Mereu m-am întrebat, ce s-ar putea scrie despre go, pentru marele public? În Asia, unde jocul este popular, mai treacă, meargă, dar la noi, unde cei mai mulţi conaţionali cred că go-ul este un alt fel de a-ţi lua câmpii, cum şi ce să scrii ca să nu fii refuzat din start şi apoi, să te mai şi faci înţeles? În acest context traducerea romanului „Maestrul de go” a lui Yasunari Kawabata, la Editura Humanitas, în 2007, mi s-a părut o mişcare riscantă, un act de curaj, susţinut doar de notorietatea lucrării (relativă), un act unic, irepetabil.

Acestea fiind premisele, am fost cu adevărat surprins să găsesc, zilele trecute, pe raftul librăriei, o altă carte care promitea să fie despre go: Shan Sa, Jucătoarea de go, editura Polirom, 2014. Ilustraţia copertei făcea trimitere la joc: doi oameni aşternând pietricele pe pătrăţelele unei cămăşi. Dar stai! Faptul că pietricelele colorate sunt aşezate în interiorul pătratelor şi nu la intersecţia caroiajului pare să indice faptul că cei ce au ales imaginea, cunosc go-ul… după ureche. Am parcurs cartea în diagonală, ca să apreciez cam despre cât go e vorba şi cu toate că am fost cam dezamăgit, preţul mic (19 lei) şi faptul că urma să-mi petrec câteva ore în avion, m-a convins să o cumpăr.

Autoarea, chinezoaică, este stabilită de 20 de ani la Paris, fapt ce explică traducerea din limba franceză. Probabil tot aşa se explică şi folosirea termenului de „pion” în loc de „piatră” sau „piesă” de go, căci e greu de presupus că autoarea ar fi abordat un subiect care să nu-i fi fost, cât de cât, cunoscut. De fapt, cu cât înaintez în lectură, realizez că autoarea cunoaşte subtilităţile jocului.

Go-ul apare încă de la prima pagină, difuz, nedefinit. Nu trebuie să cunoşti regulile sau nici măcar să fi auzit de el. E un fel de introducere din care înţelegi doar că este un joc care decurge pe o tablă. Apoi, încet, subtil, începi să prinzi şpilul. Cartea e narată la persoana întâi, dar are, nu unul, ci două personaje principale: un el şi o ea. Un Yang şi o Ying. Un alb şi un negru. Un japonez şi o chinezoaică ce mută alternativ: un capitol el, unul ea. La început fiecare joacă în colţul lui. Începe ea, în Manciuria, apoi el, în Japonia. Japonezii atacă Manciuria şi personajul nostru, militar, se apropie de colţul chinezoaicei. Primul tsuke se petrece în piaţa O Mie de Vânturi, fieful jucătorilor de go, unde cei doi încep o partidă. Se mută lent şi cei doi se întâlnesc aproape zilnic ca să continue jocul. În răstimp, fiecare are problemele lui, probleme pe care le abandonează periodic pentru a evada în lumea go-ului. Cu cât partida evoluează, problemele se acutizează. Exact ca în go, şi de o parte, şi de cealaltă, curge sânge, la propriu, cu toate acestea însă, nu sunt excluse plăcerea şi extazul. Chinezii adună arme pe ascuns şi pregătesc un complot care să-i alunge pe japonezi. Japonezii miros planul. Cei doi prieteni ai chinezoaicei sunt încercuiţi de japonezi: unul este capturat şi executat, celălalt scapă…

Pentru cititorul de nivel kyu, acţiunea curge pe un singur plan. Pentru danişti, începe să fie un film 3D. Exact cum spunea Cătălin: „go-ul este un ocean în care fiecare se scufundă cât poate”.

Punctul de vedere al editurii îl găsim pe coperta IV: „În piaţa unui orăşel ameninţat de război din Manciuria anilor `30, o tânără chinezoaică şi un ofiţer japonez îşi găsesc liniştea şi echilibrul interior în faţa tablei de go. Închipuind strategii de joc complicate, cele două personaje îşi descoperă fără cuvinte cele mai ascunse unghere ale minţii. Între ele se înfiripă o iubire pe cât de neverosimilă, pe atât de puternică, în stare să învingă chiar şi moartea şi să dăinuie în lumea tenebrelor.”