14.01.2016

Arequipa – Puno

 

Azi plecăm mai departe la Puno. Cosmina oprește un taxi pentru autogară, un Tico în care ne înghesuim la limită cu rucsacurile noastre mari. Mașina e „obosită”, dar afișează la bord 640.000 de kilometri. Se pare că Tico-urile au prins și la peruani fiindcă, în ciuda vechimii, sunt pline străzile de ele.

Ne-am convins că Cruz del Sur nu e cea mai bună companie, dar are cele mai multe curse și cele mai multe puncte de vânzare a biletelor, inclusiv posibilitatea de a-ți cumpăra singur biletul de pe internet. Formularul electronic e destul de stufos însă după prima tranzacție exiști în baza de date a companiei și e suficient să completezi doar numărul pașaportului. La autogară (terrapuerto) ne așteaptă alte proceduri. Predăm bagajele de cală în schimbul unor tichete, apoi la intrarea în sala de așteptare ne sunt verificate biletele nominale împreună cu pașapoartele, iar bagajele de cabină ne sunt scanate cu un detector portabil ce trece apoi și asupra noastră. Măsurile de siguranță nu se opresc aici: odată îmbarcați în clasicul autocar Volvo stickerit cu sigla companiei suntem filmați pe locurile noastre de către un agent de securitate și suntem asigurați că vehiculul este monitorizat în permanență prin satelit. Dincolo de aceste măsuri de securitate extreme autocarele oferă un confort nemaiîntâlnit: în raza antenelor terestre beneficiem de semnal wifi, pe monitoarele instalate din loc în loc rulează filme, stewardesa servește gustări și băuturi nealcoolice, iar pe cursele de noapte ne sunt împărțite perne și pături.

Ieșim din oraș spre canionul Colca urcând mereu printr-un peisaj arid până ajungem la altiplano, la peste 4000 de metri altitudine. Peisajul este foarte asemănător cu cel de la Laguna Salinas, dar de data asta îl avem le Misti în dreapta și șoseaua e asfaltată. Între Arequipa și Puno există o cale ferată de uz industrial, dar cu toate că șoseaua o urmează pe kilometri buni nu zărim nici o garnitură. Traversăm adeseori cursuri de apă ce înverzesc local peisajul dominat de tufe de iarbă țepoasă (ichu) ce constituie hrana marilor turme de lama și vicunas ce populează ținutul. După mai bine de două ore de la plecarea din Arequipa ajungem la Lagunillas, un imens lac de un albastru profund, dincolo de care apar mici localități pitite printre dealuri înalte măcinate de cariere de piatră și în cele din urmă ajungem la Juliaca, un oraș mizer, cu cartiere sărăcăcioase.

Pe ultimii 40 de kilometri șoseaua străbate din nou altiplano-ul întins ca o câmpie. Cu cât ne apropiem de Titicaca locurile par tot mai verzi și imense turme de oi și cirezi de vite profită de aceasta.

Intrarea în Puno e maiestoasă. Localitatea se etalează privirilor în amfiteatrul unor dealuri având Titicaca drept scenă. Priveliștea e magnifică, însă factorul antropic nu se ridică la înălțimea ei, majoritatea clădirilor fiind neterminate, ceea ce face ca în ansamblu aglomerarea urbană să aibă culoarea cărămidei.

Autogara se află aproape de port, chiar pe malul lacului. Autocarul trage la peron nu departe de carcasa complet zdrobită a unui autobuz. Ne recuperăm rucsacurile, apoi, ca să nu mai avem griji privind plecarea, ne cumpărăm bilete spre Cusco pentru următoarea noapte.

Ne luăm bagajele în spate și o pornim spre Plaza de Armas în proximitatea căreia am ochit câteva hoteluri recomandate de Lonely Planet. Privit de aproape orașul confirmă impresia pe care ne-a făcut-o în scurta privire panoramică. Clădirile neterminate dau impresia că întreaga comunitate trece printr-un formidabil hei-rup constructiv, circulația e haotică și tot ce ține de aspect pare să nu preocupe pe nimeni. După o jumătate de oră petrecută pe străzi dăm peste hotelul Colon Inn și fiindcă pare acceptabil, ne oprim aici.

Eliberați de povara rucsacurilor o pornim din nou prin oraș. Foarte aproape de hotel dăm peste piața agroalimentară în jurul căreia roiesc țăranii în portul lor colorat, apoi un pic mai sus descoperim Parque Pino, mai degrabă cu aspect de piață. Este ora 17 și e cazul să mâncăm ceva într-un restaurant ce pare orientat spre turiști. Vrem supă. Cosmina își ia de pui, Grasu de quinoa, iar eu de porumb.

Supa cremă de porumb se dovedește mai mult decât o mămăligă lungă. Pasată foarte fin mai are încă bucăți de boabe fierte și în plus față de gustul dulceag are și un iz de prăjit. În orice caz, e foarte gustoasă. Pentru felul doi Cosmina trece pe paste Bolognese, Grasu pe friptură de alpaca, iar eu pe cartofi prăjiți cu salată.

Ieșim. Strada pietonală dintre Parque Pino și Plaza de Armas e o pietonală înțesată cu magazine, restaurante și agenții de turism. Aici cel puțin fațadele clădirilor sunt terminate și nu există haosul circulației auto. Multe magazine oferă artizanat, colorând strada cu produsele lor.

Plaza de Armas este o surpriză plăcută. Ghidul descrie Puno ca un oraș șters, dar catedrala din piatră îi dă personalitate. Probabil e zi de târg căci peste tot e plin de țărani în haine colorate. Față de zona Huaraz, pălăriile femeilor sunt mici, ornate cu doi ciucuri ce atârnă într-o parte (ca la oșeni).

Peste drum de catedrală e Casa del Corregidor, una din cele mai vechi construcții din Puno. Bine întreținută, adăpostește un cafe-bar plăcut și câteva magazine de artizanat, în curtea din spate.

Soarele a apus și dintr-o dată s-a făcut frig. Ne scoatem de prin rucsacuri hăinuțele și odată cu întunericul coborâm la malul lacului. Pe o stradă transformată în bazar urmărim cum se fac coctailurile locale din siropuri amestecate cu ceai, apoi ne întoarcem la hotel pentru TV și upload la blog de la un computer din recepție.

15.01.2016

Titicaca – Sillustani

 

La ora 7 ieșim în piață. Comercianții nu au venit încă și abia câteva mese sunt ocupate. Găsim cam aceleași produse ca în piața din Caraz, singurul lucru în plus fiind niște rădăcini pe care le identificăm drept yuca. Urmărim dexteritatea celor ce tranșează carnea, minunându-ne de faptul că aici nu e nici picior de muscă. Să aibă legătură cu altitudinea? (Puno e la 3.800 de metri).

După micul dejun luat la hotel coborâm în port și ne îmbarcăm pentru insulele uroshilor pe o barcă „colectivo”. Nu suntem primii îmbarcați. Pe băncuța de lemn mai așteaptă două franțuzoaice ascunse sub pălării, pe care Grasu le bagă în seamă mormăind un „Salut, băieți!”.

Retrăgându-se din calea altor triburi războinice, tribul urosh a migrat de pe uscat pe lac, construindu-și insule artificiale din trestie de totora pe care și-au ridicat colibele. Chiar dacă acest lucru s-a întâmplat acum câteva sute de ani ei nu au mai revenit pe uscat, continuând să trăiască și în zilele noastre pe insulele lor plutitoare.

Insulele uroshilor sunt ancorate într-un ochi de apă înconjurat de totora, la 5 kilometri de Puno. Împinsă de motor, ambarcația noastră traverseză o întindere cu apă liberă, după care se angajează pe un canal tăiat prin trestie și ajunge în 30 de minute la ochiul de apă bordat de insule, țintind una anume unde suntem așteptați. Insularii preiau parâmele și ne amarează de tărâmul lor pe care suntem întâmpinați de un fel de căpetenie. Ne simțim ca într-o piesă de teatru inspirată de debarcarea căpitanului Cook în Hawaii și ne așezăm amuzați pe niște băncuțe făcute din suluri de totora (întreaga insulă și tot ce e construit pe ea e făcut din totora), în timp ce începe o expunere pentru care recuzita e deja pregătită în arcul de cerc în care am fost așezați.

Pentru început ni se explică modul de construcție a unei insule. Pe doi baloți formați dintr-o împâslitură de rădăcini pe care uroshii le decupează din mediul lacustru cu un fel de fierăstrău asemănător unui joagăr se află câteva straturi de tulpini de trestie. Din baloți ies capetele unor țepușe din lemn de eucalipt legate cu sfoară de altele pe care căpetenia le înfige demonstrativ în „solul” insulei, închipuind un fel de amaraje. Deasupra stratului de trestie de pe baloți sunt așezate machete la scară ale colibelor ce ne înconjoară și, atracția majoră, bărcile de totora construite ca și catamarane pe care căpetenia le numește cu emfază Mercedes Benz. Urmează prezentarea artizanatului ce se poate cumpăra din fața colibelor și reprezentația se încheie cu o invitație la o călătorie contra cost cu Mercedesul comunității ce stă amarat într-un colț al insulei.

Odată ce am achiziționat biletul pe ambarcația „colectivo” am plătit suplimentar încă 5 soles/persoană ca taxă de debarcare pe insulă, sumă ce revine micuței comunități. Eram oripilat deoarece auzisem că uroshii trăiesc de pe urma turiștilor taxându-i până și pentru fotografiile pe care le fac, dar mă bucur că nu suntem șicanați și că, între timp, treaba s-a reglementat.

Până la plecarea Mercedesului suntem liberi să iscodim insula. Artizanatul este de proastă calitate închipuind prosoape cu Pacha Mama colorate strident, machete de bărci din totora, clopoței de vânt și diverse statuete tumi din ghips pictat. În fața colibelor zac PET-uri goale și alte obiecte dezmembrate ce nu par să afecteze simțul estetic al localnicilor. Iluzia unei vechi tradiții amestecată cu imaginea dezolantă a deșeurilor civilizației moderne este grotescă. Lipsiți de mijloace de subzistență uroshii se lasă vizitați ca animalele dintr-o grădină zoologică, pozând într-o civilizație arhaică prost regizată ce nu poate ascunde panourile solare și bărcile cu motor. Ca și la noi în deltă, nimeni nu mai vrea să vâslească și în loc să circule cu renumitele Mercedes Benz preferă Trabantul cu motor Evinrude. Laguna e plină de Mercedesuri ce plimbă turiști, dar la o privire mai atentă se observă că pe ele fie vâslesc turiștii, fie au în spate o barcă cu motor pe post de împingător.

Cot la cot cu ceilalți vizitatori plătim și noi o plimbare cu Mercedesul. În timp ce căpetenia ne împinge cu barca lui cu motor, doi copii din trib ne cântă Frere Jacques și alte hituri internaționale pentru care ne simțim datori să-i recompensăm cu 1 soles. La capătul cursei suntem debarcați pe insula birt unde putem aștepta la o terasă sosirea navei „colectivo” cu care urmează să ne întoarcem în Puno. E dezolantă decăderea uroshilor, minciuna ambalată turistic, dar fotografiile sunt reușite.

