Ziua 1

Am pornit spre Skadar în ziua de Vinerea Mare, 26 aprilie 2019, Mike din Suceava, Grasu cu Claudia din Deva, Radu cu Ramona din Timișoara și Cosmina cu Kiru și Marco din Oradea.

Am facut joncțiunea în parcarea ștrandului din Timișoara unde am lăsat mașina lui Mike și am plecat mai departe spre punctul de frontieră Moravița, cu trei mașini.

Plecăm spre Muntenegru

De obicei Mike e cel care gafează, însă atunci când grănicerul mi-a cerut talonul mașinii mi-a fost clar că de data l-am detronat.

-Și nu putem trece fără talon, a insistat Cosmina?

-Unde vreți să mergeți? a întrebat omul în uniformă.

-În Muntenegru.

-Eu vă las, dar nu cred să ajungeți.

-Dar unde e posibil să avem probleme?

-Peste tot.

Grănicerul ne dă buletinele și urmați de celelalte două mașini intrăm în no mans land. Mi-e ciudă pe imprudența ce ne poate da peste cap întreaga acțiune, când îmi vine o idee: dacă ne-am întoarce în Timișoara și am lua mașina lui Mike? Riscul să plecăm mai departe fără acte  e prea mare așa că după ce convenim să ne întâlnim cu ceilalți în Vrsac schimbăm sensul și ne punem la coadă pentru intrarea în România.

La ghișeu, femeia în uniformă ne cere buletinele și actele mașinii.

-N-avem talon, o informez.

-Dar de unde veniți?

Ezit…

-Din Timișoara!!!

-Nu înțeleg nimic, spune grănicereasa, dar în fine, poftiți actele.

Înainte de barieră ne mai oprește reprezentantul vamal:

-Aveți ceva de declarat?

-Nu.

-De unde veniți?

Întrebarea asta mă irită…

-Din Serbia!

Întoarcere în vama Moravița

Trei ore mai târziu intrăm din nou în vamă la bordul Sanderoului lui Mike, apoi ne regăsim prietenii și pornim mai departe spre Muntenegru. Chiar și fără evenimentul neprevăzut traseul de 840 de kilometri ar fi făcut să ajungem la destinație cu noaptea în cap, dar așa e clar că nu are rost să forțăm și după ce luăm cina la un restaurant rutier găsim o poiană cu păpădii înainte de Uzice și întindem corturile pentru somn. Pentru mâine ne-au mai rămas 280 de kilometri.

Campare la marginea drumului

Ziua 2

Dincolo de Uzice șoseaua urcă pe platourile de altitudine cu largi pășuni alpine și stațiuni de schi cu vechi hoteluri comuniste. Trecem de lacul Uvac ce e rezervație de vulturi, apoi intrăm în defileul văii Lim ce coboară spre Muntenegru. Plouă.

Ieșim din Serbia pe la punctul de trecere a frontierei situat chiar în defileu. Sunt nemulțumit: sârbii nu ne-au cerut talonul mașinii. Traversăm no mans land și ne punem la coadă să intrăm în Muntenegru. În 2009 trebuia plătit 10 euro Ecotaxa, dar acum s-au lăsat de prostii și nu mai trebuie plătit nimic, și în plus ne cer și talonul: așa mai merge!

Prin canionul Moraca

O vreme mai coborâm pe Lim, apoi traversăm bazinul hidrografic al Tarei și în final ajungem ca tramvaiul pe șine la Podgorica, prin spectaculosul canion al râului Moraca.

Podgorica

Actuala capitală a Muntenegrului, așezată într-o vastă polie, e un orășel aerisit, cu multe spații verzi și clădiri moderne cu aspect avangardist. A ieșit din nou soarele și e cald. Dincolo de oraș părăsim șoseaua ce duce la vechea capitală, Cetinje, și ne lăsăm spre Rijeka Crnojevica pe drumul îngust ce șerpuiește prin peisajul carstic invadat de vegetație. La un cot al șoselei avem o primă panoramă asupra defileului prin care Rijeka Crnojevica se varsă în lac, apoi oprim mai lung la punctul de belvedere „oficial”, unde există un balcon cu perspectivă aeriană asupra râului. Peisajul este cu siguranță deosebit. În aer miroase a mentă și a cimbrișor și greierii cântă, parcă anume pentru a recompensa și celelalte simțuri.

Rijeka Crnojevica

Șoseaua ne coboară în sat, unde găsim campingul imediat lângă pod, într-o poiană de pe mal, perfect cosită și nivelată. Locul are farmec. Deocamdată suntem singurii clienți așa că putem să ne instalăm unde dorim. Dăm jos caiacele și deschidem portbagajele din care se revarsă o grămadă de lucruri, apoi ne repezim la bucate.

Nepotul plusează

Pentru restul zilei fiecare are planul lui. Grasu vrea să mergem la bere, eu vreau să ies pe râu cu caiacul, iar ceilalți să adulmece un pic împrejurimile, așa că pentru început plecăm cu toții spre stari most, vechiul pod de piatră din centrul localității.

Stari most

E de ajuns o simplă privire ca să-ți dai seama că gloria localității a trecut. Chiar dacă în lunca râului stau aliniate frumoase bărci cu motor ce plimbă turiștii ademeniți de mari panouri cu poze și chiar dacă în centru există câteva terase cochete și chiar un hotel situat într-o clădire renovată, multe alte clădiri au acoperișul căzut și ochii ferestrelor goi, apoi lângă camping se ridică un coș înalt care te duce cu gândul la o oarecare activitate economică, dar pe gura lui n-a mai ieșit fum demult. Facem o fotografie de grup la vechiul pod de piatră cu arcade semicirculare, ne bem berea (berile) la terasa de la piciorul lui și după ce batem la pas promenada din lungul râului revenim în camping pentru programul de seară.

Echipajul lui Victor

A venit momentul pentru caiace. Radu și Ramona ies pe râu cu caiacul tandem iar eu cu Grasu și cu Mike roim în jurul lor. Pentru Ramona îmbarcarea în caiac este o premieră, dar lucrurile nu sunt complicate și prinde mișcările „din zbor”.

Seara pe râu

Cu toate că râul este adânc, apa este atât de limpede încât fundul se vede cu claritate. O luăm încet în aval printre lunci și zăvoaie înecate în vegetație. Un cârd de gâște vocale își anunță vehement dezacordul, apoi liniștea pune stăpânire pe râu. Soarele e gata să apună scăldând peisajul într-o lumină portocalie. Mă simt minunat la bordul lui Endorfin: da, pentru asta am venit!

Înainte de culcare

Deși abrupturile calcaroase ar sugera că suntem la munte, flora e cea a unei ape de câmpie. După un cot al râului, o „cărare” tăiată printre nuferi scurtcircuitează un larg meandru. Intru fără să ezit în paradisul vegetal ce pare să se închidă în urma mea. Umbrele serii au coborât deja peste covorul de flori care și-au strâns corolele pregătindu-se de culcare. Ridic padela din apă lăsând caiacul să alunece silențios. După lungile ore în care zgomotul motorului s-a auzit continuu, această liniște e ca un balsam. Străbat tot canalul abia pișcând apa cu colțul padelei și o iau pe râu în aval, spre camping, împreună cu Mike care „conduce” cu o sticlă de wisky în cokpit.

Ziua 3

Cafeaua e gata!

Mă trezesc când se crapă de ziuă și pânza cortului devine luminoasă. Zgomotul unor oale trădează faptul că Grasu s-a apucat să fiarbă cafea. Ies. În bătaia soarelui, podul de piatră își întregește arcadele semicirculare cu perechile lor oglindite în apa întinsă ca pe lac. Unul câte unul se trag fermoarele corturilor și în cele din urmă ne adunăm cu toții la masă. E ziua de Paște așa că ciocnim ouă roșii. După luni de zile începute cu rutina programului matinal, e relaxant să schimbi în totalitate acțiunile.

Lasnsarea

Azi e ziua cea mare în care vom pleca pe apă. Îmbarcăm proviziile și echipamentul în caiacele înșirate pe mal, încuiem mașinile și ne lansăm. E soare, cald și râul cvasistaționar nu pune nici cea mai mică problemă. Trecem din nou printre gâștele vocale, apoi prin „cărarea” tăiată prin covorul de nuferi. Lumina e acum alta și florile plutesc cu corolele larg deschise.

Foto: Mike

Străbatem defileul încet, fără să ne grăbim. Lăsăm în urmă pontonul unor pescari, apoi o casă de vacanță pitită sub un perete pe la baza căruia coboară un drum auto. Ruinele unor vechi locuințe atestă faptul că locul e tentant, dar prea izolat pentru a putea fi locuit. Între jaloanele roșii/verzi ce indică șenalul navigabil luciul apei e curat, dar în rest pătura nuferilor a acoperit fiecare centimetru pătrat. Măcănitul rațelor și țipetele altor păsări acvatice ar fi singurele zgomote, dar e duminică și barcagii din sat au clienți pe care-i scot pe lac cu bărcile cu motor pe itinerarii variind între 25 și 100 de euro. Time is money așa că se navighează cu viteza maximă, fără ca vreun barcagiu să se sinchisească să reducă motorul la întâlnirea cu caiacele. Atunci când vin din pupa putem face surf pe valurile de siaj ce ne ajung din urmă, dar când apar în prova, valurile abrupte ne scutură rău.

Prin defileu

La ora prânzului căldura e deranjantă și radiația amplificată de luciul apei devine nocivă. Ne regrupăm bord la bord pentru o gustare și-o gură de apă. La câțiva kilometri în stânga localizăm abruptul stâncos al unei culmi masive la baza căreia am plănuit să ridicăm tabăra 1, dincolo de satul Dodosi la care se ajunge pe un canal.

Localitatea Dodosi

Nu e nevoie să consult harta căci coroanele sălciilor jalonează noua direcție și o barcă cu motor ce țâșnește din stuf ne indică intrarea. Încolonați, ne strecurăm pe canalul larg ce șerpuiește printre zăvoaie. Căldura și amorțeala orelor petrecute în cockpit ne grăbesc spre debarcare, dar un puternic contracurent amână momentul. Poienile de pe maluri devin tentante, apoi apar casele satului cu o cârciumă-debarcader plasată la piciorul unui pod aruncat peste canal. Clădirile de piatră sunt pitorești, dar după orele petrecute în liniștea naturii, muzica și zgomotele civilizației devin deranjante. Încordându-ne în padele depășim și acest ultim reper și după încă un kilometru ne înfigem provele în mâlul de sub sălciile ce bordează larga poiană a taberei 1.

Debarcarea în tabăra 1

În sfârșit! Cu toții suntem de acord că peisajele ne-au întrecut așteptările însă lipsa unor locuri de debarcare ne-am anchilozat. Redeveniți tereștri ne bucurăm de pajiște, dar mai ales de posibilitatea de a aprinde un foc la care să ne preparăm prânzul.

Picnic

După 2-3 ore de stat cu burta la soare ne revine cheful de acțiune. În timp ce Marco cu Mike vor să încerce o ascensiune pe versantul sălbatic ce domină poiana, eu îl cooptez pe Grasu pentru traseul facultativ spre lacul în care se termină canalul pe care am venit.

Parcurile englezești

Dacă până aici canalul traversa largi zăvoaie, odată cu apropierea de abruptul calcaros peisajul se schimbă. Sălciile cedează locul unei păduri bătrâne și rare ce lasă să crească dedesubt un covor de iarbă de un verde crud. Locurile au aspectul unui parc englezesc. Pe un vărf stâncos ce se semețește singuratic printre copaci deslușim ruinele unei cetăți. Debarcăm pentru o recunoaștere terestră și o luăm spre cetate. O herghelie de cai sălbatici populează o vastă poiană. Parcă am fi intrat în altă lume. După câteva sute de metri ajungem la poalele stâncilor, dar un canal destul de lat ne taie calea. Ne mulțumim cu câteva fotografii și facem cale întoarsă la caiace.

Cetatea Zabjak Crnojevica

Ne lansăm din nou și după câteva padele intrăm pe lacul terminal. Soarele stă să apună și lacul e imens, așa că savurăm o vreme liniștea locurilor după care facem cale întoarsă.

Lacul final

Încheiem seara la foc. După cele văzute azi avem sentimentul că suntem oaspeții unui loc aparte. Înainte de a ne retrage în corturi, auzim tunete dinspre mare și zărim scintilațiile fulgerelor: se pare că vom avea parte de spectacol.

Alte imagini: