Duminică dimineața ne strângem lucrurile și debarcăm pe cheu pentru a face loc echipei de curățenie. Soarele se ridică tot mai sus și noi pierdem vremea în așteptarea echipajelor ce vor prelua cele patru yachturi ce trebuiesc duse la Salonic. Feriboturile vin și pleacă și mesele de la taverna Mariei se umplu de români. Oamenii se cunosc între ei, se strâng mâinile, se glumește, se spun povești. Sunt patru bavarii (Nefeli 42, Peter Pan 38, Teranga 36 și Amorgos 32) și patru skipperi (Petrică, Sabina, Armand și Bogdan). Inițial ar fi trebuit să ne îmbarcăm pe Amorgos, în echipajul lui Bogdan, dar fiind cel mai numeros echipaj și barca cea mai mică suntem transferați pe Teranga la Armand, cu consimțământul tuturor, bineînțeles.

Noi suntem venetici, nu-i cunoaștem pe nici unii așa că ne e totuna cu ce barcă vom merge și cu cine vom face echipaj. E clar că niciun yacht nu va ridica azi ancora așa că hotărâm să mergem să vizităm insula.
-Luați mașina mea, ne zice Constantin. Cheile sunt pe frigider…
Constantin are o căsuță închiriată la marginea pistei de aterizare. Am fost oaspeții lui cu o seară înainte, bucurându-ne de ospitalitate, de posibilitatea de a face un duș și de pisicuțele ce ne torceau în poală.
Am găsit cheile la locul indicat. Ceva îmi spunea că n-o să meargă și când am presimțiri de-astea ele chiar se adeveresc. Apăs butoanele telecomenzii și mașina nu scoate nici-un sunet. Hm! Constantin are un scuter cu care face naveta în port, așa că mașina nu e prea folosită. Oare nu merge telecomanda, sau bateria e descărcată? Încerc să descui cu cheia și se pornește o alarmă ce miaună jalnic, pe cale să-și dea duhul. Îl sun pe Constantin și în două minute apare călare pe scuter. E clar, bateria e caput. Îmi iau adio de la excursia cu mașina, uitând că skipperul are talentul și tenacitatea de a rezolva orice problemă.
După ce oprește alarma pleacă val vârtej și se reîntoarce în câteva minute cu un vecin ce-și trage Wranglerul în paralel și ne dă curent din bateria lui. Loganul se screme, demarorul mârâie ca un animal pe moarte și în final totul se fâsâie: bateria e prea stoarsă și nu ajunge curentul.
-Unde putem încărca bateria? întreabă Constantin.
-Posibil la vreo benzinărie, sugerează grecul.
Wranglerul pleacă și eu aduc trusa de chei. Scoatem bornele, dar șurubul ce imobilizează bateria e sudat de rugină și în plus e într-o poziție greu accesibilă. Constantin pune cap la cap câteva prelungitoare și se opintește în cheie, dar șurubul nu cedează, ba mai mult, sub tensiune prelungitoarele sar de la locul lor și se-mprăștie prin motor oprindu-se cu un chicot sarcastic pe scut. Hait! Acum chiar ne-am blocat!
Constantin cotrobăie prin casă și apare cu un spray cu care frăgezește șurubul. Împingem mașina și găsim dedesubt unul din prelungitoare cu care încercăm din nou să desfacem și „bingo!”, rugina cedează!
Punem bateria pe scuter și plecăm să facem turul benzinăriilor. Presimțirile mele funcționează și nimeni nu vrea să ne încarce bateria.
-Dar baterii noi aveți? se interesează Constantin.
Au. Skipperul nu stă pe gânduri, le lasă hodoroaga și își adjudecă una încă în țiplă. În câteva minute suntem din nou acasă, punem bornele și Loganul pornește ca nou! Îi iau pe Mike și pe Cipri și pornim în turul insulei începând cu plaja de la capătul pistei de aterizare. Un drumeag prăfuit pare să o ia într-acolo și parchez mașina întrun cimitir de transformatoare electrice.

-Mai avem cam patru ore de lumină așa că propun să lăsăm băile și să vizităm ce putem.

Echipajul e de acord. Luasem cu noi costumele de baie și niște prosoape, dar le-am lăsat în mașină și am suit cu mâinile în buzunare un mic promotoriu cu vedere la mare.
Malul înalt, tapițat cu tufișuri, cade abrupt către o plajă pietroasă de o simplitate și sălbăticie cuceritoare. Ne uităm unii la alții și întrebăm aproape într-un glas:
-Facem o baie?
Fără a aștepta răspunsul o luăm la goană pe cărarea ce coboară la apă, ne lăsăm hainele pe pietrele rotunjite de valuri și intrăm cu chicote în marea rece cu accente de cerneală. Lumina frustă a după-amiezei ascute în contraste stâncile uscatului, razele soarelui ne apasă moale pielea și mai avem o întreagă insulă de descoperit.

Revenim la mașină veseli și pornim mai departe. În scurt timp asfaltul se pierde și continuăm pe o pistă de pământ ce atacă relieful muntos în pante mult mai abrupte decât sunt obișnuit. Urmăresc traseul pe o hartă rudimentară luată dintro benzinărie, greșesc drumul și pentru a întoarce în pantă trebuie să mă ajut cu un bolovan pus la roată, apoi dăm iarăși de asfalt și oprim scurt la un izvor ce alimentează un bazin din beton plin cu pești multicolori.

Mai departe ajungem la o veche mănăstire cu colivii ce răsună de trilurile unor mărunte păsări colorate și pitorești baloane de sticlă cu fructe puse la macerat, apoi din vârful muntelui se deschide o frumoasă panoramă a orășelului Skiathos cu insulele stâncoase presărate în golf. Părăsim din nou asfaltul pentru o pistă ce șerpuiește printre măslini și în final ajungem la Kastro, o peninsulă aridă și stâncoasă din nordul extrem.

Punct. Părăsim mașina și o luăm la picior pe aleea ce devine cărare. Dintr-o clopotniță aflată la capătul peninsulei un dangăt marchează sonor apusul. Lumina portocalie mânjește totul ca o pastă și umbrele noastre lungi defilează pe ziduri de piatră căci orașul port s-a cocoțat pe vremuri aici de teama corsarilor. Câteva tunuri cu înalte calificări de fier vechi atestă seriozitatea chestiunii.

Din vechea așezare au mai rămas în picioare doar bisericuțele mititele. Drept în față peninsula se continuă în mare cu doi pinteni de stâncă singuratici, în dreapta e un golf semicircular flancat de o extraordinară faleză de piatră (la baza căreia e vestita plajă Lalaria), iar în stânga e coasta abruptă de pământ din care s-au desprins stânci și bolovani, bătute și bătuți de talazuri la baza pantei.

Locul are forță, sau poate e doar din cauza apusului. Ziua e pe sfârșite și ne grăbim spre o ultimă plajă de unde ne vom întoarce în orașul port.

Asfaltul a dispărut din nou și drumul pare de-a dreptul vertical. Conduc mașina în curbe strânse și mi-e teamă că pista ar putea să se înfunde și va trebui să facem cale întoarsă. Motorul diesel are destulă putere, dar pământul sfărmicios s-ar putea să nu contribuie cu aderența necesară, sau cel puțin așa mi se pare mie, însă aleluia, ajungem cu bine la plajă și parchez mașina printre măslini.

Coborâm la apă. Locul e cu desăvârșire pustiu, marea abia respiră și peisajul e bicolor, albastru/portocaliu. Atmosferă de vară târzie, de ultima zi de vacanță, căreia nu-i putem rezista. Mai facem o baie la maimuța goală, apoi ne zbicim pe pietre și odată cu ultimele accente de lumină ne înfundăm pe pista de pământ ce urmează o vale împădurită. La un momentdat drumul trece direct prin albia râului și la lumina farurilor nu-mi dau seama cât de adâncă poate fi apa. Simt un fior rece la gândul că trebuie să ne întoarcem și să urcăm pista de pământ verticală, dar Mike ieșit în recunoaștere îmi face semn că e ok. Traversăm prin vad și ne continuăm drumul, apoi apare asfaltul, apoi apare orașul. Intrăm într-o benzinărie și facem plinul, dar nu găsim o spălătorie unde să dăm jos praful gros de pe caroserie și, în fine, odată cu noaptea ajungem înapoi în port unde echipajele formate s-au regrupat în cockpituri.