Sărbătorile se lasă cu bătăi de cap: pe de-o parte ai câteva zile libere de care te bucuri, pe de altă parte oriunde ai vrea să mergi e aglomerat și scump. De cele mai multe ori în astfel de împrejurări varianta câștigătoare e să pleci în natură (totuși nu prea departe fiindcă traficul pe șosele este crescut), într-o destinație înafara țării, sau pur și simplu să stai acasă. Având în minte aceste lucruri, pe la începutul lui octombrie am început să ne gândim cum să folosim cele patru zile libere din preajma zilei naționale.

-Te uiți ce zboruri sunt? m-a întrebat Cosmina.

-Mă uit!

Am exclus din start destinațiile nordice fiindcă nu aveam chef de frig, dar n-am prea găsit nimic altceva fiindcă zborurile din spațiul mediteraneean sunt sezoniere, dispărând dincolo de sfârșitul lui octombrie.

-Ar fi ceva pe Tunisia, m-a anunțat Cosmina care căuta în paralel pe tabletă…

… și Tunisia a rămas!

*

Când am cumpărat biletele de avion habar n-aveam ce vom face în Tunisia. Știam că are hoteluri la Mediterana, dar nu voiam stațiuni și hoteluri și mai știam că în sud are o parte frumoasă de deșert, dar că e prea departe de Tunis ca să merite drumul. Voiam să stăm la mare, dacă e posibil pe un țărm pustiu, dar și să vizităm câte ceva, așa că până la urmă am rezervat o cazare în Sidi Bou Said, un fel de suburbie a Tunisului și încă una pe vârful unei peninsule muntoase, într-un spațiu rural.

*

Preziua plecării e întotdeauna o zi plină. Pe lângă faptul că trebuie să-ți faci bagajul, un milion de alte lucruri pe care nu le poți face din timp se așează în coada de așteptare: cumpărături, check-in la zbor, încărcarea acumulatorilor, evidența actelor, schimb de mesaje cu proprietarii locațiilor de cazare, aranjarea lucrurilor pe acasă și toate celelalte de care ai uitat și pe care ți le amintești exact în ultima clipă, cum ar fi de data asta schimbul cauciucurilor la mașină. Depășit de probleme începe să-ți pară rău că trebuie să pleci în loc să fi rămas cuminte acasă, dar mai bine sau mai rău le rânduiești pe toate, sună ceasul, te îmbraci sprinten, îți înșfaci bagajul și gata… lași totul în urmă.

*

Plecarea este catapultarea într-un alt spațiu. Despovărat dintr-o dată de rutina cotidianului uit tot ce a rămas în urmă și mintea mi-o ia înainte, spre ce va fi. Am plecat în miez de noapte fiindcă zborul e la 6 dimineața și în habitaclul climatizat, cu luminile cunoscute ale bordului și motorul torcând în regim de marș mă simt în plină formă. Îmi vine să râd de lamentările de ieri și simt din nou bucuria de a colinda lumea, de a vedea orizonturi noi și de a mă îmbiba cu senzații: în fond e ceea ce știu să fac cel mai bine.

*

Lăsăm mașina în parcare și fugim zgribuliți spre aeroport căci ne-am pregătit pentru Africa și nu avem haine groase. Dacă totul va decurge bine, în șase ore vom ajunge pe celălalt continent și până atunci programul e fără alternative: controlul bagajelor, atâtea minute pe un scaun, controlul actelor, transferul la aeronavă, alte minute fixat cu centura de-un scaun, străbaterea unor culoare, alte minute petrecute pe un scaun, alte controale, din nou un scaun cu centură și din nou culoare, controlul actelor și în sfârșit aer cald și soare pe obraz: Tunis!

*

Sidi Bou Said, ținta noastră, e o veche așezare tradițională, un fel de suburbie a capitalei ce ocupă partea superioară a unei coline de pe țărmul tunisian al Mediteranei. Deoarece orașul se întinde peste tot în jurul aeroportului sunt tentat să cred că ar trebui să existe o cursă locală de autobuz spre destinația noastră. Pentru început abordez un birou exchange pentru a face rost de niste dinari tunisieni (1 dinar e cam 1,2lei), apoi la un punct de informatii turistice aflăm că singura modalitate de a ajunge în Sidi Bou Said e cu taxiul.

-Și cât ar costa cursa? mai întreabă Cosmina (în Tunisia se vorbește franceza).

-Cam 10 euro.

Ieșim din aeroport pe un bulevard larg și ne urcăm în primul taxi galben.

-Cât ne luați până în Sidi Bou Said?

-Punem ceasul, zice taximetristul.

-Ok, dar cam cât e cursa?

-Cam 10.

-10 ce?

Taximetristul pare deja sâcâit:

-10 dinari!

N-au fost 10, ci 12, adică o nimica toată. Mașina ne-a lăsat la începutul unei artere pietonale înțesată pe ambele părți cu magazine și tarabe cu artizanat.

Sidi Bou Said este renumit pentru arhitectura sa: construcții spoite cu var având tâmplăria vopsită în albastru, cu porți în formă de „gaură e cheie” în tăblia cărora sunt înfipte ținte negre ce formează modele geometrice. Un fel de Grecie mahomedanizată, o clasific în gând în timp ce nasul prinde o aromă de „ciuros” (ciuros, specialitate peruană – aluat fript în ulei, ca și gogoșile noastre) ce se fac într-un „garaj” deschis la drumul mare. După atâta drum sunt mort de foame așa că din mărunțișul rămas de la taxi cumpăr cu un dinar o gogoașă fierbinte bine tăvălită prin zahăr. E cald ca-n buletinul meteo (cam 28^oC), târgușorul e pitoresc, n-avem nimic de făcut și un restaurant cu mese înșirate sub umbrele ne îmbie să ne stingem foamea: hai! Ochim o masă pe un acoperis plat transformat în terasă și deschidem cu o salată tunisiană, o tocătură de ceapă cu roșii și castraveți, dreasă cu zemuri și încoronată cu niște ton (pe care-l dau la o parte). Cu imaginea orizontului marin pe retină, rețin ideea de tocătură, de mărunțire a ingredientelor ce amestecă gusturile și trecem la cus cus cu legume și ceai de mentă bine îndulcit, exact ca-n Maroc. Iată că la câteva minute distanță am legat deja Grecia cu Marocul via Tunisia, la fel cum în Thailanda legam India cu China, căci pe globul nostru pământesc lucrurile se schimbă din aproape în aproape.

Ping! Mesaj de la Syrine, gazda noastră: suntem așteptați. No problem! Suntem în centru și două străzi mai încolo e proprietatea rezervată prin Airbnb, un apartament mic, dar fix cât trebuie, cu ferestre cu ochiuri cu sticlă colorată și pereții îmbrăcați cu brâuri cu faianță încărcată cu modele geometrice viu colorate. Pereții groși, ferestrele mici și umbrite precum și instalația de aer condiționat trădează obsesia pentru răcoare. Gazda noastră e ospitalieră, face conversație și ne dă sfaturi. Apartamentul nu prea seamănă cu ce am rezervat, dar ne place, așa că nu zicem nimic.

Rupți de oboseală, ațipim pe canapele până ce prin ferestrele deschise pătrunde chemarea la rugăciune a muezinului. Cu acest scurt somn, noaptea nedormită e cât de cât recuperată şi ieşim din nou pe stradă pentru o incursiune prin localitate.

-Hai în sus!

-Hai!

Sidi Bou Said este o căciulă de clădiri aşezate peste un deal şi pe strada în pantă ţintim vârful. Aproape de culme o strungă apărută providenţial în şirul clădirilor ne lasă privirile să fugă pe întinderea Mediteranei ce intră adânc în coastă prin golful Tunisului. Câteva băncuţe orientate spre gol ne invită să aprofundăm panoramarea. Ne aşezăm aşadar la soare. Mmmmm! Desprinşi de cotidian, fără vreo sarcină sau obligaţie, ne simţim cu adevărat liberi să gustăm luxul de a pierde vremea. Altă dată aş fi considerat o adevărată risipă să las timpul să treacă fără a cutreiera, gusta sau vedea lucruri noi, dar acum mă surprind visând la o locaţie din ţările calde în care să ajungem cu avionul în doar câteva ore doar pentru a lenevi: hotărât lucru, am tot amânat, dar a venit vremea să citesc „Manualul leneşului”.

Odată concluzia trasă, revin la orizontul marin populat cu vapoare. După numărul lor (destul de mare), trag concluzia că Tunisul e un port activ, apoi părăsesc marea în favoarea unui lanţ montan ce constituie peninsula ce închide golful înspre est. Acolo, chiar pe vârful peninsulei e Haouaria, viitoarea noastră destinaţie.

Înainte de a coborî, aruncăm o privire asupra farului maritim. Beneficiind de înălţimea naturală a culmii, clădirea e modestă, aproape anonimă. Ştiu că jos, la ţărm, există o marină şi ne grăbim ca să ajungem la ea pe lumină, neuitând că e iarnă şi ziua e scurtă.

Pe strada principală dăm peste un mic local ce prepară salate pe care le serveşte ambalate într-o lipie (cum am mâncat cândva în Iordania) şi cedând poftei coborâm către mare cu preparatul la purtător, pe o alee decrepită fracţionată de trepte.

Apusul colorează cerul, în timp ce pământul şi marea i se opun cu nuanţe vineţii. Adiacent marinei există o mică plaje cu nisip ce ne atrage irezistibil. Aşezaţi comod pe o platformă din scânduri urmărim spectacolul gratuit al luminii, apoi revenim la apartamentul nostru şic la ora când tarabagii îşi adună artizanatul încheindu-şi ziua de lucru.

Seara se consumă cu portocale autohtone savurate în faţa micului ecran. Programele arabe nu ne atrag şi încercăm să evadăm pe Netflix, dar se pare că gazda a uitat să-şi plătească abonamentul şi în lipsă de alternative ne mulţumim cu gratuitul şi puţin pretenţiosul You Tube.

Ziuia 2

Pentru azi plănuisem o vizită în oraşul învecinat (Bizerte), dar gazda ne-a spus că nu este tren şi că un taxi ar fi un pic cam scump, aşa că ne vom mulţumi să vizităm Cartagina, mai precis ruinele ei, căci din falnicul oraş antic n-a mai rămas mare lucru.

Dimineaţa începe în bucătărie, căci Syrine a avut grije să ne lase un pachet de cafea. În decorul tunisian al apartamentului ne sorbim tacticos licorile, apoi coborâm la poalele dealului, la staţia trenului metropolitan ce ne va duce la siteul artheologic.

În ţările cu criminalitate ţinută sub control preferăm transportul în comun ca mijloc ieftin de deplasare, dar şi pentru un cvasicontact cu localnicii. La ora 9 cumpărăm bilete de la casieria staţiei (1 dinar) şi aşteptăm cuminţi sosirea garniturii, având timp ca să observăm specificul local, adică gunoaiele pestriţe ce umplu spaţiul dintre şine (doar suntem în Africa!). Clădirea staţiei (o copertină pe post de umbrar) respectă arhitectura tradiţională, iar trenul e un fel de metrou de suprafaţă, murdar şi jerpelit. Conform indicaţiei casierului, coborâm la a treia oprire ce se dovedeşte a fi staţia Chartage Hannibal.

Ruinele vechii Cartagine se întind pe o suprafaţă mare (doar a fost un oraş). Printr-un cartier rezidenţial cu vile înecate în vegetaţie urmărim traseul marcat cu indicatoare stradale spre principalele edificii descoperite de arheologi. Începem cu muzeul de lângă catedrală, dar e închis. Adiacent muzeului găsim ruinele unor mari temple, dar nimic spectaculos.

Câteva străzi mai departe ajungem la Teatrul Roman, un amfiteatru restaurat, de mărime medie. Frumuşel, dar nimic ieşit din comun nici aici, poate doar minaretul unei moschei din zilele noastre, ce se iţeşte peste deal.

Următorul obiectiv: vilele romane. Cartagina a fost cucerită de romani în al treilea război punic şi iată şi ruinele vilelor romane, semănând (fireşte!) cu cele de la Pompei. Şi aici timpul a măcinat dimensiunile verticale, însă au rămas, impresionante, mozaicurile de pe pardoseli, comparabile cu celebrele lor surate din Sicilia, din Piazza Armerina.

Ultima oprire e la Termele lui Antoninus Pius. De data asta ruinele au volum. Complexul este imens şi mai mult, pereţii groşi de piatră încă stau în picioare.

Cafeaua de azi dimineaţă nu ne ţine de foame, aşa că luăm trenul înapoi spre Sidi Bou Said şi intrăm din nou la restaurantul de ieri pentru prânz, apoi refacem drumul spre port pentru o privirea asupra yachturilor. Când ajungem din nou în apartament, ne pomenim cu gazda noastră:

-S-a produs o greşeală, ne spune. Acesta nu e apartamentul rezervat de voi, aşa că trebuie să vă restitui nişte bani. În continuare puteţi să vă mutaţi în apartamentul respectiv, care e la următoarea poartă, sau puteţi rămâne aici dacă nu vreţi să vă faceţi din nou bagajul, cum doriţi. Orice veţi alege, banii tot vii restitui. Ce preferaţi?

Ne place aici, aşa că nu are rost să ne mai strângem lucrurile, totuşi, n-ar fi rău dacă ar rezolva Netflixul. Syrine încercă să refacă setările contului, dar se dă repede bătută:

-Nu prea mă pricep, dar în celălalt apartament funcţionează aşa că vă sugerez să trecem dincolo…

No, hai! Nu avem multe lucruri aşa că în două minute avem rucsacurile făcute şi ne mutăm. Noul apartament are o grămadă de odăi mici şi lungi, de fapt nişte coridoare ce înconjoară pe perimetru o curte interioară de formă pătrată în care sunt două fotolii şi un mic bazin cu apă. Deşi este foarte frumos decorat (în acelaşi tradiţional stil tunisian cu multă faianţă), celălalt era parcă mai intim.

Încheiem seara cu un film pe Netflix: mâine ne mutăm la mare.