În cursul nopții furtuna a trecut peste noi cu tot tam-tamul, dar dimineața s-a revărsat proaspătă și însorită. Grasu ne-a răsfățat cu câțiva litri de cafea, apoi am luat micul dejun, am strâns tabăra și am încărcat caiacele. Cu toate că mai avem multe hodrobele, o mare parte din apă a fost consumată, ceea ce ne ușurează mult calele.

Tabăra

Vremea e instabilă. Până să dăm caiacele la apă s-au format câțiva nori și s-a pornit o ploaie caldă, cu soare. Suntem echipati cu geci de ploaie si fustite, așa că pornim.

La apă!

Refacem traseul până în sat, de astă dată împinși de curent, apoi ne lăsăm aval încă un kilometru și printr-un canal lateral ieșim la întinderea de apă a lacului.

Plouă

Vremea a continuat să se strice și norii au acoperit tot cerul împrumutând peisajului o nuanță gri. Un vânticel răcoros încrețește suprafața apei aducând în nări o vagă aromă de alge și plante putrezite. Recunosc melanjul de senzații asociat marilor lacuri și sub geaca ce îmi asigură confortul interior mă strâng de plăcere. Poate vremea proastă sau poate faptul că e luni a strâns robinetul cu turiști și suntem doar noi în acest peisaj eminamente natural. Pentru cei ce și-au trăit întreaga existență într-un mediu artificial, antropic, acest început de furtună în imensitatea naturii poate fi înspăimântător, însă eu mă simt ca acasă. Acesta e jointul pe care sper să-l primesc de fiecare dată când las în urmă orașul, acesta este sâmburele, miezul și sensul plecărilor, cu gust fin, asemenea unui ceai alb. Mă bucur cu fiecare celulă că sunt aici și trag padela prin apă viguros, cu poftă.

Miros de furtună

Pe vreme rea marile lacuri pot fi înfricoșătoare. Având suprafețe întinse pe care să le perie, vântul formează valuri mari ce îngroapă provele caiacelor. Uneori un mal înalt sau un brâu de trestie pot să mascheze vântul în proximitatea lor, de unde și metoda de a face „cabotaj”, dar dacă trebuie să traversezi lacul, nu ai de ales. O vreme ne strecurăm pe sub trestii, apoi traversăm brâul vegetal printr-o strungă și ieșim la un larg golf pe care trebuie să-l tăiem prin apă deschisă.

Portița

Ca un făcut vremea se strică brusc. O ploaie deasă, cade peste noi, cerul și apa sunt gri/negre și fără a mai fi protejați de trestii luăm valurile în răspăr. Vântul din față ne frânează înaintarea, dar subiectiv creează impresia de viteză. Îmi place la nebunie! Cine a mai avut parte de așa ceva știe că pentru caiac aceste condiții nu sunt o amenințare reală, dar pentru începători poate fi înfricoșător. Radu a mai prins ceva asemănător pe Drina, dar Ramona e la prima încercare. Am fost și eu începător și am trăit pe Dunăre această groază așa că n-aș vrea să fiu acum în pielea ei!

Îngropați

Încetul cu încetul pământul se apropie și intrăm în umbra unei insule. Malurile ei sălbatice sunt inaccesibile așa că singura opțiune e să continuăm. Ploaia s-a mai domolit și valurile au scăzut în înălțime așa că avem parte de un moment de respiro înaintea unei noi traversade, de astă dată prin fundul unui golf mult mai ferit, ce nu ridică probleme.

Părăsim insula

Odată ajunși pe sub trestii orizontul se închide. Undeva trebuie să descoperim gura râului Moraca ce se varsă aici în lac. Sunt ultimul din pluton și tocmai descopăr un canal prin trestii ce pare să se îndrepte în direcția bună, în timp ce grosul trupei se afundă într-un golf ca un fund de sac. Le strig să mă aștepte și intru pe canal. După nici 20 de metri debușez într-un braț larg, dealungul căruia vântul ridică valuri uriașe: nu poate fi decât Moraca.

La adăpostul trestiilor

Ne regrupăm pe râu și începem ultima etapă, urcarea celor câțiva kilometri amonte, până la poiana reperată pe fotografiile din satelit ce ne oferă loc de campare. Cu toate că urcăm contra curentului, ne simțim purtați de vântul și valurile venite din spate, ba chiar putem face surf, ceea ce e foarte plăcut. O vreme ne jucăm astfel, apoi valurile își pierd din ce în ce puterea și o ploaie rece și deasă cade peste noi.

Pe Moraca

Suntem în caiace de câteva ore, flămânzi, amorțiți de nemișcare și mai mult sau mai puțin uzi. După efortul de padelare din cele două traversade nimeni nu mai trage și în acest context frigul pune stăpânire pe noi. Situația devine critică. Se impune debarcarea de urgență însă când ajungem la poiana căutată descoperim un mal abrupt de câțiva metri, noroios și inaccesibil. N-avem altă soluție decât să urcăm pe râu în căutarea unui loc mai primitor. Mike o ia înainte ca să cerceteze o plajă pietroasă ce se dovedește ieșirea la apă a unei balastiere, iar eu traversez râul pentru ceva similar pe malul opus. Nu e nici pe departe paradisul campărilor, dar nu mai avem energie să mergem mai departe așa că le fac semn să vină și în curând apar unul câte unul.

Debarcarea

A fost o zi grea! Întindem corturile la repezeală, ne descotorosim de hainele ude și aprindem un foc în jurul căruia ne regrupăm cu toții. Grasu pune iute de-o mâncare ajutat de alte mâini interesate, iar Mike pune în circulație sticla de wiskey. În scurt timp situația se normalizează: „iar e bine la excursie!”

„Iar e bine la excursie!”

Chiar dacă n-am făcut mulți kilometri pe apă, a fost o zi grea. Pe deasupra copacilor zărim cetatea Zabljak la o aruncătură de băț (și încă vreun kilometru cu bățul în mână), ceea ce înseamnă că după ce am făcut un larg cerc pe apă am ajuns foarte aproape de locul de start.

Alte imagini: