliera Blanca, dar e deja intuneric.

Lima. Imensitate de lumini intinse dealungul coastei. De sus se zaresc bulevarde cu lumini colorate. Aeroportul. Cald. Fise de imigrare, ghisee, cozi, panouri uriase cu obiective turistice, rucsacurile noastre la banda. Scoatem soles de la ATM si urcam intr-un TAXI Green cu sofer la camasa alba si tarife speciale pentru turisti. Miraflores, 60 de soles ( 1 soles = 1.2 lei).

Pacificul miroase de la cateva strazi distanta  a alge si iod. Hotelul e OK. Ora locala e 22, dar in Romania abia se face dimineata asa ca iesim pe strazi pentru o scurta plimbare.

Miraflores e mult mai aranjat ca si cartierul adiacent aeroportului. Spatiile verzi sunt intretinute si amenajate cu gust. Peste tot blocuri si localuri fast food. Nimic interesant de vazut. Ne intoarcem la hotel cu hamburgheri si sandwichuri, plus bere.

 

****

Dimineata ne trezim la ora cand in Romania incepe somnul de frumusete. Ies cu Grasu pentru o privire asupra Pacificului. Coboram printr-o zona verde in care se aud triluri de pasari tropicale. E cald si umed ca in Caraibe. Iesim pe tarm printr-o taietura ce desparte niste faleze inalte de pamant imbracate in plasa ca sa nu alunece.

Oceanul. Pacla. Vremea e inchisa, dar cu toate astea lumea iese la surfing. Valurile sunt rare si relativ inalte. Revenim la hotel

 

Mic dejun cu felii de pizza (mini) si fructe: papaya, portocale, fructe de cactus, struguri.

Predam rucsacurile la camera de bagaje a hotelului si plecam in oras. Luam un autobuz spre Plaza de Armas. Controloarea ne da inapoi o moneda de 5 soles ca fiind falsa. O intrebam de unde stie si ne arata ceva la spicele de pe stema.

La coborare o femeie se ofera sa ne fie ghid, dar se rataceste si opreste des trecatorii ca sa intrebe. O ciudata

Ceremonie cu fanfara in fata Palatului Guvernului. A iesit soarele si arde. Cumparam direct din strada ananas curatat cu 1 soles. Langa un mare complex comercial din vecinatatea hotelului Sheraton gasim un ghiseu al companiei de transport Cruz del Sur (Crucea Sudului) de unde ne cumparam bilete pentru cursa de noapte spre Huaraz (100 soles/persoana), apoi mergem in parc sa ne intindem la umbra pe iarba si sa bem bere locala, Cusquena. Constatam ca ne-a ars soarele. Soarele tropicului ce innegreste pielea localnicilor ne creeaza probleme. Cu pacla matinala numai la soare nu ne-am gandit si deja ne ustura pielea.

Revenim pe Bulevardul Arequipa de unde speram sa luam din nou autobuzul. Se pare ca s-a intamplat ceva caci masinile nu vin, statia se aglomereaza si lumea opreste TAXI. Dupa 20 de minute incep sa curga autobuzele, unul dupa altul. Iesim din nou la Pacific. Nu avem ce sa cautam in oras. Trebuie sa plecam de aici, dar inainte intram sa mancam. Constatam ca in Peru portiile sunt uriase si oamenii deosebit de amabili. Grasu ia un biftec, Cosmina pui cu orez, iar eu spaghete cu legume la gril, in timp ce chelnerul ne cere aparatul foto sa ne faca poze. Revenim la hotel dupa rucsacuri si fiindca mai avem timp berechet dormim 2 ore pe bancheta de la receptie, apoi luam un TAXI pana la autogara Cruz del Sur.

Imbarcarea se face ca la aeroport, cu bagajele depuse la un ghiseu, etichetate de companie si urcate in cala autocarului de oamenii companiei. Autocarul, un cruiser, se dovedeste foarte comod. La 4 dimineata ma trezesc. Autobuzele peruane afiseaza viteza pe un display digital aflat in partea din fata a masinii. Urcam greu cu 23-26km/h. Pe geam se vad in intuneric siluetele unor munti ametitor de inalti. Geamul a aburit tradand temperaturi scazute, dar cel putin nu plouă. O oră mai târziu se crapă de ziua si in atmosfera crepusculara disting un râu ce curge cu spume peste bolovani si sate cu case urâte, cu acoperisuri din tablă ondulata. Ajungem la cumpana apei, dincolo de care incepem sa coboram. De data asta soarele s-a ridicat suficient cât să vadă dincolo de crestele albe de zapada, aruncand o lumina portocalie, ireală, peste un fel de altiplano. Locul este pustiu, de o frumusete primordiala. Grasu s-a trezit si el si cu ochii pe ceasul multifunctional imi comunica altitudinea maxima: 4100m.

Coboram continuu. Apar arbusti, apoi adevarati copaci. Drumul se inscrie pe o vale. Acolo unde panta se domoleste, raul nu prea bogat se despleteste printre gramezi nesfarsite de bolovani si material sedimentar. Satele sunt tot mai mari.

Brusc, ma apuca greata. Desi serpentinele nu sunt periculoase sunt la un pas sa vars. Parca as avea din nou rau de mare.

La ora 7:30 intram in Huaraz. Orasul este o adunatura de cladiri in diferite stadii de executie. Majoritatea sunt din caramida arsa, lasate netencuite. Un talmes balmes de zidarie in diferite unghiuri, intretaiate de cabluri si conductoare electrice aeriene ce se impletesc in intersectii. Strazile sunt betonate si relativ curate. Se circula cu toate genurile de autoturisme si in plus cu o varianta locala de tuk-tuk.

Ne primim rucsacurile pe baza biletelor de calatorie si plecam prin localitate sa gasim microbuzul de Caraz, un fel de maxi-taxi ce local se numeste combis si pe care-l gasim cateva strazi mai in colo. Abia urcati plecam mai departe. Un aghiotant al soferului sta in picioare in lateral, in usa deschisa si mai aduna clienti pana umple masina.

Drumul coboara continuu. Asfaltul e OK , dar trebuie sa trecem peste nenumarate hopuri de reducere a vitezei si soferul baga cam tare si franeaza abrupt, alimentandu-ne starea de rau ce ne incearca pe toti, in plus cand depasim 90km/h, viteza legala, se porneste sa tiuie o sirena enervanta ce se pare ca numai pe sofer nu-l enerveaza. In fine, cu multe opriri pentru imbarcarea si debarcarea localnicilor in satele de pe parcurs, ajungem in Caraz, cam buimaci.

E momentul sa ne gasim cazare si apelam la sfatul Lonely Planet. Cea mai recomandata, Los Pinos Lodge e cea mai indepartata si avem ce merge. Pe drum intram si in celelalte, dar sunt nesatisfacatoare si in plus multe sunt in renovare fiind extrasezon.

Soarele arde ca la tropice. Pana ne fataim noi cu cazarea, soarele ne termina. Incep sa am banueli ca ne-am insolat. Orice raza de soare parca ne stoarce de puteri si starea de greata ramane pregnanta cu toate ca am coborat la 2350m.

Ne luam in primire camera si ne prabusim la somn. La pranz plecam in oras sa mancam, dar cum iesim in soare ramanem fara puteri. Abia acum imi iau palaria de soare, dar imi dau seama ca e prea tarziu. Simtim arsuri pe piele si intram intr-o farmacie sa ne cumparam crema solara, apoi intr-un local comun mancam cot la cot cu localnicii o supa de cereala ( grau?), pui cu cartofi si orez cu vegetale, udat cu compot de mere si completat cu cate o inghetata la pahar. Mancarea e gatita domestic, ca la mama acasa si este foarte ieftina (todo 18 soles), dar eu abia pot sa gust cate ceva.

Am fi vrut sa mergem la un site arheologic, dar conchidem ca soarele e prea puternic si hotaram sa ne intoarcem la hotel si sa asteptam seara. Zacem prabusiti pe paturi cu privirea pierduta in curte cand in cizme, ducand o roaba apare un muncitor purtand tricoul cu numarul 11 al fotbalistului Pulache. Episodul ne mai inveseleste, scuturandu-ne din amorteala.

Plecam, in sfarsit, la site pe la ora 18. Cat timp am dormit a tras o ploaie. Si acum mai picura un pic, dar hotaram sa plecam. Siteul arheologic Tumshukayo e situat la marginea localitatii unde ajungem pe inserat. Parca peste tot in lume satul e acelasi, cu turmele intorcandu-se de la pasune si o anumita rumoare ce precede retragerea in case.

Urmărim umbrele apusului pe piscurile din jur, printre care distingem canionul ce duce la laguna Paron, obiectivul nostru de mâine și impresionați de masivitatea munților realizam cutezanta de a fi aici. Încă nu suntem reparați fizic, dar sperăm să ne treacă durerile musculare și greața.

Ne intoarcem in sat pe intuneric. Cumparam din piata chifle si lipii si mancam la un local, cartofi prajiti cu salata, „Aeropuerto” (orez cu macaroane si cu carne de pui). Incepem sa ne prindem ca in Peru este o regula ca portiile de mancare sa fie uriase.

30.12.2015

Inca din timpul noptii simt ca situatia fizica se imbunatateste. Aseara am luat o aspirina si am facut un dus fierbinte si spre dimineata durerile musculare si frisoanele au cedat.

Dimineata se arata insorita, fara pic de nor. In contralumina, varful Huandoi cu pantele lui inzapezite straluceste ca un diamant.

Luam micul dejun in sala de mese rustica de la Los Pinos Lodge: papara, unt, avocado, sunca, suc proaspat de capsuni, cafea si ceai din frunze de coca. Imi place ceaiul de coca, usor, catifelat.

In Plaza de Armas, in fata bisericii gasim un combis gata de plecare spre laguna Paron. Un grup de tineri din Lima, fosti colegi de scoala ce au venit pentru a-si petrece revelionul in Caraz au mai lasat libere in microbus inca trei locuri. Plecam imediat. E 8:30.

Iesim din Caraz si o luam spre munte pe un drum de pamant, surprinzator de bun. Drumul serpentineaza deseori urcand printre case umile din caramizi de pamant, razletite pe terase. In Peru politica se face pe ziduri, aproape toate casele purtand inscriptii mari care te indeamna sa-l votezi pe Pablo alcalde (primar), sau pe Keiko presidente (presedinte). Toate gospodariile sunt agricole, fiind injghebate la marginea unui ogor, printre culturi descoperind nu doar legume, ci adeseori flori ce se vand in piata din Caraz. Sporadic depasim localnici imbracati in portul lor traditional. Barbatii nu atrag atentia, cele care sunt deosebite fiind femeile. Mici de statura, cu fuste si laibere in culori vii, saturate, purtand pe cap palarii inalte, ca niste jobene, de sub care le cade pe spate o coada groasa de par impletit, intotdeauna negru.

Drumul urca sustinut spre gura unui canion ce se vede mult deasupra noastra. Peretii lui sunt incredibil de inalti (1000 de metri conform ghidului) si abia deasupra lor incep varfurile inzapezite, ca niste caciuli albe, piramidale. Pentru noi, ce nu avem la activ varfuri mai mari de 3500m, totul apare la o scara incredibila. Chiar si Cordiliera Negra pe care o vedem ramanand in urma este de o masivitate pe care nu am putea-o concepe, insa faptul ca nu au zapada le rapeste tot farmecul.

Microbusul opreste la o bariera. O micuta casuta este adapostul unui paznic ce percepe o taxa de 5 soles/persoana pentru intrarea in aria protejata a parcului Huascaran. Se intocmeste un tabel cu numele fiecaruia, cu cetatenia, varsta si datele din pasaport.

Dincolo de bariera drumul intra in canion. Termenul canion te duce cu gandul la ceva foarte stramt. Aici locul nu e deloc stramt, insa inaltimea neobisnuita a peretilor face sa se pastreze proportia inaltime/latime ce caracterizeaza canioanele. Suntem aproape la 4000 de metri, insa departe de a dispare, vegetatia umple fundul canionului cu arbusti de talie mica de pe care coaja se exfoliaza in straturi subtiri portocalii-roscate, ca foile de pe un strudel. Din cand in cand serpentinele drumului ating un curs de apa ce curge navalnic si inspumat din laguna de deasupra.

Suntem aproape de treapta glaciara ce gazduieste Laguna Paron cand de jur imprejur apar uriasii inzapeziti. Nu cunoastem numele lor, dar unul din varfuri trebuie sa fie Huandoy si altul, piramidal, Garcilaso. Frumusetea muntelui poate fi de multe feluri si de aceasta data e ceva nou, ce nu am mai vazut decat in filme sau fotografii. Desi e de abia ora 10, pe cer au aparut nori ce purtati de vanturile de altitudine dau impresia ca varfurile fumega. Peisajul ne impresioneaza pana la lacrimi si la fel ca aseara ni se pare ireal ca noi, cu o experienta montana modesta, sa fim aici. Doar faptul ca restul grupului din microbus sunt echipati cam subtire ne arata ca ceea ce facem nu e hazardat, inscriindu-se in sfera cotidianului local.

Gata. Am ajuns. Avem la dispozitie trei ore pentru plimbare. Un panou urias cu harta locului identifica principalele varfuri. O noua bariera si o cladire marcheaza locul. Laguna nu se vede inca din cauza vegetatiei, dar piscurile de deasupra ne mai zmulg inca exclamatii exaltate. Pe partea nordica a lagunei a fost taiat in stanca un drum de acces pe care pornim. Suntem la 4200 de metri si deocamdata altitudinea nu se face simtita decat printr-o usoara ameteala, aproape imperceptibila.

Laguna apare indata. Suprafata ei este imensa. Este cel mai mare lac de altitudine pe care l-am vazut. Culoarea apei este de un albastru turcoaz, desprins parca din posterele de pe peretii agentiilor de turism. Inconjurat de piscuri inzapezite, lacul inchipuie un peisaj montan deosebit de tot ceea ce am vazut pana acum, atragandu-ne sa strabatem traseul in cautare de noi si noi unghiuri pentru fotografii.

 

De asta data suntem imbracati in haine cu maneci lungi si purtam palarii pe cap. In plus, tot ce este epiderma la vedere e bine cremuit cu crema bloqueador solar. Pentru azi, pe siteurile meteo, factorul de radiatie e 10, adica maxim. Asa cum se intampla adeseori, ceea ce este frumos poate fi ucigator.

Drumul se termina cateva sute de metri mai departe, la gura inchisa cu grilaj a unui tunel de aductiune. Se pare ca aici s-a construit o captare. Mai departe ruta continua sub forma de poteca ce se strecoara printre bolovani si tufe cu frunze mici, albicioase, acoperite cu un puf, ca o catifea. Apele lagunei au umplut causul caldarii din perete in perete, barate de morena unui ghetar ce curge de la un varf de deasupra. Daca e sa dam crezare ghidului, au 75 de metri adancime. Tot ghidul ne avertizeaza ca nu se poate face un circuit al lacului din cauza ca pe partea sudica nu exista poteca si versantii sunt alunecosi, si ca sa fie mai clar specifica faptul ca doi turisti au incercat si tot doi au murit.

Din versanti curg nenumarate cascade ce ajung in lac sub forma de parauri peste care trebuie sa trecem. Cascadele sunt foarte spectaculoase. Doar ele ar justifica drumul pana aici, insa concurate de frumusetea lagunei si a piscurilor inzapezite, trec neobservate.

Nu ne intereseaza sa ajungem la capatul lagunei asa ca ne oprim des ca sa admiram sau sa citim date din ghid. Scopul turei este de aclimatizare si suntem atenti la efectele pe care altitudinea le are asupra noastra.

La inceput nu sesizam decat o usoara ameteala, abia perceptibila, insa cu cat trece timpul se manifesta tot mai pregnant intoleranta la efort, manifestata prin oboseala si gafaituri la eforturi oricat de mici. Departe de a ne obisnui cu altitudinea, trecerea timpului acutizeaza intoleranta la efort si dupa doua ore apar si usoare dureri de cap. Daca furati de peisaj si inca in putere ne-am indepartat de microbus fara probleme, acum ne pare bine ca nu ne-am dus pana la coada lagunei. Drumul de intoarcere devine in aceste conditii destul de chinuitor, doar portiunile orizontale fiind rezonabile. Organismul nostru devine un sensibil instrument ce detecteaza cele mai fine pante, semnalizandu-le cu gafaieli si nevoia imperioasa de a ne aseza. Maine vom intra in traseul de treking Santa Cruz, ce urca pana la 4750 de metri altitudine si la cum ma simt acum nu-mi vine sa ma gandesc ca suplimentar va trebui sa car si rucsacul cu mancare pentru 5 zile si echipament de bivuac.

 

Suntem primii sositi la masina. Vremea se strica. Norii s-au adunat a ploaie si rafale reci de vant ne trec prin polar, ajungandu-ne pana la piele. Grasu pare mult mai in forma ca noi si urca benevol inca 100 de metri mai sus, pe morena, de unde are un unghi excelent pentru o fotografie cu canionul.

Abia pe la ora 15 apar si ceilalti, cu fetele ravasite. Altitudinea a facut ravagii. Vazandu-i pe ceilalti mult mai bolnavi ca noi, parca mai prindem viata.

– A scazut presiunea si a trebuit sa ne oprim, explica unul.

Mare lucru presiunea asta. Incepem sa realizam ca fara presiune in instalatie, nu prea functionam. Deja la 3000 de metri se inspira cu 25% mai putin oxigen ca si la malul marii si constatam pe pielea noastra ca nu e de joaca. Chiar daca nu a mai fost nevoie sa facem efort, in orele petrecute in asteptarea grupului durerile de cap s-au accentuat si parca un cleste ma strange in spatele urechilor.

Pornim pe drumul de intoarcere. Pe masura ce coboram, raul de altitudine slabeste. Cand intram in canion incepe ploaia si peretii uzi par si mai impunatori.

Intr-o ora si jumatate suntem din nou in Plaza de Armas, in fata bisericii. Probabil e zi de targ caci localitatea e inundata de sateni in portul lor colorat, ce aidoma taranilor nostri se dau in vant dupa dulciuri si inghetata.

Pentru tura in care vom pleca in zori trebuie sa facem cateva cumparaturi. Avem nevoie de fructe proaspete si de paine si toate acestea se gasesc in piata. Imi plac pietele, intotdeauna colorate, adevarate expozitii ce oglindesc oferta locala. Tarancile cu jobene vand capsuni, mango si piersici. Piata de flori e de o rara bogatie: garoafe, crini, gladiole. Coltul horor e cel cu animale transate de pe care vanzatorii incearca in van sa alunge mustele cu un fel de plici facut ad hoc dintr-un bat si o punga de nylon prinsa la capat. Painea se vinde din saci de nylon, sub forma de chifle, cornuri sau lipii.

Revenim la Los Pinos Lodge incarcati cu alimente. Singurul lucru pe care nu l-am gasit nicaieri e butelia pentru primus (bobona camping gas). Grasu e in forma si se intretine cu Ken, un tanar din Costa Rica ce vagabondeaza prin lume traind din ce apuca sa castige lucrand de toate si care este aciuat acum la Los Pinos Lodge. Auzind problema noastra ne aduce de la bucatarie exact modelul de bobona ce ne intereseaza, ramanand sa contacteze proprietarii hotelului pentru a ne comunica pretul.

Plecam in oras sa mancam. Grasu comanda carne de vita cu nelipsitul orez si cartofi prajiti, Cosmina ia paste bolognese, iar eu orez cu legume fierte in abur. Inca nu mi-a trecut greata si inghit in sila, fiind singurul ce las in farfurie. Pe drumul spre camera noastra Grasu ia doua sticle de Cusquena pentru Ken. Ne facem bagajele pentru Santa Cruz bagand in rucsacuri strictul necesar, lucrurile ce ne prisosesc (carti, incarcatoare de acumulatori, haine de oras etc.) urmand sa le lasam in custodia gazdelor noastre pana la intoarcerea din traseu.

***

Santa Cruz ne-a luat 5 zile. Traseul este foarte popular fiind, dupa Inca Trail ce urca la Machu Pichu, al doilea parcurs de treking din Peru, ca numar de turisti. Santa Cruz ofera imagini spectaculoase asupra multor varfuri de 5-6000 de metri, el insusi atingand altitudinea de 4750 m in pasul Punta Union. Traseul este cotat usor spre mediu, neavand nici-un pasaj tehnic, insa mai sus de 3000 de metri apar deja probleme de aclimatizare. E simplu: cine e aclimatizat il termina usor, cine nu, fie sufera groaznic, fie abandoneaza. Noi am fost trei si aproape ca am bifat fiecare varianta.

Vara (anotimpul in care am urcat si noi) apar nori ce se invart la inaltime mascand varfurile, dar in ciuda lungimii nu foarte mari (50 km cu totul) traseul se parcurge lent oferind ferestre prin care poti vedea pana la urma fiecare varf. Frumusetea e variata, de cele mai multe ori fiind cultivata, depinzand de istoricul trairilor personale, insa peisajele din Huascaran au acea frumusete intrinseca, recognoscibila de catre oricine. Poate inaltimea sa contribuie la aceasta, poate puritatea locurilor, dar cu siguranta si faptul ca varfurile sunt inzapezite. Paralel cu Cordiliera Blanca se ridica Cordiliera Negra ce nu suscita nici-un interes, in ciuda faptului ca e aproape la fel de inalta.

Sunt multe lucruri de povestit si de aratat, mai multe decat pot sa fac dintr-o camera de hotel, butonand un telefon mobil, asa ca episodul montan il voi posta in liniste la intoarcerea acasa si voi sari cateva zile pana in 6 ianuarie, ce ne-a gasit din nou in Caraz, la Los Pinos Lodge.

***

06.01.2016

Hotaram sa nu ne intoarcem direct in Lima, ci sa iesim din munti spre nord, la Trujillo, cu un autobuz de noapte. Nu avem ce face inca o zi in Caraz asa ca dedicam ziua odihnei si divertismentului, pentru care iesim la piata sa vanam fructe necunoscute. Ne bagam nasul peste tot, intrebam, fotografiem. Cand am facut cumparaturile pentru Santa Cruz era seara si piata era cam goala, dar inainte de pranz se dovedeste de o bogatie incredibila. Din ce avem noi in Romania ei nu au doar cirese, visine si patrunjel, in schimb au nenumarate alte fructe si legume din care nu am mai vazut niciodata.

Grasu are o slabiciune pentru niste fructe sub forma de teaca si intreaba o femeie ce tocmai a cumparat, ce sunt si cum se mananca. Sunt pakaye. Femeia frange una in care invelite intr-o „vata” sunt niste samburi negri, luciosi, si ne-o intinde sa gustam. Grasu se repede asupra samburilor, dar nu, nu samburii sunt de mancat! Peruanii din piata se prapadesc de ras si ne indica „vata” ce se dovedeste dulceaga, fara o aroma anume.

Mai departe niste femei ne imbie cu niste caserole cu afine uriase, dar de astea am mai mancat acasa si suntem mai curiosi de niste fructe putin mai mari, portocalii carora le spun auaimonto si pe care le gasim mai tarziu pe net ca pysalis. Gustam. La marime si la gust aduc cu agrisele noastre, dar la aspect seamana mai mult cu rosiile cherry. Ne plac si luam o caserola.

Piata e plina de mango, banane si papaya urias. Cumparam de la o taraba pepene rosu gata curatat si taiat sub forma de discuri. Gasim un fruct galben ca un mar – pepino. Luam si din asta unul de gust, ce mai tarziu se va dovedi asemanator cu miezul de pepene galben. Pe o alta taraba descoperim un fel de kiwi negriciosi cu coaja texturata. Sunt aguaje, dar socotim ca am probat destule pe ziua de azi si nu mai cumparam.

Grasu isi cauta o palarie de soare. Intr-un colt, o femeie este ceaprazarul pietei. Are niste calapoade pe care sub ochii clientelei formeaza materialul cu niste calcatoare antice de otel. Palariile peruane sunt frumoase, dar prea batatoare la ochi pe capul unor europeni si iesim in bazar unde Grasu pune ochii pe o palarie din material pe care e brodata stangaci sigla Columbia.

– Quanto vale? (cat costa?)

– 23!

– Negociation!

– 22.

Grasu scoate 20. Peruana rade cu toata fata. Ii da 21.

– 22, cere vanzatoarea si Grasu ii da si ultimul sol intr-o veselie generala.

Ne intoarcem la hotel pentru degustarea fructelor, apoi iesim din nou in oras pentru a pranzi la un local comun, alaturi de localnici. Cosmina si Grasu incearca o supa de gaina in care pluteste si o bucata de stiulete de porumb, pe care o declara delicioasa, iar eu, ferindu-ma de carne cer doar cartofi fierti cu salata. Carnivorii continua festinul cu pui si cartofi prajiti, incheind cu ceva sirop rosu-visiniu, dulce, dar cu o aroma incerta. Totul a costat 18 soles.

Azi e ultima zi la Caraz si ne indreptam spre muzeul local pentru a vedea la momia más pequeña del Peru, adica cea mai mica mumie din Peru, dupa cum am vazut scris pe un afis. Cladirea muzeului este impresionanta, avand o curte interioara din care coloane de metal frumos decorate sustin o terasa din lemn masiv la care se ajunge pe o scara de asemenea lucrata in lemn. Colectiile muzeului se afla la etaj. Urcam scara ce scartaie si suntem intampinati de Carlos, amfitrionul locului. Desi un semn grafic interzice fotografiatul, Carlos ne face semn ca fara blitz e permis.

Incepem turul cu vestita mumie ce este un fetus de doar 18,5 cm, apoi continuam in ordine cu vitrinele ce expun varfuri de sageti si ceramica foarte expresiva, derivand de la forma geometrica a vaselor spre forme umanoide. Pe langa noi mai sunt cativa vizitatori carora Carlos le explica tot felul de lucruri. Intreaga colectie e opera lui. E muzeograf. Ne alaturam grupului admirand la rand colectia de instrumente muzicale ale caror sunete le exemplifica cu cateva inregistrari, apoi ajungem la ultima vitrina ce e plina de cranii umane, multe deformate bizar, forma lor alungita ce se obtinea la o varsta frageda fiind un atribut nobiliar.

Ma intriga niste tablete din piatra in care sunt sculptate diverse casute si langa care a fost postata cumva demonstrativ o bila, de asemenea din piatra.

-Sunt jocuri? il intrebam pe Carlos.

-Nu. Sunt calculatoare in baza 8.

Raspunsul ne uimeste. A terminat cu ceilalti asa ca il acaparam intrebandu-l despre siteul arheologic Tumshukayo, pe care l-am vizitat zilele trecute. A lucrat si el acolo. Nu se stie exact ce rol avea constructia, dar se presupune ca era un templu de unde se distribuia apa ce iriga culturile de pe vale. Ceea ce se vede azi la suprafata e doar varful icebergului, peretii continuand sub nivelul solului inca 50 de metri. Ne manifestam curiozitatea asupra ciudatelor pietre micute ce umpleau spatiile dintre blocurile de piatra ce alcatuiesc zidurile si aflam cu surprindere ca erau o ingenioasa gaselnita antiseismica ce a permis ca templul sa reziste atat de bine pana in zilele noastre.

Ne intoarcem la cladirea muzeului. Asa cum banuiam, ni se confirma ca muzeul de azi a fost locuinta unor colonisti francezi de acum doua secole. Podelele si scara din lemn sunt originale, lucrate din cedru adus din Chile, un lemn atat de acid incat nici o insecta nu vrea sa-l atace.

Ne impresioneaza Carlos cu cunostintele si entuziasmul lui. Il felicitam, ii uram succes si-i semnam in caietul de impresii.

Intram alaturi la o inghetata. Chiar daca nu e ca cea italiana, arata bine si e destul de gustoasa. In drum spre hotel ne abatem pe la un internet ca sa postez primele impresii pe site, apoi ne strangem lucrurile si evacuam Los Pinos Lodge.

Pentru Trujillo ne imbarcam intr-un autocar de noapte al companiei Julio Cezar, unde avem locuri panoramice, la etaj, adica primele, chiar la parbriz. Autocarul se intoarce in Huaraz, pana la care face doua ore, apoi urca mai departe pe serpentine de la inaltimea carora luminitele orasului par ireal de jos. Drumul e denivelat si autocarul cam scutura, dar suntem franti de oboseala si adormim.

07.01.2016

E trecut de miezul noptii si stationam in autogara orasului Chimbote. Cat timp am dormit autocarul a coborat aproape 4000 de metri pana la Panamericana, autostrada ce urmeaza coasta Pacificului. Plecam mai departe si la 6 dimineata, inainte de a se crapa de ziua, ajungem in autogara moderna de la marginea orasului Trujillo.

Ne este inca somn. Luam un taxi pana la hotelul Casa del Parque unde ne deschide gardianul de serviciu. Cerem o camera tripla si omul intelege ca vrem 3 camere separate, lucru pe care nu i-l putem scoate din cap nici cu dinamita, dar dupa un apel telefonic apare receptionerul si totul se aranjeaza.

Dupa un somn de o ora pe marginea patului iesim in oras. Lumea de pe strada pare la fel de adormita ca noi. Intram sa mancam intr-un local micut incropit intr-un garaj de la parterul unei locuinte, Cosmina si Grasu peste, iar eu o delicioasa tortilla cu vegetale.

Plecam pe jos spre orasul de pamant Chan-Chan. Cartierul e dragut, dar nu pot sa nu remarc abundenta de gratii de pe coama zidurilor, de la usi sau de la ferestre. Totul e ferecat ca in Romania anilor ´90, inainte de aparitia termopanelor. O vreme continuam pe jos, insa o caldura rea, umeda, ne taie pofta de plimbare si in cele din urma oprim un taxi cu care ajungem la marginea orasului pe un camp plin de movile de argila, rotunjite de intemperii. Masina iese de pe soseaua asfaltata si se inscrie pe o pista de pietris ce ne conduce la o parcare din proximitatea unui areal reconstruit, unde gasim casieria de bilete cladita in spiritul locului din pamant si bambus.

 Cu sute de ani inainte, intreaga campie stearpa de azi a fost bogata capitala a poporului Chimu. Orasul se intindea pe 26 de kilometri patrati, dar dupa cucerirea Chimu de catre Inca, urmata la scurt timp de cucerirea spaniolilor, intregul oras a fost parasit. Clima uscata, desertica, a favorizat conservarea constructiilor, insa furtunile aduse de curentul capricios El Nino l-au macinat totusi, aducandu-l la adunatura de movile ce se vad azi pe o suprafata imensa, dar totusi mult mai redusa decat odinioara, datorita expansiunii orasului Trujillo.

Intram. Indaratul unor ziduri de pamant inalte si groase, asemanatoare cu ceea ce noi cunoastem ca si cob, se deschide o vasta piata interioara ce-mi evoca curtile chinezesti ale Orasului Interzis. Totul are culoarea bej a argilei, decoratiile formate din brauri de animale inlantuite fiind realizate in relief, nu cromatic. Acolo unde pentru a le feri de distrugere s-au construit acoperisuri, structura metalica e poleita la randul ei cu un strat fin de argila de culoarea peretilor. Niste indicatoare ne arata drumul de urmat prin labirintul de ziduri, introducandu-ne in alte si alte curti ornate in aceeasi tehnica a basoreliefului cu pesti, pelicani si vidre sau cu un motiv geometric romboidal, numit pe panourile explicative „navod”.

Periplul prin fostele curti princiare se termina cu un bazin impresionant, cladit de asta data din piatra.

Revenim la sosea unde vizitam micutul muzeu dedicat fostei capitale Chimu, dupa care oprim un combis pentru Huanchaco, o localitate la malul oceanului aflata la 12 kilometri de oras. Huanchaco este vestit pentru plajele sale si pentru barcile sale din trestie de totora, unice in lume, numite chico caballeros.

Combisul ne lasa chiar pe malul oceanului. E o zi inchisa, mohorata, cu pacla, iar oceanul e cenusiu, cu aspect murdar. Apa ni se pare rece si cu toate ca e destul de multa lume pe plaja, putini se incumeta sa faca baie. Nici noi nu avem chef si ne multumim sa admiram barcile de totora construite din doua conuri de trestii stranse in legaturi si curbate ca niste semiluni, cu care localnicii plimba turistii vaslind cu ajutorul unei padele facute simplu dintr-o bucata de bambus mai gros, sectionat pe lungime.

Luam pranzul pe o terasa. Cosmina si Grasu incearca cheviche, o specialitate tipic peruana, un platou cu peste marinat, fructe de mare si ceva legume de culoare. Nu ma bag decat la cartofi si la porumb, dar companionii mei nu sunt prea incantati acuzand mancarea ca fiind prea picanta si acida. Cas sa revenim la PH-ul normal stingem totul cu bere Trujillo si cu Coca Cola, apoi luam un autobuz mic si nervos spre oras.

Autobuzul e deservit de sofer, casierita si omul din usa care comunica din mers cu oamenii de pe strada cerand, daca e cazul, oprirea pentru imbarcare. Se conduce agresiv, cu mana pe claxon, cu frane si demaraje abrupte din cauza carora trebuie sa te tii bine.

Coboram la artera pietonala ce conduce la Plaza de Armas (in Peru principala piata a oricarui oras sau a oricarui sat se numeste, fara prea multa imaginatie, Plaza de Armas). Arhitectura e surprinzator de atractiva, in stil colonial. La aceasta ora pietonalul e aglomerat. Intram sa privim curtile interioare ale catorva cladiri vechi, incheind in Plaza de Armas cu statuia plasata clasic in pozitie centrala. Trujillo a fost primul oras peruan ce s-a declarat liber de Spania si statuia evoca acest moment. Facem turul pietei pe perimetru, fotografiind. Fiecare cladire e frumoasa, de epoca, zugravita in culori vii, primare.

 

La inapoiere intram intr-o cofetarie. Prajiturile peruane sunt gustoase (21 soles/3 buc.). Ne inapoiem la hotel pe jos. Dupa ziua asta suntem praf si adormim repede.

08.01.2016

Azi nu avem de ce sa ne grabim. Mai avem de vazut in zona doar cele doua siteuri moche Huaca de la Luna si Huaca del Sol (templul Lunii si templul Soarelui). Luam micul dejun la hotel, apoi dau o tura in centru impreuna cu Grasu, sa ne luam bilete la Lima pentru autocarul de noapte.

Spre pranz plecam spre Huaca de la Luna cu un taxi. Siteul arheologic se dezvolta la poalele unui varf stancos, piramidal, ce se vede bine din oras. De cum urcam in masina soferul da muzica mai tare, ca pentru a ne face o favoare. Peruanii sunt melomani, dar pentru noi e prea mult. Ii cerem sa o opreasca si se conformeaza, insa dupa cateva minute o porneste din nou, la inceput in surdina, apoi din ce in  ce mai tare pana ce ajunge sa urle ca la inceput: nici el si nimeni altcineva din Trujillo nu poate conduce fara claxon, muzica si fara sa lase geamul jos.

Huaca de la Luna si Huaca del Sol sunt doua siteuri gemene situate la cateva sute de metri unul de altul, doua temple piramidale de mari dimensiuni cladite din caramizi de pamant. Civilizatia moche isi uploada templele generatie dupa generatie umpland golurile ultimului nivel cu caramizi, consolidand totul cu un zid exterior ce imbraca vechea structura si obtinand in acest fel o noua platforma ce era baza noului nivel. In cautare de aur, conchistadorii au incercat sa desfaca aceste „cepe”, distrugand la intamplare parti din temple, apoi sute de ani lasate in voia furtunilor cauzate de El Nino, capriciosul curent de pe coasta Pacificului, templele au fost spalate pana ce au capatat aspectul unor dealuri, ce-i drept de dimensiuni apreciabile. In 1990 un profesor de la universitatea din Trujillo aflat cu studentii sai in practica e martor la un eveniment senzational: sub greutatea unor studenti ce se asezasera sa se odihneasca, o bucata de pamant se desprinde lasand la vedere o portiune de zid pe care e pictata in culori o fata de razboinic cu par si barba buclata, ce a devenit mai tarziu simbolul siteului. Acest eveniment provoaca o campanie de strangere de fonduri necesare excavarii si conservarii siteului si opt ani mai tarziu incepe lucrul. Ceea ce se vede azi la Huaca de la Luna este rodul acestei munci si o campanie similara, de mai mare amploare e in desfasurare la Huaca del Sol ce este din aceasta cauza inchisa turismului. Lucrul merge greu fiindca dimensiunile templelor sunt atat de mari incat daca ar exista suficiente fonduri, tot Trujillo ar putea trai numai din confectionarea de caramizi.

Ne alaturam unui grup si pornim in urma unui ghid autorizat. Vizita la Huaca de la Luna nu e posibila decat in acest mod si e bine asa fiindca ineditul constructiei ar scapa perceptiei in lipsa unor explicatii.

Facem o incursiune prin diferite sectiuni ce ne ofera o imagine a diferitelor trepte ale templului. In multe locuri desenele in relief sunt afectate, insa vedem si lucrari pastrate impecabil, in culorile lor originale.

Un rol primordial al templului il constituia sacrificiul uman. Pentru a imbuna zeitatile, in urma unor capricii ale naturii, in templu se faceau sacrificii. Razboinicii se luptau precum gladiatorii si primul ce-si pierdea coiful devenea persoana ce urma sa fie sacrificata. Pregatirea pentru ritual dura aproape trei saptamani, timp in care era purificat cu sucuri de cactus care erau un fel de drog ce-l ametea. In cursul ritualului ce urma i se taia capul, era descarnat, i se colecta sangele care era amestecat cu un anticoagulant obtinut dintr-un fruct si acest sange era oferit de Marele Preot zeitei Pacha Mama, pentru fertilitate.

Totul e interesant, dar cireasa de pe tort e coborarea in spatele piramidei unde o intreaga latura a fost dezvelita lasand la vedere picturile din diferite stadii. Pe treapta de jos se vad prizonierii dusi in sir de razboinici, uniti intr-un lant uman cu o funie, apoi pe urmatoarea treapta sunt dansatorii. Pe cea de-a treia urmeaza zeitatile paianjen. Pe a patra sunt razboinicii si pe ultima treapta, cea de sus, sarpele cu doua capete impreuna cu capetele taiate ale celor sacrificati. Peretele uimeste prin monumentalitate si desigur prin autenticitate, prin culoare si prin formele inedite ale desenelor.

Cu asta turul se incheie si inainte de a lua un combis spre oras vedem langa casieria siteului o noua ciudatenie, cainele peruan ce este un animal fara par.

Coboram pe stradute dosite si cu ajutorul GPS-ului si al lui Grasu ajungem in Plaza de Armas ce ne incanta inca o data cu arhitectura sa coloniala.

Cautam un restaurant vegetarian reperat cu o zi in urma in care mancam falafel si burito, bem cate o cafea revigoranta si ne stingem setea cu bere.

Pana seara ne retragem la hotel pentru somn si dus, apoi luam un taxi pana la statia companiei Linea, la care avem bilete pentru Lima. Predam bagajele si fiindca mai avem la dispozitie inca o ora, mergem la un local de cartier sa mancam de pofta supa de gaina, paste cu legume la gril si inima cu cartofi si salata. Fireste, nu eu am mancat toate astea. Eu am servit sirop de porumb cu cuisoare.

De data asta avem bilete VIP Special si suntem poftiti intr-o sala de asteptare selecta, cu canapele moi, ziare, aer conditionat, internet si TV urias pe care ruleaza History, iar in autocar avem locuri jos, in niste fotolii generoase, doar 3 pe latimea autocarului, nu 4 cate erau sus.

Alte imagini (foto Grasu și Kiru):

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

Partea a II-a, sudul

Save