30.12.2015
În timpul unei călătorii în Peru, în ianuarie 2016, am străbătut un celebru traseu de treking prin Cordillera Blanca - traseul Santa Cruz. Am coborât din avion în Lima, de unde am luat un autocar de noapte către munți. Povestea noastră începe a doua zi dimineața, în Caraz, o mică localitate de pe valea lui Rio Santa.
Dimineața se arată însorită, fără pic de nor. Din curtea interioară a pensiunii Los Pinos Lodge se zărește creasta de peste 6000 de metri a Cordillerei ițindu-se peste acoperișurile de țiglă. În contralumină, pantele înzăpezite ale vârfului Huandoy strălucesc ca un diamant. Pentru a parcurge traseul Santa Cruz avem nevoie de aclimatizare așa că, în câteva ore vom urca spre acest peisaj suprarealist pentru o plimbare la altitudine.
Luăm micul dejun în sala rustică din curtea interioară a pensiunii: papară, unt, avocado, șuncă, fresh de căpșuni, cafea și ceai din frunze de coca. Ouăle sunt uscate, parcă fără gust, dar îmi place ceaiul de coca pe care-l găsesc ușor, catifelat.
La ora 8 ieșim în stradă. În fața bisericii din Piazza de Armas găsim un combis gata de plecare spre laguna Paron. Un grup de tineri din Lima, foști colegi de școală ce au venit pentru a-și petrece revelionul în Caraz au mai lăsat libere în microbuz fix trei locuri pe care le ocupăm cu satisfacție.
Mașina iese din Caraz și o ia spre munte pe un drum de pământ, surprinzator de bun. Drumul cotește deseori urcând printre case umile din cărămizi de pământ, răzlețite pe terase. În Peru politica se face pe ziduri, aproape toate casele purtând inscripții mari care te îndeamnă să-l votezi pe Pablo alcalde (primar), sau pe Keiko presidente (președinte). Toate gospodăriile sunt agricole, fiind înjghebate la marginea unui ogor, printre culturi de legume și flori, ce se vând în piața din Caraz. Uneori depășim localnici îmbrăcați în portul tradițional, bărbații ce nu atrag atenția, și femei mici de statură, cu fuste și laibere în culori vii, saturate, purtând pe cap pălării înalte ca niște jobene de sub care le cade pe spate o coadă groasă de par împletit, întotdeauna negru.
Drumul urcă susținut spre gura unui canion ce se vede mult deasupra noastră. Pereții lui sunt incredibil de înalți (1000 de metri conform ghidului) și abia deasupra lor încep vârfurile înzăpezite ca niște căciuli albe, piramidale. Pentru noi, ce nu avem la activ vârfuri mai mari de 3500m, totul pare la o scară incredibilă. Chiar si Cordillera Negra pe care o vedem de cealaltă parte a văii Rio Santa este impresionanta, însă faptul că nu are zăpadă îi mai răpește din farmec.
Microbuzul oprește la o barieră. O micuță căsuță este adăpostul unui paznic ce percepe o taxă de 5 soles/persoană pentru intrarea în aria protejată a parcului Huascaran. Se întocmește ad-hoc un tabel cu numele fiecăruia, cu cetățenia, vârsta și datele din pașaport.
Dincolo de barieră drumul intră în canion. Termenul canion te duce cu gândul la ceva foarte strâmt. Aici locul nu e deloc strâmt, însă înălțimea neobișnuită a pereților face să se păstreze proporția înălțime/lățime ce caracterizează canioanele. Suntem aproape la 4000 de metri altitudine, însă departe de a dispare, vegetația umple fundul canionului cu arbuști de talie mica de pe care coaja se exfoliază în straturi subțiri portocalii-roșcate, ca foile de pe un ștrudel. Din când în când serpentinele drumului ating un curs de apă ce curge năvalnic și înspumat din laguna de deasupra.
Ajungem aproape de treapta glaciară ce găzduiește Laguna Paron când de jur împrejur apar uriașii înzăpeziți. Nu cunoastem numele lor, dar unul din vârfuri trebuie să fie Huandoy și altul, piramidal, Garcilaso. Frumusețea muntelui poate fi de multe feluri si de această dată e ceva nou, ce nu am mai văzut decât în filme sau fotografii. Deși e de abia ora 10, pe cer au apărut nori ce purtați de vânturile de altitudine dau impresia ca vârfurile fumegă. Peisajul ne impresionează până la lacrimi și ni se pare ireal ca noi, cu o experiență montană modestă, să fim aici și doar faptul că restul grupului din microbuz e echipat cam subțire ne arată că ceea ce facem nu e hazardat, că ne inscriem în specificul turismului local.
Gata. Am ajuns. Avem la dispoziție trei ore pentru plimbare. Un panou uriaș cu harta locului identifică principalele vârfuri. Laguna nu se vede încă din cauza vegetației, dar piscurile de deasupra ne mai smulg încă exclamații exaltate. Pe partea nordică a lagunei a fost tăiat în stâncă un drum de acces pe care pornim. Suntem la 4200 de metri și deocamdată altitudinea nu se face simțită decât printr-o ușoară amețeală, aproape imperceptibilă.
Laguna Paron
Laguna apare îndată impresionându-ne cu mărimea ei, dar și cu culoarea apei de un albastru turcoaz desprins parcă din posterele agențiilor de turism. În imediata apropiere a piscurilor înzăpezite lacul închipuie un peisaj montan deosebit de tot ceea ce am vazut până acum, atrăgându-ne să urmăm drumul în căutare de noi și noi unghiuri pentru fotografii.
De astă dată suntem îmbrăcați în haine cu mâneci lungi și purtăm pălării pe cap. În plus, tot ce e epidermă la vedere e bine cremuit cu cremă bloqueador solar. Pentru azi, pe siteurile meteo factorul de radiație e 10, adică maxim.
Drumul se termină câteva sute de metri mai departe, la gura închisă cu grilaj a unui tunel de aducțiune. Se pare că aici s-a construit o captare. Mai departe ruta continuă sub forma de potecă ce se strecoară printre bolovani și tufe cu frunze mici, albicioase, acoperite cu un puf ca o catifea. Apele lagunei au umplut căușul căldării din perete în perete, barate de morena unui ghețar ce curge de pe un vârf de deasupra. Dacă e să dăm crezare ghidului, adâncimea apei este de 75 de metri și tot ghidul ne avertizează că nu se poate face un circuit al lacului din cauză că pe partea sudică versanții sunt alunecoși și nu există potecă și ca sa fie mai clar specifică faptul că doi turiști au încercat și tot doi au murit.
Laguna Paron
Din versanți curg cascade spectaculoase ce ajung în lac sub formă de pârâuri peste care trebuie să trecem. Doar ele ar justifica drumul până aici, însă concurate de frumusețea lagunei și a piscurilor înzăpezite, trec aproape neobservate.
Fiind în tură de aclimatizare nu ne interesează să ajungem la capătul lagunei ci ne oprim ca să admirăm, atenți la efectele pe care altitudinea le are asupra noastră. La început nu sesizăm decât o ușoară amețeală, abia perceptibilă, însă odată cu trecerea timpului transpare tot mai pregnant intoleranța la efort manifestată prin oboseală și gâfâituri la solicitări oricât de mici, urmată în timp de apariția unor ușoare dureri de cap. Dacă furați de peisaj și încă în putere ne-am îndepărtat de microbuz fără probleme, acum ne pare bine că nu ne-am dus până la coada lagunei. Drumul de întoarcere devine în aceste condiții destul de chinuitor, doar porțiunile orizontale fiind rezonabile. Organismul nostru s-a transformat într-un sensibil instrument ce detectează cele mai fine pante, semnalizându-le cu gâfâieli și nevoia imperioasă de a ne așeza. Mâine vom intra în traseul de treking Santa Cruz ce urcă până la 4750 de metri altitudine și la cum mă simt acum nu-mi vine să mă gândesc că suplimentar va trebui să car și rucsacul cu mâncare pentru 5 zile și echipamentul de bivuac.
Laguna Paron si piramida varfului Garcilaso
Abia peste două ore apar și ceilalti, cu fețele răvășite. Altitudinea a făcut ravagii. Văzându-i mult mai bolnavi ca noi parcă mai prindem viață.
– A scăzut presiunea și a trebuit să ne oprim, explică unul.
Mare lucru presiunea asta. Începem să realizăm că fără presiune în instalație nu prea funcționăm. La 4000 de metri se inspiră cu 30% mai putin oxigen decât la malul mării și constatăm pe pielea noastră că nu e de joacă. Chiar dacă nu a mai fost nevoie să facem efort, în orele petrecute în așteptarea grupului durerile de cap s-au accentuat și parcă un clește mă strânge în spatele urechilor.
Pornim pe drumul de întoarcere. Pe măsură ce coborâm, răul de altitudine slăbește. Când intrăm în canion începe ploaia și peretii uzi par și mai impunători.
Într-o oră și jumătate suntem din nou în Piazza de Armas, în fața bisericii. Probabil e zi de târg căci localitatea e inundată de săteni în portul lor colorat, ce aidoma țăranilor noștri se dau în vânt după dulciuri și înghețată.
Pentru tura în care vom pleca în zori trebuie să facem câteva cumpărături. Avem nevoie de fructe proaspete și de pâine, pe care le găsim în piață. Îmi plac piețele, întotdeauna colorate, adevărate expoziții ale ofertei locale. Țărăncile cu jobene vând căpșuni, mango și piersici, printre multe alte fructe ce par extraterestre, iar piața de flori e de o bogăție rară: garoafe, crini, gladiole… Colțul horror e cel cu animale tranșate de pe care vânzătorii încearcă în van să alunge muștele cu un fel de plici făcut ad hoc dintr-un băț și o pungă prinsă la capăt. Printre toate acestea, pâinea se vinde din saci de nylon, sub forma de chifle, cornuri sau lipii.
Sorici in piata din Caraz
Revenim la Los Pinos Lodge încărcați cu alimente. Singurul lucru pe care nu l-am găsit nicăieri e butelia pentru primus (bobona camping gas). Grasu e în formă și se întreține cu Can, un tânăr din Costa Rica ce vagabondează prin lume trăind din ce apucă să câștige lucrând de toate și care acum face parte din staful de la Los Pinos Lodge. Auzind problema noastră ne aduce de la bucătărie exact modelul de bobona ce ne interesează, rămânând să contacteze proprietarii hotelului pentru a ne comunica prețul.
Plecăm în oraș ca să cinăm. Grasu comanda carne de vita cu nelipsitul orez si cartofi prăjiți, Cosmina ia paste bolognese, iar eu orez cu legume fierte în abur. În urma încercării de aclimatizare m-am ales cu o greață persistentă ce mă împiedică să savurez mâncarea.
31.12.2015
Luăm în grabă micul dejun, plătim cazarea, lăsăm în custodia pensiunii câteva bagaje cu lucruri nefolositoare pe munte și ne îndreptăm spre Piazza de Armas unde sperăm să găsim un combis spre Cashapampa, localitatea cea mai avansată către intrarea în traseul Santa Cruz. Rucsacurile mari ne trădează intenția și înainte de a ajunge în piață un microbuz oprește în dreptul nostru:
– Cashapampa? ne strigă șoferul.
-Si!
În Peru lucrurile se rezolvă din mers. Trezorierul nostru a învățat că combisurile se negociază la urcare și se plătesc la coborâre așa că înainte de a ne îmbarca lansează întrebarea cheie:
-Quanto vale? (cât costă?)
Ni se cer 60 de soles, cam dublul sumei indicate în ghidul Lonely Planet. Încercăm să negociem, dar nu avem cu cine și în final renunțăm.
În microbuz
Adevăratul combis spre Cashapampa îl găsim la marginea localității. Mașina este un Suzuki minuscul așa cum numai asiaticii știu să facă; ne înghesuim ca pe vremuri când în drumurile spre sau de la munte opream câte o mașină de ocazie în care, indiferent câți am fi fost, încăpeam toți. În Peru combisurile opresc și iau pe oricine, dar cum încap pasagerii în spate nu e treaba șoferului.
Vedere spre canion
Cashapampa e un sătuc la 2900 de metri altitudine spre care microbusul liliputan urcă pe drumuri de pământ, serpentinate. Deși până la destinație nu sunt decât 17 kilometri drumul greu ne ia aproape o oră. Șoferul știe exact ce vrem și ne lasă la capătul localității, lângă săgeata ce marchează începutul traseului de treking.
Intrare în Santa Cruz
De acum înainte suntem pe picioarele noastre. Avem în față despicătura foarte adâncă a unui canion ce închipuie poarta spre munte. Chiar la intrare ne întâlnim cu un grup de francezi exuberanți ce tocmai au terminat traseul parcurgându-l în sens invers. L-au făcut în trei zile (cu măgăruși) din care două ploioase și una frumoasă. Azi soarele strălucește și dacă n-am ști obiceiurile meteo locale am jura că nu va fi nici urmă de ploaie.
Ne despărțim de francezi și ne urmăm drumul spre ultima casă din sat, de unde se pot tocmi măgari pentru căratul bagajelor. Micile animale așteaptă docile, dar n-au norc de mușterii: de data asta noi vom fi proprii noștri măgari.
Cursul de apă ce străbate canionul are un debit impresionant. Cărarea prinde versantul și urcă susținut încă de la intrarea în canion; valea are o energie de relief apreciabilă. Pentru azi avem de urcat aproximativ 700 de metri la o distanță pe orizontală de circa nouă kilometri. La început mărșăluim voinicește, însă primele semne ale răului de altitudine par să ne ajungă din urmă la doar o oră de la plecare, timp în care după altimetrul lui Grasu am urcat 200 de metri.
Prin Canion
Suntem în sfârșit în natură, lucru ce ne convine cel mai mult. Dupa atîția ani de umblat pe munte aici ne simțim cel mai bine și chiar dacă parcursul cere efort, suntem mulțumiți. Deocamdată vegetația e abundentă, formată din cactuși și tufișuri de diferite specii pe care nu le cunoaștem.
Vegetație specifică
Cosmina acuză stări de oboseală și respira cam greu. Poteca ce urcă constant ne solicită eforturi ce nu sunt susținute proporțional cu oxigen și trebuie să facem pauze tot mai dese ca sa ne reglăm suflul. Cu toate că mergem poticnit, în primele trei ore reușim să urcăm 500 de metri. La o pauză suntem depășiți de un convoi de măgari ce cară lăzi grele din lemn sau sacoșe uriașe urmați de un grup de tineri la fel de leșinați ca și noi, purtând în rucsacuri strictul necesar.
Caravană
Un curs de apă ce se aruncă într-o cascadă de versant ar fi după harta noastră reperul de la jumătatea drumului. Până aici am urcat 600 de metri și ar trebui ca panta să se mai domolească. Poteca merge înainte prin porțiuni împădurite și poieni pline de farmec ce ne trag la bivuac.
Panta se domolește
La ora 14:30 cad primele picături din norii ce au acoperit cerul treptat. Din pe experiența zilelor trecute anticipăm că ploaia nu va dura mult și ne adăpostim pe sub tufe. Minutele trec, ploaia nu se prea oprește și anchilozați în poziții chircite hotărâm până la urmă să ne continuăm drumul.
Cactuși
Poteca urcă continuu, chiar dacă nu atât de abrupt ca în prima parte a zilei, în timp ce ploaia se întețește. Habar n-avem cât ar mai fi de mers până la punctul de campare Llamacorral așa că după o jumătate de oră ne oprim din nou căutând adăpost la umbra câtorva blocuri de piatră.
Povestim. Stăm deja de 45 de minute și ploaia nu dă semne că va ceda. De comun acord hotărâm să mai așteptăm să se rărească rafalele ca să putem bate tabăra pe prima terasă mai primitoare.
Floră locală
Râul ce curge paralel cu poteca e de o sălbăticie ce ne încântă. Cu o însemnată energie de relief și cu un debit semnificativ are vitalitatea unui prădător! De-alungul lui sunt o mulțime de terase înierbate, perfect plane, ideale pentru bivuac de n-ar fi pline (dar pline!) de balegă de parcă dintr-adins cineva le-a împrăștiat metodic ca pentru a îngrașa terenul.
Râul
Nu suntem în situația de a face mofturi așa că în scurt timp ne lăsăm seduși de o terasă izolată între niște stânci. Una cu fața oblică protejează de ploaie câțiva metri pătrați, providențiali pentru a ne adăposti lucrurile până ridicăm cortul. În câteva minute mica noastră căsuță din pânză e gata să ne primească și ne simțim minunat în schimburi uscate, în timp ce Grasu s-a apucat să gătească la adăpostul stâncii.
Chiar dacă n-am reușit să terminăm etapa programată, am urcat totuși 600 de metri în condițiile unei aclimatizări insuficiente. Biruiți de foame înfulecăm cu nesaț porția de paste cu cașcaval și carne din conservă. Este ora 17, adică 24 în țara noastră, așa că sărbătorim trecerea în 2016 ciocnind sticlele miniaturale de vin ce ne-au rămas de pe avion. Nici unul nu suntem amatori de artificii și festivism și, în pustietatea văii, adăpostiți de ploaie doar de câteva straturi de pânză, culcați în sacii de dormit calzi, ni se pare cel mai grozav revelion!
Revelion 2015-2016
Plouă continuu, ore după ore și noi povestim ce ne vine la gură până adormim. Abia pe la ora 20 ploaia încetează și liniștea ce se lasă e umplută dintr-o dată de vuietul râului ce se aruncă peste bolovani la doar câțiva pași de noi. Acalmia e însă de scurtă durată și aversa revine. Încă nu știm sigur dacă situația meteo se desfășoară zilnic după același tipic, dar sperăm din tot sufletul ca în zori să iasă soarele și să ne putem continua tura.
Mai departe:
