Prima consecință a faptului că Portugalia este cea mai vestică țară a continentului este cadoul unui apus nesfârșit. Parcă gonind ca să ajungă soarele din urmă, avionul se scaldă în reflexiile calde ale unui cer incendiat. În inchipuirile mele Portugalia era o țară portocalie și acest lucru îmi aduce aminte de puterea gândului: ai grijă ce-ți dorești…

Apusul începe la Budapesta și se termină la Porto

Porto își trăiește cotidianul sub plapuma pufoasă a unui plafon de nori ce-l izolează de splendoarea apusului. Din aer mașinile ce aleargă ordonat pe panglicile șoselelor par rodul voințelor lipsite de orizont, însă odată ce avionul ia contact cu solul viziunea măreață piere și ne trezim imersați și conectați la rosturile și logica unei lumi în care trebuie să ne găsim bagajul, stația de metrou și hotelul.

Așteptând metroul

Debarcați în stația Trindade culegem rodul hoinărelilor prin Google Maps luând-o de-a dreptul spre hotel, ca și când Porto ar fi fost orașul copilăriei. Eliberați de povara orientării, suntem liberi să căscăm gura la furnicarul unui oraș care la ora asta își începe viața de noapte. Suntem în zona centrului vechi cu case înguste, pe mai multe niveluri, lipite una de alta ca-n Amsterdam singura surpriză fiind panta accentuată a străzilor, la care nu ne așteptam.

Orizont

Hotelul Oporto Cosy ocupă una din clădirile tradiționale, cu balustrada scărilor confecționată din fier forjat, cu camere înalte și tavane casetate încărcate cu stucaturi. Portugalia medievală, beneficiara bogățiilor aduse din colonii, este foarte decorativă, combinând în mod unic simplitatea aproape austeră, prezentă în forme, cu bogăția detaliilor ce tind să umple suprafețele ca un filigran. Fata de la recepție este comunicativă și prietenoasă, încântată să ne audă mulțumind cu „obrigado”. Chiar dacă nu cunoști limba, deschiderea pe care o arăți învățând câteva cuvinte elementare nu trece niciodată neobservată și într-o atmosferă veselă și plină de bunăvoință beneficiez de prima lecție de portugheză: bărbații pronunță „obrigado” iar femeile „obrigada”.

Chiar dacă, mergând spre vest, am câștigat matematic două ore, ziua se apropie de final. Sătui de uscături, abordăm un local de cartier ce servește mâncare simplă și ieftină. În meniul plin cu preparate pe bază de cartofi prăjiți remarc un nume sonor: francesinha. Numele e tentant, dar ca vegetarian nu mă risc…

-Nu iei o francesinha? o îmboldesc pe Cosmina.

-Prefer o salată!

Mâncăm amândoi câte-o salată, în timp ce gândul îmi stă la francesinha. Ce poate să fie? O familie de francezi ce se așează la masa de vizavi comandă exuberanți francesinhe și sper să văd la ei măcar cum arată, însă salatele noastre dispar iute și plecăm la culcare înainte ca ei să fie serviți.

Ziua 2

Îmi plac călătoriile spre vest. Deplasându-ne împreună cu soarele și nu în răspăr, scădem ore, ca și la trecerea la ora de iarnă, deci dormim mai mult.

Intenționam să ne începem ziua cu o cafea și o francesinha în localul de peste drum, dar la 8:30 îl găsim închis. Un vânt puternic ce șuieră pe străzile pustii ne arată că vremea e în schimbare și de la înălțimea colinei pe care stăm cocoțați vedem venind dinspre ocean o ceață albă ce nu poate fi decât ploaia prognozată de buletinul meteo. Nemaiavând ce face la hotel ne luăm gecile de goretex și rucsacurile în spate și ne îndreptăm spre gară.

Conform planului, azi vom pleca spre Guimarães de care ne desparte o oră de călătorie cu trenul. Gara Säo Bento nu e departe așa că o luăm pe jos, coborând pe Santa Catarina, artera pietonală ce găzduiește cele mai în vogă magazine. Picăturile răslețe ce păreau o joacă se îndesesc tot mai mult transformându-se într-o ploaie abundentă. La un colț de stradă ne oprim ca să verificăm harta sub copertina protectoare a unui local din vitrina căruia ne îmbie câteva preparate fast food.

-Intrăm? îmi propune Cosmina.

Mai avem o oră până la tren, așa că ar fi timp. Pentru a avea receptivitate și curiozitate e necesar ca universul interior să nu-ți aprindă beculețele roșii de „foame” și de „sete”. Cu rucsacurile și gecile șiroind luăm loc la o masă din plastic unde suntem tratați cu cafea, sandwich și pentru mine, o specialitate „italiană”, un fel de gogoașă din aluat umplută cu legume călite. De curiozitate răsfoiesc meniul și găsesc „francesinha com batatas fritas”, dedesubtul căreia sunt date explicații: un snack food foarte popular în Porto constând dintr-un sandwich cu mai multe feluri de carne, acoperit cu brânză, sos și cartofi prăjiți.

Capela das Almas: primul contact cu azulejos

Sub protecția umbrelelor coborâm mai departe Santa Catarina. Faimoasa cafenea art nouveau, Majestic, este închisă la această oră, dar nu putem trece fără să ne oprim câteva clipe în fața Capelei das Almas ce ni se pare magnifică. Combinând blocuri de piatră cu fațade de azulejos biserica este un produs tipic portughez. Chiar dacă timpul și condițiile nu ne permit să intrăm în detaliul desenelor, reținem ansamblul. Suntem la primul contact cu faianța pictată în tonuri de bleumarin și trebuie să recunoaștem că ne-a impresionat. În scurt timp dăm peste șinele renumitelor tramvaie pe ecartament îngust, apoi trecem pe la capătul de sus al funicularului ce face legătura cu portul și fără să avem habar că lăsăm în urmă catedrala, îi remarcăm totuși pe sub umbrele zidurile ciclopice, ca de cetate. Cu ochii la frumusețile Portoului, suntem pe cale să pierdem trenul. Rafalele de vânt ne întorc pe dos umbrelele așa că nici nu poate fi vorba să scot harta, dar conducându-ne după indicatoare și după reminescențele din memorie ajungem, totuși.

Säo Bento – sala mare

Säo Bento este un obiectiv în sine. Uriașa sală a gării este acoperită cu azulejos. Preocupați să ajungem la Guimarães dăm întâietate biletelor și abia apoi artei. La adăpost de ploaia ce s-a transformat în diluviu găsim câteva minute pentru scenele istorice sau de viață înfățișate pe plăcile ceramice, apoi ne urcăm în garnitura trasă la peronul 1.

Trenul de Guimarães

Principala gară a orașului este un terminus din care trenurile cu aspect de metrou pleacă printr-un tunel larg săpat pe sub coline. Interiorul bine încălzit și mobilat cu scaune tapisate ne fac să ne simțim confortabil, dar afară continuă să plouă furibund, ceea ce face să-i compătimim pe cei ce trebuie să coboare. Dealungul unui râu, trenul strabate un ținut colinar, înverzit, cu mici terase cultivate cu varză, printre care câte-o localitate ivită în cale adaugă peisajului accente industriale. Vegetația pare să conțină specii mediteraneene printre care descopăr și eucalipți, desigur aclimatizați. De sute de ani în contact cu Indiile, Portugalia mixează deloc surprinzător elementele a două continente.

Biletul la control

După o oră ajungem în Guimarães și trebuie să părăsim, cu regret, vagonul. Încolonați în batalionul de turiști ce-și desfac umbrelele țintind colina pe vârful căreia se ridică palatul ducilor, pornim și noi cu rucsacurile în spate.

Orășelul e mic. La hotel Mamede camera noastră nu e încă pregătită, dar cel puțin ne putem descotorosi de unul din rucsacuri. Bucuroși că s-a oprit ploaia ieșim pentru un tur al centrului vechi. Febra sărbătorilor pare să fi ajuns și aici căci străzile sunt împânzite cu luminițe și colinde americane se aud în surdină din difuzoare neștiute. În mica piață din fața catedralei Nossa Senhora da Oliveira s-a montat o scenă în jurul căreia se fac pregătiri intense pentru Revelion, iar în piața Toural există un brad simbolic dintr-un con îmbrăcat în beculețe. Fără a fi extraordinar, centrul vechi cu construcțiile lui placate cu azulejos e totuși plăcut.

Un zid din piatră brută purtând inscripția „Aqui nasceu Portugal” ne aduce aminte de regele Henrique Alfonso și de castelul său. Castelo, fortăreața medievală și Paço dos Duques de Bragança, adică palatul ducilor, se află într-un parc aerisit de pe vârful unui deal din imediata vecinătate. Începem cu Paço dos Duques, primul pe traseu, dar și cel mai lăudat.

Paço dos Duques de Bragança

Construit în secolul al XV-lea, palatul este impunător. Zidurile din blocuri masive de piatră sunt întrerupte de deschideri terminate în chei de boltă, ferestrele de la parter sunt zăbrelite cu gratii grosolane, iar sus, pe coamă, metereze severe îi zimțează profilul în unghiuri drepte. După mutarea curții la Vila Viçosa palatul a fost abandonat însă piatra și metalul au rezistat până în secolul XX când dictatorul Salazar l-a reconstruit pentru a-l transforma în reședință prezidențială. Coșurile cilindrice din cărămidă, acoperișurile de țiglă și ferestrele cu ochiuri romboidale închise cu sticlă sunt, cu siguranță, recente. O parte din etajul al doilea este ocupat și azi de un apartament prezidențial, restul fiind deschis publicului ca muzeu, așa că intrăm plătind un bilet comun cu Castelo.

Curtea interioară

De forma unui patrulater regulat, palatul înconjoară o curte interioară pavată cu dale și mărginită de terase perimetrale. Deși atrăgătoare, construcția în sine ar putea fi prea puțin pentru a justifica vizita, însă ceea ce o face deosebită sunt interioarele conținând piese de epocă. Sălile imense a căror acoperiș întrețesut din bârne mă poată cu gândul la interiorul corăbiilor sunt decorate cu uriașe tapiserii înfățișând victoriile portughezilor în nordul africii, iar micile apartamente sunt mobilate cu paturi, scrinuri, paravane, fotolii, mese, cufere încătușate, sfeșnice înflorate și tablouri. Aparținând nobilimii, lucrurile sunt atent finisate inducând ideea de lux și confort, însă senzația de frigider întreținută de pereții reci și câteva vase de aramă cositorită folosite pentru spălat mă fac să realizez că orice locatar din zilele noastre o duce mai bine decât capetele încoronate ale secolelor trecute.

Atunci când corabia se răstoarnă…

Câteva raze de soare colorează dintr-o dată parcul în care coborâm ca pentru o întâlnire cu soarele. După atâta umezeală, schimbarea e binevenită. Verdele viu al ierbii, razele călduțe de pe obraz și trilul câtorva păsărele îmi induc falsa senzație de lună martie. Castelo cu aerul său nordic se vede nu departe, dar preferăm să-l ocolim pe exterior pentru plăcerea de a ne plimba pe alei.

Castelul lui Henrique Alfonso

Niște stânci de granit scăpate de sub faldurile zidurilor dezvăluie secretul acestui vârf. Construit în secolul al X-lea și extins de Alfonso Henrique ca cetate de scaun al proaspăt înființatului regat portughez, Castelo de azi se prezintă cu zidurile intacte. Intrarea se face printre două donjoane de la înălțimea cărora mă aștept să se arunce pe noi cu apă clocotită, smoală și pene. Chiar dacă fortăreața pare masivă, grosimea zidurilor și turnul din mijlocul curții nu lasă prea mult loc înăuntru. O plimbare pe zid oferă panorama completă a orașului și o vedere inedită asupra Paço dos Duques de Bragança, iar turnul o expoziție a trecutului istoric.

Oameni și locuri

Câteva picturi naive cu săbii ridicate deasupra capului și arcuri întinse induc ideea de bătălie, însă la etajul superior, un film de desene animate e mult mai explicit. Născut în 1109 chiar în acest castel și botezat în biserica din afara zidurilor, Henrique Alfonso a fost nepotul lui Alfonso al VI-lea, împărat al Castiliei și al Leonului, ce a încredințat familiei administrarea regiunii dintre râurile Lima și Duoro, numită Portocale. Henrique a avut mai mulți frați, dar numai el a avut ambiții politice. Având păreri contrare de cele ale reginei rămasă văduvă, a fost exilat în Spania de unde a revenit în fruntea unei oștiri cu care a înfrânt armata mamei sale în bătălia de la São Mamede, după care a detronat-o, a trimis-o el în exil, a proclamat independența Portucaliei/Portugaliei față de Castilia, iar pe el însuși s-a uns dom, adică rege. În 1139 câștigă bătălia de la Ourique contra maurilor, apoi ajutat de cruciații porniți spre Țara Sfântă a eliberat de mauri Santarem și Lisabona, stingându-se în cele din urmă la Coimbra, în 1185.

Ieșim. Prea puțin interesat de soarta națiunii portugheze, stomacul ne somează să o luăm spre oraș. Pe o străduță liniștită din centrul istoric găsim un restaurant drăguț ce promite să ne satisfacă poftele. Cercetând meniul descoperim două-trei supe, dintre care una de legume, ceva preparate din pește și, gata-gata să cad jos, francesinha vegetariană. Ocazia e prea bună pentru a rata, însă începem cu supa, ca oamenii civilizați.

Supa de legume

Supele portugheze sunt supe-creme iar regina lor, supa tradițională, este caldo verde, pe românește supa de varză. Într-un bol primim fiecare câte o porție ademenitoare, de culoare galben ocru, în care plutesc câteva bucăți de legume. Ușoară și dulceagă, cu o textură fină și aromă de legume, supa se mănâncă fără pâine. La foamea acumulată lichidul călduț e un adevărat balsam. În timp ce manevrăm lingurile se stinge lumina în tot localul și ne este aprinsă o lumânare, în timp ce personalul se înghesuie în fața tabloului electric.

Minutele trec și întunericul persistă. Vizibil încurcat, un domn ne explică politicos că pana de curent nu li se datorează, că e vina companiei de electricitate ce a lăsat fără curent câteva străzi, că își cere scuze și că dacă vrem putem aștepta venirea curentului, dar că nu se știe cât va dura.

-Și francesinha? întreb cu spaimă.

Îi pare rău, dar în condițiile date nu poate face francesinha. Comanda Cosminei e deja gătită și o poate aduce, dar francesinha nu. Nu pot să cred că cineva, acolo sus, a lăsat fără curent câteva străzi numai ca să nu mănânc eu francesinha!

Pentru pierderea suferită încercăm să ne luăm revanșa într-o patiserie. Portughezii sunt fani de dulciuri având în vitrină o mare varietate, însă ne atrage una anume pe care am văzut-o adeseori prin fotografii, pe net sau prin ghiduri. Luăm loc la o masă și i-o arat băiatului care vine să ne ia comanda.

-Pasteis de nata, o numește el.

Revine cu două nate, dar nu ne lasă să le începem:

-Where are you from?

Abia apucăm să spunem că venim din România că se recomandă: îl cheamă Iliescu. Bunicul lui născut în Ardeal fusese membru al „Gărzii de fier” din care cauză la venirea comuniștilor a trebuit să fugă din țară, dar asta a fost demult, așa că pe el nu l-au mai învățat limba, totuși, ne poate spune câteva cuvinte pe care le auzea des la bunicul său: „ce mai faci Dragomire?”

Pasteis de nata

Natele sunt bune. Un coșuleț conic din foietaj este umplut cu o cremă de ouă asemănătoare unei budinci, ansamblul aducând pe undeva a cremșnit. Alintați cu dulcegării și înveseliți de Iliescu ne retragem la hotel. De la etajul cinci, vedem la poalele dealului Penha profilul de neconfundat al fostei mănăstiri Santa Marinha da Costa, transformată în pousada. Ar fi poate vreo trei kilometri până acolo, dar nu e sigur că vom putea intra cât să vedem ceva așa că ne petrecem seara cu programele locale de la TV.

Câteva pocnitori ne aduc aminte că e noaptea de Anul Nou, noaptea în care se doarme cel mai bine. Cu convingerea cu care cei neduși la biserică pleacă la drum făcându-și cruce și rostind un „Doamne-ajută”, ne spunem reciproc „La mulți ani!” și cădem în lumea viselor.

Alte imagini: