La ora 10 plecăm spre Strbske Pleso, parcăm fără grețuri (oricum vom plăti 10 euro) și pentru 20 de euro/persoană ne luăm bilete la telescaunul ce urcă pe o muchie la cota 1830.
Ziua începe lejer, cu o cafea. Din nou, nu ne grăbim: instabilitatea de ieri a lăsat în urmă niște nori ce ascund privirii partea înaltă a Tatrei, însă câteva spărturi albastre ne îndreptățesc să sperăm că vom avea parte de o zi senină.
Conform previziunilor, din plafonul de nori n-au mai rămas decât câțiva vălătuci lipiți pe creste. Așezați confortabil în scaunul zburător savurăm senzația de plutire silențioasă, la început prin coroanele brazilor pe care aproape că poți să-i atingi cu mâna (ce bine miroase a rășină!), apoi prin spațiul liber ce ne oferă o frumoasă panoramă asupra crestei. Poate că pentru niște montaniarzi înrăiți folosirea cablului mă descalifică, dar nu-mi pasă: mă uit la turiștii ce urcă cu pași mărunți poteca de sub telescaun și nu simt niciun dram de invidie!
De la stația superioară există doar două posibilități de continuare: o cărare (roșie) urcă abrupt pe vârful de 2128m ce domină împrejurimile, iar cealaltă (albastră) ține relativ curba de nivel spre valea din stânga (Furkotska dolina), pe talvegul căreia urcă traseul galben. Optăm pentru a doua variantă și ne lăsăm într-o ușoară coborâre printr-o pădure de jneapăn.
Cărarea strâmtă (dar bine întreținută) nu ridică probleme. Într-un sfert de ceas ajungem la firul văii și intrăm pe traseul galben ce urcă dealungul pârâului spre căldarea superioară.
Ca pe orice vale glaciară, urcușul e în trepte, prin vagi căldări succesive, la început pe porțiuni înierbate, apoi tot mai mult pe lespezi. Ultimele două căldări adăpostesc ochiuri albastre de apă lângă care poposim îndelung pentru fotografii și dulciuri. Chiar dacă în zona crestei norii vin și se duc, vremea nu ridică probleme.
Din căldarea superioară traseul urcă abrupt într-o șa situată sub vârful cel mai înalt (Furkotska stit, 2402m), de unde coboară dincolo, în valea paralelă. Utimii metri presupun o cățărare ușoară, mai dificilă pentru cei ce trebuie să o coboare (e amiază și de dincolo de șa apar grupuri ce au ales să parcurgă traseul în sens invers). În general lumea este echipată corespunzător, dar mai există și temerari (excepții) în sandale sau cu câte-un articol vestimentar asortat cu asfaltul.
Din șa ni se deschide panorama văii pe care vom coborî. Peisajul alpin aduce mult cu Retezatul nostru: căldări invadate de lespezi, adăpostind lacuri glaciare albastre ca cerneala. E atât de frumos încât amânăm cât mai mult coborârea, apoi pe malul lacului mai facem un popas lung. Norii ce se fugăresc pe cer asigură o regie complicată de lumini și umbre ce fac ca peisajul să fie viu.
Bubuitul unor bolovani ce se prăvălesc pe o muchie ne atrag privirile spre două siluete umane ce se mișcă pe creasta zimțată. Terenul accidentat necesită asigurarea în coardă, astfel că progresul e lent. Cercetez harta și mă conving că nu există trasee turistice pe-acolo.
Cu părere de rău începem coborârea spre Strbske Pleso, la început pe lespezi (așezate în trepte), apoi pe pajiști sau prin abrupturile treptelor glaciare. Cu cât coborâm mai mult întâlnim tot mai multă lume plecată din stațiune nu atât pentru creastă, cât pentru a face mișcare. Pe ultima treaptă glaciară pârâul (deja serios) se prăvălește într-o cascadă ce e punctul terminus pentru majoritatea plimbăreților.
Deasupra noastră apare cablul și ne recunoaștem în postura mogâldețelor pe care le vedeam în potecă de la înălțimea telescaunului. După câteva ore de traseu ieșirea prin pădure pare interminabilă, dar totul are un sfârșit și în final ajungem în stațiune.
Ne petrecem seara în camping. Sătui de merindea din rucsacuri optăm pentru cartofi prăjiți și „clătite sărate”, un fel de chifteluțe vegetariene sub formă de dischete (foarte bune!).
