18.01.2016

Dis dimineața iau micul dejun cu Grasu și plecăm să cumpărăm bilete pentru Machu Picchu. Până când Grasu stă la coadă intru în vecinătate la o agenție de turism ca să mă interesez cum am putea ajunge la Salineras și Moray, două obiective de prim rang plasate în natură, departe de orice localitate deservită de cursele locale. Se pare că există un singur autobuz turistic ce pleacă zilnic dimineața și cum nu avem mai mult de o jumătate de oră ca să îl prindem fug la hotel după Cosmina.

La ora 8:20 suntem din nou la agenție. Grasu a reușit să cumpere bilete pentru MAPI (Machu Picchu) pe două zile, iar Cosmina, de bine de rău a reușit să ia micul dejun. Suntem îmbarcați într-un autocar ce urcă cu greu dealurile din jurul orașului trecând uneori aproape de calea ferată ce deservește Valea Sacră. În sezonul ploios nu circulă nici o garnitură între Cusco și Ollantaytambo. În timp ce urcăm pantele grele realizez că pentru un tren normal, fără cremalieră, parcursul e fantastic. Am văzut într-un film de pe Youtube cum poate face asta: calea ferată urcă dealul în zig-zag, iar garnitura are două locomotive, una în față și una în spate ce tractează alternativ la fiecare schimbare de unghi din cadrul zig-zagului.

Dealungul timpului Cusco s-a extins din centrul istoric în toate direcțiile astfel că locuințele au ajuns până pe culmea dealurilor înconjurătoare și chiar dincolo de ea. Față de orașul spaniol unde clădirile sunt finisate, cele de pe culme aparținând secolului nostru sunt lăsate neterminate în binecunoscutul stil peruan. Ghidul, Claudio, ne spune că prețul terenului ce era acum câțiva ani modic a explodat crescând de 8-10 ori.

Autobuzul coboară pe partea cealaltă spre satul Chinchero în timp ce Claudio ne vorbește despre eucalipți. Eucaliptul a ajuns aici din Australia și s-a adaptat atât de bine încât a sufocat și a înlocuit aproape total speciile autohtone; se foloseste  masiv în construcții majoritatea clădirilor cu două nivele avându-l pe primul din chirpici, iar pe al doilea din lemn.

Străbatem un peisaj vag vălurit, acoperit cu culturi. Totul în jur e de un verde puternic, saturat, ce ne atrage privirea obișnuită cu maroniul ținuturilor aride. Cusco e capitala mondială a cartofului și cât vedem cu ochii altiplanoul e cultivat.

Pigmenți

În Chinchero autobuzul trage pe o stradă laterală la un atelier de textile. E de ajuns o singură privire pentru a ne da seama că suntem așteptați. Pe jos, în interiorul unui perimetru delimitat cu băncuțe sunt așezate farfurii cu plante sau semințe deasupra cărora tronează câte un ghem de lână colorată. Inainte să înceapă prezentarea nu ne e greu să ghicim că din acele plante se obțin pigmenții cu care se colorează lâna.

În curtea atelierului

După ce suntem poftiți pe bănci începe prezentarea. Protagonistele, muncitoare din atelier, sunt îmbrăcate frumos în portul colorat al zonei. Pentru început suntem serviți cu un ceai de mentă apoi ni se prezintă câțiva câlți moi de lână de alpaca. Lâna e murdară fiindcă alpaca nu face duș și primul pas constă în spălarea ei, nu cu săpun ci în apa în care s-a răzuit demonstrativ o rădăcină albă asemănătoare cu yuca. Rezultatul e uimitor: după o scurtă înmuiere negreala trece din lână în apă. O altă muncitoare cu un fus ne arată cum se toarce și cum se obține firul de lână, după care un grup de textiliste ne exemplifică vopsitul firelor în diferite nuanțe, fiecare muindu-și sculul într-un vas ceramic cu o anumită fiertură. Printre diverse culori se prepară și culoarea roșie din paraziții de cactus pe care deja îi cunoaștem. Prin adăugarea sucului de lime sau a diferitelor săruri se obțin nuanțe ale culorilor.

Demonstrație de țesut

Cu asta demonstrația e terminată și suntem invitați în cealaltă latură a curții unde sunt expuse produsele finite: pulovere, căciulițe, mănuși etc. Deși sunt frumoase nu se potrivesc în România, în plus sunt și scumpe prețul fiind făcut probabil pentru americani. Demonstrația a fost frumoasă, dar nimeni nu a cumpărat nici măcar vreun flecușteț.

Autobuzul iese din Chinchero prin același peisaj de un verde neobișnuit și în scurt timp se angajează pe un drum de pământ. În față avem tăietura adâncă a văii Urubamba ce duce la Machu Picchu, flancată de Cordiliera Vilcabamba, ale cărei vârfuri poartă ghețari. După ce străbate un platou drumul se înscrie în coborâre prin tăietura adâncă a unei văi, un afluent al Urubambei în care se află Salineras, obiectivul nostru. Chiar pe buza platoului există o casierie unde plătim un bilet de 10 soles/persoană și unde câteva fete în port tradițional ne împart punguțe cu sare roz.

Salineras

Plecăm mai departe. Drumul coboară peretele văii. Jos, sub noi, apare un peisaj straniu, caroiat în poligoane galben-portocalii ce se ghicesc a fi bazine cu apă. Autobuzul oprește pentru ca turiștii să poată să-și facă fotografiile, apoi terminăm coborârea câțiva kilometri mai jos în parcarea salinei.

Sistemul de bazine

Exploatarea de sare este unică în felul ei. Un mic izvor aduce la suprafață un șuvoi de apă cu un conținut de sare de aproape 30% pe care culturile preinca și apoi inca au avut grija să o disperseze în mii de bazine terasate pe versant, bazine în care soarele tropical evaporă apa urmând ca proprietarul să vină să-și strângă sarea și să umple din nou bazinul. Datorită specificului, e clar că munca la salină se desfășoară doar în anotimpul uscat când soarele își termină treaba în trei zile. Urmărim sistemul de canale ce se ramifică arborescent și depunerile de sare de pe pereții bazinelor în contrast cu apa care în acest sezon e portocalie, de la solul spălat de ploi.

Dansuri

Ne întoarcem la autobuz și pornim spre următorul obiectiv. Pe platou oprim scurt lângă o manifestare populară. În plin câmp, având drept fundal Cordiliera Vilcabamba, bărbați și femei îmbrăcați tradițional repetă dansuri pentru un festival.

Pentru a ajunge la următorul obiectiv trecem prin Maras, o mică localitate colonială pe care o vizităm din mers. Porțile vechilor case au ancadramente din piatră sculptată, dar totuși nu e nimic spectaculos. Din Maras drumul continuă încă șapte kilometri vălurind printre culturi. O nouă barieră și o nouă parcare ne dă de înțeles că am ajuns la destinație.

Moray

Fără a se trăda prin ceva, la capătul parcării se cască o groapă uriașă, mai degrabă un crater. Ceea ce șochează nu e doar adâncimea, ci și forma. Groapa e oarecum ovală, sau poate mai aproape de forma unei sticle. Într-una din extremități, unde e mai adâncă, are un profil circular si e terasată în inele concentrice, tot mai profunde. Din fundul gropii urcând spre suprafață inelele se alungesc și se subțiază la o extremitate închipuind acea formă ciudată, de sticlă.

Craterul 1

Care era scopul acestui amfiteatru ciudat? Culturile preinca și mai târziu inca îl foloseau ca pe un laborator agricol, fiecare terasă având microclimatul său. De sus până jos erau reproduse pe etaje întregile zone climatice ale Perului, de la jungla amazoniană până la altiplano, astfel încât prin cultivarea unui soi pe mai multe terase se puteau trage concluzii asupra zonei și a climatului care-i priește, sau se putea încerca aclimatizarea ei în alte zone în care ar fi fost necesară. În ziua de azi se pare că concluziile au fost trase căci pe terasele agricole nu crește decât iarba. Megastructura are în schimb un pronunțat caracter estetic. Nu se știe cum au făcut oamenii din vechime aceste gropi de mărimea unei cariere; se presupune că au existat amprentele incipiente, probabil niste cratere de meteoriți ce au fost apoi terasate, însă oricum au fost făcute ele oferă o imagine spectaculoasă.

Craterul 2

După ce primim explicații avem la dispoziție 40 de minute pentru a explora terasele la pas. Arealul cuprinde trei cratere terasate de diferite mărimi și trecem pe la fiecare într-o încercare de a surprinde totul. La fel ca la Salineras timpul acordat pentru vizite ni se pare mult prea scurt și bodogănim la adresa turismului organizat, fără a fi însă indisciplinați.

Agricultură pe altiplano

Întoarcerea o facem pe alt drum, din nou printre culturi de cartof și porumb. Oamenii sunt pe câmp, la lucru, culturile bine întreținute trădându-le hărnicia.

Proteste în Piața San Francisco

La ora 14:30 suntem din nou în Cusco. Autobuzul ne lasă în Piața San Francisco unde găsim o mare de oameni îmbrăcați bizar. Împărțiți în grupuri divers costumate bat tobe, sună din trompete și execută defilări asemănătoare dansurilor. Claudio ne spune că e felul lor de a protesta împotriva deciziei guvernului de a concesiona un munte în vederea mineritului, ccea ce ar distruge nu doar muntele, ci și așezările umane si religioase. Cei din piață sunt reprezentanții  comunităților amenintate și sunt în faza de a atrage atenția  prin manifestări artistice urmând ca mai apoi, dacă nu li se dă satisfacție să blocheze drumurile. În Peru blocarea drumurilor este o formă obișnuită de protest, cu impact maxim, rețeaua căilor de comunicații fiind slab dezvoltată și multe drumuri neavând variante ocolitoare.

Mâncăm din nou la localul israelian după care revenim în centru ca sa ne cumpăram bilete la trenul de Machu Picchu. Fiindca nu ne-am făcut temele și nu ne-am documentat privitor la vizitarea acestui obiectiv, suntem confuzi. Există mai multe variante de a ajunge la orașul incaș și în momentul în care aprofundăm descoperim inconvenientele. Primul este că trenul ce străbate valea Urubamba e atât de scump încât e posibil să fie placat cu aur. În anotimpul uscat el parcurge 120km făcând legătura dintre Cusco și Aguas Caliente (localitatea cea mai apropiată de siteul arheologic), dar acum în sezonul ploios garniturile pornesc doar din Ollantaytambo, localitate situată pe valea Urubamba până unde trebuie să ne găsim transport alternativ auto cale de două ore (60 km până la Ollantaytambo). Chiar și așa, pentru jumătate din drum, cel mai ieftin tren (căci sunt diverse clase) costă 1$/km, drept pentru care hotărâm să vedem și varianta auto. Cu autobuzul prețurile ar scădea dramatic, însă șoseaua ce urcă munții (pe strâmta vale Urubamba nu există loc decât pentru calea ferată) se termină în locul numit „hidroelectrica”, de unde ar mai fi două ore de mers pe jos până în Aqua Calliente. Se face lumină în capul nostru și înțelegem de ce trenul este atât de scump.

Cusco – Machu Picchu

Machu Picchu – vechiul oraș inca se află pe un vârf de munte ce străjuiește valea Urubamba, la 2400m. Urubamba face parte din bazinul hidrografic al Amazonului, înfundându-se în junglă așa că e taman pe dos decât ne-am închipuit … la Machu Picchu se ajunge coborând pe vale din altiplano. Orașul a fost redescoperit în 1911 de către profesorul american Hiram Bignham ce căuta capitala de după căderea imperiului incas și după găsirea ruinelor, în 1924, s-a construit calea ferată de pe valea Urubamba. În ziua de azi există două companii ce operează pe această rută, amândouă străine: Peru Rail și Inka Rail. Agențiile lor din Cusco sunt luxoase, bine puse la punct, cu funcționari amabili și buni vorbitori de limbi străine. Cu astea în minte ne cumpărăm bilete dus-întors la Peru Rail și de la o agenție de turism bilete pentru un transfer auto matinal până în Ollantaytambo.

”Tramvaiul” din Cusco

Până la căderea serii hotărâm să facem o incursiune în piața. La ora asta străzile sunt pline de mașini. În Peru circulă tot felul de rable și străzile sunt literalmente înecate în fum, uneori fiind imposibil de respirat. Cu nările acoperite cu mâneca hainei ajungem cumva până în piață și ne întrebăm cum rezistă polițistele ce dirijează circulația în intersecții și care, vrând-nevrând, respira otrava ore în șir.

Piața alimentară

Piața în care ajungem nu e prea mare. Pe tarabe regăsim aceleasi fructe. Cumpărăm banane, mango și ardei iuți kallu ulu. Piața de carne este din nou fascinantă și mult mai igienică, fiind plasată într-o hală.

Cu asta ziua e pe terminate și ne retragem la hotel pentru odihnă. Mâine dimineață vom porni spre Machu Picchu la ora patru.

19.01.2016

Azi e ziua cea mare în care vom ajunge la Machu Picchu. Costul semnificativ al transportului și al biletului de intrare combinat cu restricțiile de la intrarea în site (nu e voie cu mâncare și cu apă la PET, etc.) îmi crează o senzație de respingere, însă știu din experiență că în ciuda tuturor opreliștilor obiectivele turistice de prim rang reușesc să fascineze și sunt curios dacă Machu Picchu își merită faima.

La ora patru coborâm în recepția hotelului. Rucsacurile mari le vom lăsa aici, urmând să plecăm pentru trei zile doar cu strictul necesar. După un sfert de oră apare șoferul agenției de turism, invitându-ne să luăm loc în microbuzul parcat la colțul străzii. Refacem drumul până în Chinchero, de unde coborâm abrupt în valea Urubamba și odată cu prima geană de lumină ajungem în Ollantaytambo.

Peru Rail „expedition”

Puterea obiectivului turistic se simte deja. Ne îndreptăm spre gară cot la cot cu sute de turiști, pe o stradă lungă devenită bazar de artizanat. E rece și până la ora de îmbarcare intrăm în unul din multele localuri ce servesc cafea și gustări calde. Lumea e încă adormită și atmosfera e aproape posomorâtă. La ora șapte ne îmbarcăm într-un tren „expedition”. Deși este varianta basic, cea mai ieftină, vagoanele sunt curate și cochete. Interiorul e acoperit cu reproduceri după desene inca menite a ne introduce în tematica excursiei, iar tavanul e decupat de ferestre ce lasă să se vadă crestele înalte ce străjuiesc valea.

Interior

Imediat ce pornim începe serviciul la bord. Stewarzii deosebit de amabili ne servesc câte o pogace, o băutură caldă, ceai sau cafea și un pahar de suc, coca sau inka cola. Trenul rulează pe ecartament îngust, bălăbănindu-se mai tare decât ne place, însă e încălzit ceea ce, după răcoarea dimineții, compensează orice neajuns.

Valea Urubamba

La început valea e stearpă, însă cu cât coborâm mai jos vegetația pune stăpânire pe versanți. Prin ferestrele din tavan vedem vârfurile înzăpezite ale Cordilierei Vilcabamba aproape de tăriile cerului, în timp ce sub noi Rio Urubamba curge zgomotos, umflat de ploi și mâlos, spărgându-se cu putere de bolovanii din albie. Parcursul e deosebit de spectaculos, însă vremea nu ține cu noi: o ploaie torențială transformă ferestrele în acvarii.

Plouă

La ora 9:30 coborâm în Aguas Caliente, stația finală. Ieșirea din gară se face direct prin bazarul înțesat cu obișnuitul artizanat multicolor. Fără a face nazuri ochim rapid un hotel care pentru a ne avea de clienți își reduce prețurile aproape la jumătate, intrăm într-un restaurant pentru micul dejun și ne grăbim să ajungem în stația de unde pleacă autobuzele spre Machu Picchu.

Ploaia a încetat, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Autobuzele urcă cei 400 de metri altitudine pentru 12$/persoană și cu toate acestea lumea stă la coadă. Teoretic cursele se succed la fiecare 30 de minute, dar de fapt pleacă una după alta imediat ce se umplu și se umplu imediat.

Pornim și noi. La început drumul nepavat coboară pe vale odată cu Urubamba. În acest loc râul e de mărimea Arieșului la Turda, dar energia de relief îl face de nestăvilit. Valea coboară vizibil și după 2-3 kilometri ajunge la un camping unde campează cei ajunși aici pe Inka Trail, traseul de treking de șapte zile, pe care pot intra maxim 200 de persoane/zi. În acest loc există un pod pe care drumul traversează valea angajându-se în serpentine strânse pe versantul aproape vertical.

Chiar dacă e de pământ, drumul pare în bună stare. Dealungul lui întâlnim muncitori ce umplu gropile, asigurând mentenanța. În curbe, pe porțiuni scurte, rulăm pe pavaj de piatră confecționat din materialul extras din imediata vecinătate. În 25 de minute ajungem la intrarea în site unde funcționează un restaurant.

Ca mai peste tot în Peru, odată cu biletul de intrare trebuie prezentat și pașaportul. Primim o hartă pe care sunt marcate circuitele de vizitare prin site și cu asta suntem liberi să cutreierăm. De la poartă o alee bine întreținută pornește pe curbă de nivel spre terasele ce se zăresc deja în față. Intrarea în Machu Picchu se face prin sectorul agricol de pe terasele căruia se fac fotografiile „clișeu”, arhicunoscute, cu orașul dominat de vârful Huayna Picchu. Până să ajungem acolo ne oprim pentru a arunca o privire asupra văii Urubamba.

Machu Picchu – cadrul natural

Oricât de fascinant ar fi Machu Picchu, cu siguranță o parte din farmec îl datorează peisajului din jur. Valea Urubamba ce mugește sub noi e dominată de pereți aproape verticali, de peste 1000 de metri. Așa cum ne-am obișnuit în Huascaran, proporțiile sunt nebănuite, uluitoare sau înfricoșătoare. Odată cu oprirea ploii a început evaporarea și cețurile rezultate se plimbă printre creste ca niște fantome, uneori mascând baza vârfurilor ce apar astfel suspendate nefiresc de sus, ca într-o autentică lume a zeilor.

Prima fotografie

Curgem și noi odată cu lumea și ne blocăm pe prima terasă de unde avem o privire de ansamblu a orașului inca. Imaginea standard, multiplicată la infinit, prezintă Machu Picchu exact așa cum îl vedem de aici, ceea ce face ca lumea să se oprească pentru fotografii. Cu toate că e înghesuială ca în marile metropole, e nefiresc de liniște. Fiecare își face fotografia râvnită și pe principiul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” există o politețe mutuală prin care oamenii acceptă să se oprească în loc sau să se retragă din cadrul altora astfel încât să nu deranjeze și astfel, în ciuda faptului că este un obiectiv intens vizitat, Machu Picchu poate fi savurat în pace.

Unghiul clasic

Lăsăm în urmă sectorul agricol coborând spre sectorul regal în care se intră printr-un clasic portal trapezoidal, de dimensiuni normale. Incașii și-au construit orașul metodic atrași probabil de locul relativ plan din șaua ce desparte Huaya Picchu de Machu Picchu, însă pentru clădiri și pentru agricultură aveau nevoie de mult mai mult spațiu pe care l-au obținut prin terasare. Lucrul vital, cheia de boltă pentru înființarea orașului a fost apa pe care o asigura un izvor de deasupra ce era captat și dirijat printre clădirile orașului printr-un canal. E dovedit că inginerii lor cunoșteau tot ce ține de hidraulică. Când au pus bazele orașului au început cu construcția canalelor, apoi pe pantele stâncoase au construit terase și abia apoi au înălțat construcțiile.

Sectorul regal

Cartierul în care ne aflăm conține case de locuit. Acoperișurile din lemn și paie nu mai sunt, dar zidurile din piatră cu clasicele nișe trapezoidale s-au păstrat intacte. Pe coamele de piatră pe care se sprijineau grinzile există pietre anume găurite, prin care se treceau legăturile ce țineau acoperișul.

Templul Soarelui

Construcția cea mai remarcabilă, nu doar din cartier ci din întregul oraș, e Templul Soarelui. Dacă pentru locuințe incașii au folosit pietre de dimensiuni mici pe care le-au clădit fără a le fasona, în cazul templului zidăria este cum nu se poate mai finisată, din blocuri de piatră de dimensiuni medii, fasonate perfect, fiind și singura construcție din Machu Picchu ce are pereții curbați, nu în colțuri. Dedesubtul templului se cască o grotă presupusă a adăposti mormântul regal, pe care în maniera lor, incașii au regularizat-o umplând anumite goluri cu zidărie sau cizelând direct roca macră în nișe și trepte. În imediata apropiere, un canal săpat în stâncă e racordat la sistemul de aducțiune al apei, trecând-o pe verticală din bazin în bazin ca într-o succesiune de cascade.

Fântână

În această zonă ce beneficiază de toate facilitățile și este situată relativ în centrul orașului se află Casa Inka. Camerele neobișnuit de mari, grupate în jurul unei curți centrale conduc la concluzia că aici locuia cineva important în ierarhia inca.

Templul celor trei ferestre

În continuare se ajunge în Piața Sacră. Ca și la Templul Soarelui, zidăria este de top. Pe o latură a pieței se află Templul celor trei ferestre, de astă dată din blocuri de piatră ciclopice, îmbinate impecabil. Impresionează mai ales o uriașă stâncă plasată pe colț, ce se extinde pe două laturi.Poate din cauza cutremurelor de pământ sau poate din cauza cedării solului, blocul masiv din colț e deplasat câțiva centimetri lăsând la vedere în profunzime suprafața ce ar fi trebuit să fie lipită de cea a blocului vecin. Laturile interioare ce se potrivesc perfect cu cele ale blocurilor adiacente nu sunt fine, ci tot zgrunțuroase, ceea ce denotă că au fost fasonate grosier.

Templul Sacru

Templul Sacru ocupă o altă latură a pieței. Dintre toate construcțiile inca pe care le-am văzut, acesta pare cel mai afectat. Un colț al incintei se surpă din cauza cedării terenului de sub zidărie, căscând goluri între blocurile masive de piatră. În exterior, pe suprafața unei lespezi masive se vede cu claritate că munca de finisare nu a fost dusă la bun sfârșit.

În centrul pieței tronează o lespede mare, iar într-un colț una romboidală, ca un ac de busolă, orientată perfect pe direcția N-S.

Piața centrală. În fundal vârful Huayna Picchu

Următoarea oprire e în vârful picului ce domină Piața Sacră. O stâncă fasonată sub formă de jilț e Tronul Inka. De la înălțimea ei se văd terasele întinse ce alcătuiau piața centrală a orașului și dincolo de ele cartierul „3 porți” și sectorul industrial. O luăm într-acolo.

Între două clădiri cărora li s-a restaurat acoperișul de paie e Piatra Sacră, o lespede în format landscape în jurul căreia s-au clădit blocuri de piatră aidoma unui soclu. Acum norii ascund creasta munților din fundal, însă o fotografie din ghid ne arată că profilul superior al Pietrei sacre imita perfect profilul crestei, având aceleași unghiuri.

Prin spatele Pietrei sacre se strecoară poteca ce urcă Huayna Picchu, vârful semeț ce apare în fotografii dominând așezarea. Urcarea pe vârf se face cu un bilet special ce se controlează aici, la un ghișeu situat în dreptul unei porți.

Cartierul „3 porți”

Cartierul „3 porți” are ziduri bine conservate însă nu se distinge prin nimic special. Dincolo de el se coboară în sectorul industrial, cu locuințe etajate pe pantă.

Sectorul agricol

Vremea închisă, cu averse slabe a cedat, lăsând loc soarelui. Dintr-odată culorile devin vii și parcă Machu Picchu prinde viață. În pajiștile verzi ale teraselor țârâie greierii și în această atmosferă căsuțele cu acoperișuri de paie ridicate pe marginea sectorului industrial seamănă cu căsuțele țăranilor din Trascău.

Ultimele minuni ale orașului sunt ochiurile de apă din mijlocul unei camere, și o formațiune de piatră de formă triunghiulară căreia incașii i-au sculptat un cap de pasăre, ansamblul sugerând un condor care planează și care dă curții în care se găsește denumirea de Templu al Condorului.

Ansamblu

Fiindcă lumina s-a schimbat radical de la prânz, fugim din nou pe terasele agricole pentru câteva fotografii clasice cu ansamblul, după care coborâm la autobuz. E aproape ora 17, ora de închidere a siteului și gardienii îndrumă turiștii spre ieșire. O mare parte au plecat deja și autobuzele se umplu în doar câteva minute.

Până când ajungem în Aguas Calientes, vremea se închide din nou. Avem chef de pizza și tragem la unul din multele restaurante ce sunt înșirate dealungul căii ferate. De la geam vedem Rio Urubamba aruncându-se zgomotos peste bolovani. Apele lui parcă clocotesc.

Încheiem ziua cu o vizită în piața locală din care ne cumpărăm fructe și ne retragem la hotel pentru odihnă.

20.01.2016

Azi este a doua zi de Machu Picchu. De data asta avem bilet de urcare pe vârful omonim, pentru care trebuie să ne prezentăm la poartă între ora 7 și 8. Noaptea a plouat torențial, dar când ne trezim vedem pete albastre pe cer și se pare că vom avea o zi frumoasă.

Ne grăbim să luăm micul dejun și să ajungem la autobuz.  Ne așteptam să nu fie multă lume, dar pare să fie ora de vârf. Din fericire treaba e bine organizată și în aproximativ 20 de minute suntem în mișcare.

La ora 7:45 intrăm în site. Până la poarta de la care pornește cărarea spre vârful Machu Picchu e ceva de urcat și cu toată graba, abia ajungem cu câteva minute înainte de ora 8. La ghișeul de lângă poartă ne sunt verificate din nou pașapoartele, ne trecem numele și ora de intrare în traseu într-un registru și suntem liberi să plecăm mai departe.

Odată trecuți de poartă, nu ne mai grăbim. Poteca urcă susținut, dar facem pauze lungi în punctele ce oferă panorame asupra orașului. Pe unele porțiuni străbatem o vegetație deasă și încâlcită, ca în junglă.

– VA URMA –