Revenim în Puno unde ne atrage atenția nava Yavari ancorată la o dană la care, din păcate, nu avem acces. Yavari este o veche navă comandată în Anglia în 1861, demontată bucată cu bucată și cărată aici cu măgarii pentru a fi reasamblată și lansată la apă în 1870. Au existat două nave identice, Yavari și Yapura, însă doar Yavari a avut șansa de a fi restaurată. După ce a fost abandonată în urma naufragiului din anul 1970, nava a fost scoasă și restaurată în 1982 datorită eforturilor unei britanice, iubitoare a Perului, Mariel Larken.

Nu mai avem ce face în Puno și ne îndreptăm atenția spre siteul arheologic Sillustani situat la circa 40 de kilometri în direcția Juliaca. Pentru 100 de soles tocmim la drumul mare un microbuz dus-întors și pornim imediat. Șoferul Alejandro, ce are o față bronzată, de indian, e foarte de treabă și se oferă să oprească peste tot pentru a ne putea face fotografiile. Profităm de faptul că e comunicativ pentru a-l chestiona în legătură cu alegerile prezidențiale ce urmează peste doar trei luni de zile. După el, favorită ar fi Keiko, fiica fostului președinte de origine japoneză Alberto Fujimori ce a ocupat funcția între anii 1990-2000 și care a fost condamnat în 2009 pentru deturnare de fonduri și luare de mită. În legătură cu politica este resemnat, descriind situația pe scurt: toți promit înainte de alegeri, după care nu mai fac nimic.

În timp ce ne punem la punct cu situația politică mașina străbate altiplanoul înapoi spre Juliaca. Pe întinderea verde se ivesc ici-colo ochiuri de apă, ca și când zona ar fi inundabilă. Deviem de la drumul principal pe o șosea asfaltată, plină de gropi pe unele porțiuni și ajungem la o lagună frumoasă, năpădită de plante acvatice pe care le pasc niște vite intrate pe jumătate în apă, ca niște rinoceri. Peisajul este animat de un localnic ce se deplasează într-o ambarcație de totora cu ajutorul unui ghionder și de un stol de flamingo care atunci când zboară își arată penajul roșu.

O barieră marchează intrarea în perimetrul siteului arheologic Sillustani. Cumpărăm bilete de 10 soles/persoană și ne îndreptăm spre dealul pe care se zăresc încă de departe turnurile funerare chulpas construite din piatră de forma unor gigantice pahare. Zona este liniștită și foarte plăcută. De o parte și de alta a aleii ce ne conduce la obiectivele turistice au fost ridicate standuri pe care sunt e expusă oferta de artizanat, evident supradimensionată din moment ce noi suntem singurii vizitatori.

Nici-un nor nu se zărește pe cer și soarele plin arde nemilos. Moleșiți de căldură urcăm dealul spre turnurile cilindrice din piatră neagră, rugoasă, apoi de pe vârful dealului privirile ne scapă dincolo, pe imensa suprafață a lagunei Umayo. Locul este de o liniște și o frumusețe copleșitoare.

După aproape două ore revenim la mașină, dar Alejandro nu e impacientat. Pe drumul de întoarcere îi cerem ca ultimă favoare să oprească pe culmea unui deal unde am zărit niște gospodării tradiționale și ne duce la o familie unde se pare că a mai tras și cu alții. În fața intrării, în tovărășia unor lame ce-și fac veacul pe-acolo, ne povățuiește să dăm câțiva soli familiei pentru a beneficia de o prezentare a gospodăriei.

În curte suntem întâmpinați de un bărbat mai în vârstă. Chiar dacă locul nu pare o destinație turistică, se vede că e obișnuit să fie gazdă. Pentru început ne atrage atenția asupra unor boluri umplute cu diferite soiuri de quinoa (o cereală comună în Peru), în timp ce femeia lui ne îmbie cu niște brânză adusă pe un platou din totora și niște gogoși. Pe o vatră făcută din ceramică clocotește o oală cu cartofi. Mâncăm cu poftă de toate, apoi trecem în celelalte curți să vedem porcușorii de guineea. Toate construcțiile gospodăriei sunt din piatră, la fel ca zidul de incintă cu mici turnulețe cilindrice la colțuri. Ca să recompensăm ospitalitatea gazdelor le lăsăm o mică sumă de bani și cumpărăm câteva obiecte de artizanat ce stau expuse într-una din curți, apoi o luăm spre Puno unde coborâm în Plaza de Armas.

Am apreciat prânzul din ziua trecută așa că mergem să mâncăm din nou la restaurantele de pe strada pietonală. De data asta optăm pentru supă de pui, de tomate și de sparanghel, iar pentru felul doi luăm păstrăv, vită și cartofi prăjiți.

Pentru restul dupăamiezei optăm pentru o vizită la muzeul Carlos Dreyer. Sunt expuse pietre cioplite, ceramică, textile, mumii, o copie după turnurile funerare chulpas și, poate cel mai interesant, tezaurul de aur găsit la Sillustani, o pinacotecă nu prea interesantă și o sală dedicată religiei. Cu toată bunăvoința, muzeul e prea mic pentru a ne reține mai mult de o oră și pentru restul de timp intrăm în localul amenajat la Casa de Corregidor unde tragem două ore de niște beri și niște cafele.

Când ieșim din nou la aer avem surpriza de a găsi Plaza de Armas inundată de lume. Îmbrăcați ca de duminică, familiile au venit să vadă repetițiile la un spectacol de dansuri ce se pare că va avea loc mâine. Puno este capitala dansului folcloric și pe perimetrul pieței s-au construit tribune ce sunt deja pline de oameni. Deoarece sunt doar repetiții, dansatorii sunt îmbrăcați pestriț, în haine de oraș. Chiar dacă o parte din ei au aerul că au fost aduși cu japca, cei mai mulți se mișcă bine, mai ales fetele ce par grațioase. Spectacolul nocturn ne-ar putea ține în loc mult și bine, dar de data asta nu mai avem timp. Trecem pe la hotel ca să ne luăm bagajele, coborâm la autogară și după ce plătim taxa de oraș de 1,5 soles/persoană ne îmbarcăm în cursa de noapte spre Cusco.

16.01.2016

Buricul Pământului: Cusco

Ceva merge prost. Poate altitudinea, poate prea multe drumuri făcute cu autocarul, însă nu mai putem sta pe scaune, oricât le-am lăsa pe spate. Ajungem în Cusco la ora 4:30 chiauni de somn, luăm un taxi până la hotelul Rojas și cădem mai departe la somn.

Abia la ora 11 ieșim în oraș și prima oprire o facem peste drum la un restaurant vegetarian. După atâtea meniuri cu carne toată lumea e bucuroasă de legume, tofu, falafel și humus.

Coborâm pe o stradă strâmtă în Plaza de Armas. Prima impresie e de încântare. Piața e în obișnuitul stil, cu fântână pe mijloc, deasupra căreia tronează Manco Capac – primul rege inca, cu alei diagoale și triunghiuri de gazon și flori ce se împacă cu cerul albastru și culmile înalte ce se zăresc de-a roata deasupra clădirilor de pe perimetru. Fațada imensă a catedralei și cea a bisericii La Compania aduc o notă de maiestate, iar clădirile cu coloane întregesc aerul colonial. Ghidul ne pune în gardă că pentru vizitarea bisericilor trebuie să ne procurăm așa numitul bilet „religios”, așa că pentru început ne mulțumim să facem un tur al pieței și să o luăm la întâmplare pe străzi.

Din mers descoperim biserica La Merced, poarta orașului vechi și piața San Francisco din care ne întoarcem pentru a parcurge îngusta alee pietonală Loreto, unde se mai poate vedea bucata cea mai lungă de zid inca. După ce au cucerit Cusco, spaniolii au demolat construcțiile „păgâne” clădind pe fundațiile lor noul oraș, drept pentru care zidăria incașilor se mai vede azi doar la baza marilor clădiri. Chiar dacă e lung, zidul ce flanchează aleea Loreto nu este foarte impresionant deoarece e făcut din blocuri de piatră relativ mici, fasonate rectangular. Pentru a vedea adevărata măiestrie a poporului incaș, ghidul ne îndeamnă să vizităm mănăstirea Santo Domingo, ridicată peste ceea ce odinioară a fost palatul Qoricancha.

Ne revigorăm cu un fresh de mango și coborâm Avenida del Sol în căutarea vechiului Qoricancha. Vechile cronici povestesc despre un palat cu statui din aur și chiar cu grădini în care animale și plante erau reprezentate în metalul nobil pe care conchistadorii l-au topit și l-au trimis în Spania.

Pentru a vedea ce a mai rămas din palatul inca trebuie plătit un bilet de intrare în curtea mănăstirii. Peste tot sunt semne care interzic fotografiatul și filmatul, însă ele se referă strict la cele ale mănăstirii, paznicii nedând nici cea mai mică importanță relicvelor incașe. Chiar dacă la distanță de secole, răzbunarea istoriei face ca în ciuda artei religioase de calitate prezentă în câteva galerii găzduite în sălile opulente deschise spre curte nimeni să nu fie interesat de ea, înghesuindu-se însă în jurul câtorva camere cu zidărie inca rămase din Templul Lunii, a Fulgerului și a Tunetului. Blocurile de piatră îmbinate perfect se dovedesc mai atractive decât toate picturile spaniolilor. Cu toate că roca a fost fasonată în blocuri geometrice, cu muchii paralele, suprafața lor este ușor curbată contribuind la estetica lucrării, însă adevărata măietrie a meșterilor inca o găsim în altă parte a orașului, la temelia actualului palat Arzobispal.

Aici blocurile ciclopice nu au nimic geometric în ele și totuși sunt fasonate perfect. Zidăria inca nu necesită nici un liant, blocurile îmbucându-se doar prin forma lor. E foarte limpede că pietrele au fost fasonate pe loc, una după forma celeilalte, însă cum au reușit incașii să o facă rămâne de neimaginat. Cunoșteam din cărți acest lucru, însă trebuie să vezi cu ochii tăi pentru a-l percepe la întreaga potențialitate. Fiecare bloc este unicat, având o formă complicată, însă rezultatul este perfect, fără nici cel mai mic defect. Acesta e cel mai uimitor zid din oraș, atât prin forma pietrelor cât și prin mărimea lor, și ne bucurăm că soarta a făcut să-l vedem la urmă căci altfel celelalte ziduri ar fi părut neinteresante.

Odată terminat turul zidurilor ne concentrăm pe bisericile spaniolilor. Intrarea în catedrală se face prin biserica laterală Jesus y Maria pe baza așa numitului bilet religios. Cum știam deja de la mănăstirea Santo Domingo arta religioasă nu poate fi fotografiată, în interiorul lăcașurilor existând un fel de poliție turistică ce veghează la acest lucru.

Biserica Jesus y Maria este frumoasă, având un altar din aur, în timp ce catedrala în care se intră printr-o trecere laterală, fără a mai ieși afară, e impresionantă prin dimensiuni. Îndeosebi picturile ei sunt neobișnuite fiind realizate de artiști ai școlii locale cusqueno, care cu toate că au păstrat canoanele artei religioase, s-au pierdut la detalii pe care le-au alterat cu elemente indigene. Astfel, în uriașul tablou „Cina cea de taină” bucatele de pe masă sunt exotice, cel mai flagrant fiind porcușorul de guineea ce tronează cu lăbuțele în sus în farfuria din mijlocul mesei.

Pentru ultima vizită a zilei ne întoarcem la palatul Arzobispal ce adăpostește o colecție de artă religioasă. Deși interesantă, colecția este eclipsată de frumusețea clădirii gazdă. Având o curte interioară pătrată cu fântână în poziție centrală, palatul strălucește mai ales prin rafinamentul interioarelor placate cu parchet din esențe exotice și uși și tavane din cedru, frumos sculptate.

Cinăm într-un restaurant familial cu specific israelian, apoi revenim în Plaza de Armas pentru o panoramă nocturnă și cu asta programul turistic ia sfârșit. Ne-a plăcut Cusco mai mult decât anticipasem.

17.01.2016

Sexy woman și alte siteuri inca

 

Noaptea a fost agitată. Ca și la Puno, câteodată simțim că nu ne ajunge aerul și trebuie să grăbim respirația sau să inhalăm mai profund după care putem reveni la normal, însă în aceste condiții dormim aproape 10 ore pe noapte pentru a ne face somnul.

După micul dejun luat la hotel plecăm pe Avenida de Sol spre stația din care pleacă autobuzul de Pisac. Se pare că scrie Pisac pe frunțile noastre căci într-o intersecție șoferul unui autobuz ne strigă și deschide ușa ca să urcăm, ceea ce dovedește că în Peru e foarte simplu să călătorești.

Regiunea Cusco e ploioasă în acest anotimp și abia plecați vedem parbrizul umplându-se de stropi. Pe străzi unduindu-se în curbe strânse autobuzul urcă înălțimile ce domină orașul, până ce, înainte de a trece de cumpăna apei avem sub noi spectacolul unei mări de acoperișuri de țiglă.

Sacsayhuaman este un site arheologic vast ce cuprinde mai multe zone de interes grupate la câțiva kilometri una față de alta. Autobuzul de Pisac trece pe lângă fiecare și hotărâm să coborâm la locația cea mai îndepărtată, la Tambomachay, de unde să revenim pe jos, trecând pe la fiecare obiectiv.

Nu se știe cu certitudine ce a fost Tambomachay. Construcția inca ridicată pe trei nivele adăpostește un izvor. Se presupune că aici ar fi fost niște băi, lucru însă neconfirmat. De la ghișeul cu bilete de intrare o alee urcă pe vale printre arbori de quenual, asemănători măslinilor. Înălțimile din jur sunt înverzite, lucru neobișnuit după atâtea peisaje aride. Locul este plăcut, fără a excela în vreun sens. De-alungul aleii câțiva localnici încearcă să vândă articole comune de artizanat: căciuli și mănuși tricotate, carpete viu colorate, statuete aurite grotesc sau păpuși. La capătul aleii găsim izvorul înconjurat de clasicele ziduri cu nișe trapezoidale. Facem câteva fotografii și urcăm pe versantul opus în ceea ce se presupune că pe vremuri era un turn de observație din care avem o vedere directă asupra ruinelor de la Pukapukara, următorul site ce nu e nici la jumătate de kilometru distanță.

S-a pornit o ploaie măruntă și deasă ce ne obligă să ne îmbrăcăm gecile de ploaie. Nori joși, cenușii își târăsc burțile pe creste. Plouă molcom, așezat, așa că acceptăm binecuvântarea căzută din cer în timp ce ne îndreptăm spre Pukapukara.

În traducere „fortăreața roșie”, nume inspirat de culoarea rozalie a pietrelor din care a fost clădită, Pukapukara este încă o incertitudine pe lista arheologilor. Se presupune că rolul ei era de post de gardă dealungul drumului ce ducea la Valea Sacră, dar lucrurile nu sunt lămurite.

Ruinele se ridică pe un vârf de deal piramidal, pe 2-3 nivele concentrice. Zidurile ce marchează vechile curți nu sunt prea înalte, uneori cât un stat de om, alteori nici atât. Aici blocurile de piatră sunt mărunte. Ici colo se mai păstrează câte o fereastră sau portalul unei uși. De pe terasa superioară se văd pante înverzite peste care se suprapun ogoare geometrice sau vârfuri împodobite cu vălătucii de vată ai norilor.

Coborâm la șosea. Ploaia s-a oprit și de pe asfalt ies aburi. Pornim înapoi spre Cusco și în mai puțin de un kilometru ajungem într-un sat în care pe fațadele caselor din chirpici sunt reprezentate în basorelief bufnițe, condori cu șerpi în gheare, indieni, statuete inca, lame, etc. Drumul mai coboară câțiva kilometri, pe lângă un centru de echitație, prin păduri de eucalipt și de pin. Într-o curbă a șoselei un indicator ne îndrumă spre următorul obiectiv, Q`enqo.

Q`enqo e un site ce combină elemente naturale cu elemente antropice. O uriașă stâncă brăzdată de lapiezuri găzduiește o peșteră tunel de câțiva metri lungime în care inca au fasonat secțiuni geometrice care se presupune că pe vremuri constituiau un altar, în timp ce în jur, un zid scund dispus semicircular închipuie un soi de amfiteatru în care erau aduse sacrificii. Q`enqo semnifica în limba quechua „zig-zag”, aidoma canalelor și a șanțurilor scrijelite în piatră prin care în timpul ceremoniilor curgea sângele celor sacrificați, sau mai pașnic, berea de porumb adusă ca ofrandă, însă oricât le căutăm nu le zărim.

Ieșim la drum și doi kilometri mai la vale ajungem la Sacsayhuaman. Se estimează că din tot ce au construit incașii a mai rămas doar 20%, restul a fost demolat de spanioli ce au folosit blocurile de piatră pentru a construi bisericile și clădirile administrative din Cusco. Chiar și așa siteul este impresionant. Ansamblul de la Sacsayhuaman este mai mult decât o fortăreață, ruinele nefiind în totalitate militare. În centrul siteului există un afloriment de dimensiunea unui deal, brăzdat de jgheaburi lustruite pe care peruanii veniți la picnic le folosesc ca topogane, iar de jur împrejur se întind ruinele vechilor construcții. Cercurile concentrice ale unei terasări închipuie o arenă de mari dimensiuni, însă de departe, cele mai impresionante sunt zidurile defensive ale fostei fortărețe, construite în zig-zag pe trei nivele.

Spaniolii au luat tot ce au putut, însă ceea ce a rămas uimește prin imensitate. Așa ceva nu am mai văzut nicăieri și nici nu-mi închipuiam că voi vedea. Blocurile de la temelia zidului au patru metri înălțime, dar ceea ce impresionează e că acești coloși se îmbină perfect, în pofida faptului că formele lor nu sunt regulate. Dacă zidurile din Cusco ne-au uimit, cele de la Sacsayhuaman sunt de-a dreptul incredibile!

E după-amiază și ni s-a făcut foame. Am putea coborî poteca ce duce în Cusco, dar ni se pare mai interesant să mâncăm în curtea unei gospodării din apropiere. O prăjină lungă cu o pungă roșie în vârf e ridicată deasupra porții, semn că bucatele sunt gata. În curtea în neorânduială, ca a unei gospodării de la țară, ne așteaptă sub un șopron câteva mese acoperite cu fețe de masă ornate cu motive specifice. Nu suntem singurii meseni. Comandăm supă de cereale, pește cu papas, cartofi prăjiți cu salată și la urmă câte un știulete de porumb fiert, iar ca băutură cerem bere, pe care un băiat fuge să o cumpere la chioșcul de peste drum, un Pils la 1,1 litri.

Cu asta excursia ia sfârșit și coborâm în oraș, la început pe un trotuar ce ține talvegul unei văi, apoi pe o stradă în pantă. Începe ploaia.

Biletul religios ne dă dreptul să mai vizităm biserica San Blas, în care admirăm un pupitru sculptat minuțios dintr-un singur trunchi de cedru, apoi mai bântuim la întâmplare pe străduțele cartierului omonim și încheiem o nouă zi plină.

Alte fotografii:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

 

Mai departe: