Călătorii în India – Dorin Chiș

(O recenzie client)

30.00lei

-carte de călătorie

-363 pagini

-ilustrații de Florin Drăghici după fotografiile autorului

-hărți alb/negru

-copertă înfoliată

Trenul înaintează lent, zăngănind macazurile inerente nodurilor feroviare. La periferia oraşului suntem opriţi de semnale. În timp ce garnitura adastă, geamul pătat se metamorfozează într-un ecran TV pe care rulează spectacolul cutremurător al sărăciei crunte. Cu cât ochii se obişnuiesc cu întunericul şi reuşesc să discearnă, dincolo de interiorul vagonului reflectat în geam desluşim un cartier întreg de încropituri semănând a coteţe înghesuite unul în altul, printre care la această oră încep să se dezmorţească siluete umanoide. Câteva focuri aprinse adună în jurul lor oameni zgribuliţi. Nu pijamale, nu papuci moi şi nu periuţe de dinţi, ci doar murdărie, zdrenţe, resturi mocnind înecăcios sub oale înecate în funingine, promiţând cel mult o fiertură caldă. Ochiul fuge în noapte, căutând capătul disperării, dar fractalii sărăciei se repetă la nesfârşit, transformându-se în orizont. Rupiile pe care le am mă ard în buzunar. Panorama îmi dă senzaţia pregnantă de picătură de metal topit căzând pe un iceberg, dar în acest expres călătorim ca într-un creuzet, şi odată cu plecarea trenului toate aceste imagini rămân în registrele trecutului şi al amintirilor. Însă al celor de neşters. În ţara mea, societatea a fost sfărâmată de grebla comunismului ce a nivelat discrepanţele sociale şi aici, în India seculară, realizez pentru prima dată experienţa în care degradarea umană escaladează limita dintre imaginar şi real. Episodul îmi aduce pregnant în memorie relatarea Alexandrei David Neel, care la începutul secolului XX a făcut mai multe călătorii în India, cu grupurile de săraci adunate la bariere ca să cerşească mâncare, lovindu-şi burta şi ducând mâna la gură. Oameni ajunşi la limita disperării, sau mai degrabă epave umane ale căror schelete erau îmbrăcate cu o piele devenită prea largă, atârnând în pliuri pe abdomen, pe piept ori la genunchi, cu pungi golite în locul în care ar fi trebuit să aibă sâni, ori copii scheletici cu abdomenul umflat grotesc din cauză că mâncau pământ. Poate că India de azi, ce este una din puţinele puteri nucleare ale lumii şi care se mândreşte cu programe spaţiale, a reuşit să se ridice deasupra inaniţiei, dar în trecut lucrurile au stat altfel. Forţate de nevoi, familii întregi porneau către oraşe în speranţa iluzorie a unui trai mai bun. Numai că oraşele aveau deja săracii lor, din care cauză le era interzis să intre, şi atunci se îngrămădeau în zonele învecinate, amplificând şi mai mult nevoile. Degeaba li se împărţea uneori orez: cantităţile disponibile nu puteau să-i sature, şi moartea prin inaniţie era o realitate. Nici în oraşe nu era mai bine. Cerşetorii întinşi pe străzi se stingeau din aceleaşi cauze, şi zilnic treceau şarete care le ridicau cadavrele pentru a fi arse. Au fost oameni care nu au putut digera imaginea sărăciei cronice şi au preferat să părăsească India pentru a scăpa de ea. Se spune că un ziarist american a întrebat: „Cum puteţi suporta atâta sărăcie?”, la care răspunsul a fost: „Cum puteţi suporta atâta lux, ştiind că milioane de oameni mor de foame?”

Lodhi Garden este locul în care începe să-ţi pară rău după toate vechiturile aruncate. Chiar dacă, în esenţă, este doar un parc preferat de yoghini şi de sportivii matinali, arealul este de fapt o zonă tampon între veacuri şi civilizaţii. Căci nici gazonul pârjolit şi nici chiar luciul de apă al unui vechi canal ce comunica pe vremuri cu Yamuna nu reuşesc să te atragă aşa cum o fac vechile mausolee ale dinastiei Lodi, rămase încă în picioare după aproape 500 de ani. Pe ei i a învins Babur la Panipat, punând capăt sultanatului din Delhi, în 1526. Poate respectul pentru cei plecaţi, poate smerenia din preajma morţii, poate valoarea arhitectonică incontestabilă sau poate un pic din toate acestea au făcut ca vechile clădiri să rămână în picioare. Frecarea cu timpul a lustruit piatra sau a rupt bucăţi din plăcile ceramice smălţuite cu albastru, a rotunjit muchiile şi a înnegrit mortarul ori a dezvoltat reţele ramificate de crăpături, ansamblul acestor „tehnici” constituind ceea ce denumim, generic, patină a timpului.

Categorie:

Descriere

Orădeanul Dorin Chiș călătorește și scrie pentru a confirma marea diversitate a lumii contemporane

La apariția cărții anterioare semnate de Dorin Chiș – „Vocea Mării” – afirmam că este un globe-trotter născut, iar nu făcut, bănuindu-l însă pe ici, pe colo – dincolo de reala plăcere a descoperirii noului – și de oarece frivolitate mondenă.

Și lăsam să se înțeleagă că prietenul meu pleacă într-o călătorie la antipozi cu argumentele și lejeritatea unei vizite scurte la un amic de pe o stradă vecină… Și ca să fie și mai autentic, de cele mai multe ori își ia și nevasta cu el, dovedind cât de firesc și la îndemână este traiul romantic pe această lume.

Cea mai recentă carte – „Călătorii în India” – mă contrazice însă puternic, demonstrând pe de-a-ntregul că autorul nu e un pribeag în călătoriile sale, ci un programator serios de descinderi culturale. El își fixează punctele cardinale după lecturi bine alese, cu certitudini ferme, ivite din tezaurul de informații al mapamondului. El călătorește și scrie pentru a confirma marea diversitate a lumii contemporane, și o face după cele mai stricte canoane. Asemeni înaintașilor, își împarte constatările în secvențe spectaculoase, pe care le ordonează ca în bibliotecile olimpice, afirmând prin motouri severe unde încep și unde se termină ierarhiile…

Constatăm astfel că Nordul cărții este fixat de Robert Stenuit, scriitor și explorator belgian contemporan: „Nu e important să găsești comori; important este să cauți comori.” Aducându-ne astfel în minte un alt ecou dintr-un alt slogan de mare rezonanță al civilizației contemporane, din jurământul olimpic alcătuit de Pierre de Coubertin. Iar Sudul expunerii îl aduce în cauză pe Picasso: „Eu nu caut. Eu găsesc.”

Odată fixați polii, autorul își instalează un ecuator pe care îl ornează cu informații și opriri spectaculoase, pe care le mai slăviseră și alți turiști emblematici, dar privite acum prin celebrii săi ochelari – existenți la propriu – ceea ce dă bucuria acestei cărți. Pentru că și aici coordonata mediană a Terrei Dorin o pornește dintr-o înțelepciune concentrată a căutătorilor de comori: „Aurul îl găsești acolo unde se află, și se află acolo unde-l găsești.”

Și tot el găsește și punctul acestei cărți, într-o manieră clasică, cu o dedicație care ne aduce aminte de un alt demers cultural justificat: „Dedic această carte Cosminei, pentru a împărți până la capăt bucuria Indiilor”. Periplul prin țara maharajahilor pentru românii de orice culoare trebuie legat de simbolica prezență a unei misterioase Maitreyi…

Digresiunile pe marginea cărții înfloresc în hainele și luminile lor de speculații fulgurante, dar certitudinea care rămâne în experiența cititorului este tonică: Dorin Chiș a reușit o carte minunată: „Călătorii în India”.

Mircea Bradu

 

„Călătorii în India” este fructul a două călătorii întreprinse în țara lui Gandhi. Scrisă la persoana întâi, cartea însumează gândurile, sentimentele și pățaniile autorului, ilustrată cu desene făcute de Florin Drăghici și colorată cu trimiteri la istorie sau știri din actualitatea acelor zile.

Volumul este împărțit în două, după criterii spațio-temporare. În prima parte, dedicată nordului, este relatată călătoria din anul 2006 în care autorul alături de coechipiera lui face cunoștință, brutal și nemijlocit, cu realitatea indiană, mirându-se la tot pasul sau picând în capcanele întinse perfid de localnici. Desfășurându-se în perimetrul „triunghiului de aur” povestea aduce în fața cititorilor locuri și personaje arhicunoscute, cu dimensiuni universale: Taj Mahal, Pink City, Mohamad Gandhi. Experiența este atât de densă și de neobișnuită încât la final ea trebuie digerată asemeni mottoului ce o însoțește: „Aurul îl găseşti acolo unde se află şi se află acolo unde l găseşti”(din străvechea înţelepciune a căutătorilor de aur).

A doua parte se distanțează atât în timp cât și în spațiu. La șapte ani de la prima incursiune este vizat polul opus al țării. Având experiența primei călătorii deja digerată, participanții (aceeași) sunt convinși că nu mai pot fi surprinși, însă „viața bate filmul” și la fața locului regăsesc incertitudinile, mirarea și neprevăzutul, ceea ce face să nu-și mai dorească să controleze evenimentele, ci să se lase în voia lor, de unde și cel de-al doilea motto: „Eu nu caut. Eu găsesc.” (Picasso)

Chiar dacă pe alocuri traseul cărții se intersectează cu cel al marilor agenții de turism, cititorul este condiționat să vadă realitatea indiană prin ochi de backpacker și astfel să călătorească, virtual, așa cum în carne și oase poate n-ar fi dispus să o facă.

1 recenzie pentru Călătorii în India – Dorin Chiș

  1. Diana –

    O carte excepțională despre… nu doar despre India. Despre călătorii interioare. Cartea se citește singură și ma bucur ca a fost scrisă.

Adaugă o recenzie

Produse similare