În 2007, când am intrat în UE, am desconsiderat total oportunitatea de a trece granița și a călători spre vest. Pe atunci nu aveam mașină și în plus concediile ni le făceam la munte și cum Ungaria nu are munți… Lucrurile s-au mai schimbat după ce am construit caiacele și am început să căutăm ape. Am descoperit cu pași mărunți Serbia, Muntenegru, Bosnia și Croația, iar în Ungaria am început să ne simțim… ca acasă. De obicei în vacanța de vară optăm pentru destinații inedite, așa că uitându-mă un pic mai departe am dat peste Tatra și mi-am adus aminte de ceea ce auzisem de la un prieten, cum că ar fi muntele de altitudine cel mai apropiat de Oradea (ca timp de acces).
La începutul verii 2024 încă nu aveam niciun plan de călătorie. Ocupat până peste cap cu examenele, pur și simplu n-am avut starea necesară pentru a mă gândi la vacanță, iar acum, pe ultima sută, era prea târziu: în orice direcție avioanele erau scumpe și nu mai aveam răbdare pentru a vâna chilipiruri. În această situație nu vedeam altă soluție decât să ne urcăm în mașină și să plecăm undeva, pe cont propriu, fără rezervări și fără programări prealabile.
O măsurătoare pe Maps m-a lămurit: 400 de kilometri, integral pe autostradă, adică 4 ore de condus cu tot cu vamă, pipi și neprevăzute. Deși n-au decât 2600m, munții arată impresionant, în plus au campinguri la poale și câteva linii de telescaun ce urcă până în golul alpin rezolvând comod accesul zilnic la trasee. Lucrurile arătau prea bine ca să mai caut altceva, așa că am bătut-o în cuie: vara asta va fi Slovacia!
Drumul începe cu achiziționarea vignetei (matrita) de autostradă de la o benzinărie MOL (20Euro/10zile), apoi prin spatele mallului de la marginea orașului intrăm pe centura ce face legătura cu autostrada. Nu este prima dată când constat cu uimire și satisfacție că în jurul orașului apar șosele mai repede decât apuc eu să aflu de ele. Nu-i vorbă, treaba e faină, dar nu am artera pe navigator și cum e plin de giratorii și viaducte trebuie să stăm cu ochii după indicatoare, să nu o luăm lela. Oprim scurt în vamă pentru fluturarea buletinelor, apoi fixăm pilotul automat pe 124km/h și așteptăm să treacă cele 4 ore pe sub capota mașinii. Plictisitor, nu? Pe naiba plictisitor: autostrăzile din Ungaria sunt în mentenanță și mereu sunt limitări de viteză, reduceri de benzi sau scurte ieșiri pe drumuri naționale.
La intrare în Slovacia (nu există punct de trecere a frontierei) oprim în prima parcare ca să cumpărăm vigneta de autostradă: 12Euro/10 zile. Folosim Waze ca navigator și în curând ne scoate pe un drum național de la periferia Kosice. Asfaltul e plin de denivelări și de petice cum n-am mai văzut pe la noi de 20 de ani și traversăm astfel cu viteză redusă câteva sate până ce observăm că de fapt mergem paralel cu autostrada. Ce naiba? Waze ne încurajează s-o ținem tot așa, dar ne-am convins că satele slovace arată foarte asemănător cu ale noastre (mai îngrijite, totuși) și neavând nimic de pierdut cultural sau turistic revin, de capul meu, pe autostradă.
În scurta documentare despre ce ar fi de văzut prin Slovacia am ajuns la concluzia că ar fi vorba despre Tatra, cetăți (castele) și peșteri. Cum e prea din scurt ca să urcăm azi pe munte, am pus ochii pe o cetate barosană ce trebuie să ne apară în raza vizuală, cocoțată pe un deal: Spissky Hrad. Odată detectată, învârt volanul spre ea, urcăm dealul abrupt și parcăm pe marginea drumului în spatele unei coloane de mașini.
În prima curte din incintă ne așteaptă casieria. Un bilet costă 16Euro, dar dacă tot am bătut drumul, scoatem bănuții și ne punem pe vizitat. Grosul cetății e deasupra, pe vărful colinei, doar că… e închis! Vizităm ce se poate (bucătăria) și dăm o tură pe zidul de incintă, nu că ar fi cine știe ce, dar ca să nu rămânem cu impresia că am plătit degeaba. Nu are efect!
Ne îmbarcăm și plecăm mai departe spre destinația noastră: campingul Rijo din Stara Lesna. Campingul este destul de mic și de aglomerat, dar găsim și noi loc pentru cort și mașină. 10Euro/persoană, 7/masina si 7/cort, total 34Euro/zi.
Cumpăr o hartă și încerc să-mi fac o idee despre muntele masiv ce domină peisajul cu vărfurile mascate de nori. În 2001 ne-am întâlnit prin Godeanu cu un grup de cehi conduși de un ghid ce admira fără rezerve Carpații noștrii.
-Sunt mai faini ca Tatra? ne-am mirat noi.
-Da! Tatra e prea stâncoasă, prea aridă.
Vârfurile Tatrei nu sunt mult mai mari ca ale Făgărașului nostru, dar observ foarte puține trasee de creastă, și acelea cu porțiuni cu lanțuri, semn că sunt abrupturi dificile. Ne încântă ideea de a câștiga altitudine cu liniile de telescaun ce pornesc din stațiunea montană adiacentă (Lomnica) și urcă până în golul alpin, la 1700m. De la stația superioară, ce deservește un observator astronomic, sunt doar trei variante de trasee (unul scurt, pe un vârf, unul care coboară și unul ce oferă acces spre căldarea vecină, cu cabană și lac), așa că nu mi-e greu să aleg.
