Implicațiile pandemiei ne-au tăiat cheful de a pleca prin lumea largă, așa că pentru concediul de vară am ales să rămânem în țară. După un iulie torid visam la răcoarea unui lac de munte și ca să hrănim și exploratorul din noi am plecat spre Siriu.
După ce ani la rând, în drum spre mare, am admirat Siriul de la înălțimea parapetului șoselei naționale, a venit vremea să îl explorăm cu caiacele
Am ales ca loc de lansare Izvorul Bucuriei, unde am sosit la vremea prânzului pe o vreme caldă, cu soare plin. Intenționam să facem bivuac pe cealaltă parte a lacului, în golful alintat de localnici Siriaș, dar nu bine ce ne-am deșertat bagajele s-a pornit din senin o ploaie de vară cu picături mari și calde. Atâta bai! Am acoperit rucsacurile cu vestele de salvare și după câteva minute de lock down am reluat îmbarcarea.
Nu există două lacuri la fel și Siriul are farmecul său. După ploița rapidă pădurile respirau vălătuci albi, iar apa se liniștise. Am ieșit în liniște în albia principală a Siriului, admirând în spate stânca proeminentă a Teherăului.
Particularitatea pregnantă a Siriului mi s-a părut a fi brăul aproape continuu de mesteceni de la malul apei. Deși pădurea de pe versanți e de fag, trunchiurile ce se oglindesc în luciul apei sunt de un alb surprinzător. Copacii de pe mal sunt adeseori uscați, trunchiurile lor rămase fără coroană fiind asemănătoare unor uriașe bețe de chibrit picate haotic din cer.
Câtă vreme ne-am minunat de peisajul inedit, dragonii albi ai pădurilor s-au ridicat din nou în văzduh sub formă de nori, atacând cu o nouă rafală de ploaie.
Din nou ploaie caldă, tropicală. Spre baraj orizontul e total închis, dar soarele din spate irizează în masa lacului transformând apa în jad.
Vâslim molcom spre Siriaș. Dezlănțuirea naturii are de astă dată un calm liniștitor. Plouă musonic, așezat, cu picături mari și calde.
Până la Siriaș sunt câțiva kilometri și ploaia se termină la fel de brusc pe cum a și început. Pădurea respiră din nou dragoni și liniștea e tulburată doar de fâșâitul padelelor.
Căutăm un loc de tabără. Acolo unde pădurea se retrage, locurile înierbate sunt îmbietoare. Hotărâm să explorăm Siriașul până în fundul golfului, spre nerăbdarea Marei (câinele nostru alb) ce abia așteaptă să iasă din barcă.
Siriașul e lung. Trece aproape o oră până ajungem la coada lui. Am ochit vreo două locuri de tabără, doar că acum, după ploaie, malurile sunt noroioase.
La naiba! Cerul s-a înnegrit brusc și s-a pornit din nou ploaia. De data asta potopul are nerv și picăturile mușcă din suprafața lacului împroșcând cu stropi.
Totul e fleașcă. Apa ni se scurge pe cap și ne intră în ochi, iar rucsacurile, ei bine, se bălăcesc și ele în balta de pe fundul bărcii. Cerul s-a umplut de nori pe întreaga suprafață și ploaia ce începuse ca o joacă tinde să se înstăpânească definitiv. Nu mai există nici-un centimetru pătrat uscat și nu se știe când se va opri ploaia așa că renunțăm la bivuac și întoarcem provele spre Izvorul Bucuriei.
Odată decizia luată, nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm mai departe de ploaie. Chiar dacă picăturile sunt parcă mai reci, atâta timp cât vâslim ne e bine.
În fața celui ce nu mai are nimic de pierdut se deschid cele mai mari oportunități, așa că la mal abandonăm bărcile și ne oferim șansa unei băi… cu haine!
Facem inventarul doar pentru a fi siguri că nu a mai rămas nimic uscat. Ca să avem cu ce înnopta am avea nevoie cel puțin de două ore de soare puternic, ceea ce e clar că nu se va întâmpla, așa că ne retragem momentan, dar revenim două zile mai târziu pentru bivuacul plănuit, de data asta pe soare și timp frumos.
