De pe înălţimea unui mic deal priveam la fabrica părăginită: acoperişuri sparte, ziduri cu tencuiala căzută, vagoneţi răsturnaţi, utilaje abandonate din carcasele cărora ieşeau urzici. Intenţionam să aşez tot acest peisaj pe câteva filme foto şi numai acest lucru mă adusese dis-de-dimineaţă în Ceica, un mic sătuc de care nu mă lega nimic altceva.
În cartea „Dincolo” ( http://www.proexpedition.org/produs/dincolo-dorin-chis/ ) am inclus câteva povești inspirate din întâlnirile mele cu oameni necunoscuți din lumea satului românesc, povești din care am ales una pe care „să o scot la suprafață”.
Înainte de a fi apucat măcar să-mi scot trepiedul o turmă de oi invadă acest spaţiu, altfel părăsit. Ce să fac? Mă decid să aştept transhumanţa şi până atunci mă tolănesc cu capul pe raniţă, la umbra unui prun. Citesc în timp ce mâna bâjbâie prin iarbă după prune. Mă simt spionat: la adăpostul tufelor ochii iscoditori ai copiilor veniţi cu turma mă privesc curioşi. La ora prânzului scotocesc prin raniţă după mâncare, ciugulesc ceva, după care fac o nouă incursiune pe vârful dealului ca să văd dacă au plecat oile. Au plecat.
Deschid din nou baierele raniţei şi scot (în sfârşit) sculele foto. Instalez trepiedul, încadrez. Mai verific încă o dată parametrii expunerii, claritatea, încadrarea. Degetul caută declanşatorul flexibil.
– Domnişorule, îi fi bun să m-ajuţi?
Întorc privirea către un bătrâînel ce se chinuie să coboare o râpă cu mâinile încărcate cu oale. Părăsesc trepiedul, îmi ofer serviciile după care gândesc că voi reveni la plăcuta mea ocupaţie…
– Hai colea la umbră!
Mă întorc surprins.
– Eu?!!
– Da. Hai că ţi-am adus mâncare!
Sunt atât de surprins încât câteva clipe rămân mut, după care nu pot decît să repet întrebarea; dar moşul e deja sub prun şi desfăşoară ansamblul gastronomic. Între două linguri de supă de fasole sporovăim despre subiecte de interes universal. Nu mi-e foame deloc şi înghit cu greutate. Când sunt gata să mă declar sătul, ospitaliera mea cunoştiinţă mă avertizează:
– Să mănânci tot!
Mai am jumătate de oală şi simt deja că explodez. Mai înghit câteva linguri după care refuz ferm.
– Atunci iaca, ţi-am adus o papară.
– Nu mai pot. Vă rog să nu vă supăraţi.
– Atunci o las că-i mânca mai târziu, da-i păcat de ea domnişorule că se răceşte.
Îşi strînge oalele şi se ridică bătrâneşte. Înainte de apleca peste râpă îi mulţumesc din suflet, şi-i pun întrebarea ce mă chinuie de la prima lingură de fasole.
– De ce mi-aţi adus mâncare?
– Te-am văzut azi dimineaţă când ai sosit cu trenul. Trebuie că ţi-o fi fost foame…
Fabrica de cărămidă în 1990:
-
20180327185941_09 -
20180327185941_01 -
20180327185941_02 -
20180327185941_03 -
20180327185941_04 -
20180327185941_05 -
20180327185941_06 -
20180327185941_07 -
20180327185941_08
