Încă din timpul săptămânii, Marius m-a asigurat că va face o tură în weekend. Prognoza pentru duminică indica precipitații de dimineața până seara, încurajându-ne să visăm la peisaje feerice cu ramuri încărcate de zăpadă. Pentru a ieși din perimetrul traseelor clasice, ghidul nostru a ales creasta ce desparte bazinul Iadei de al Drăganului, sperând ca drumul ce urcă din Remeți să fie curățat.
În oraș nu-mi place zăpada. Bucuria albului imaculat durează prea puțin, după care urmează numai necazuri, așa că sunt de părere că cine vrea să se bucure cu adevărat de ea trebuie să o caute în munți.
Am ieșit din oraș sub asediul unei ploi mărunte ce s-a transformat pe nesimțite în ninsoare. Deja la Bratca peisajul era autentic hibernal iar pe valea Iadei era chiar frumos. Zăpada proaspăt depusă astupa gropile din asfalt iar pe serpentine am ajuns din urmă camionul de deszăpezire ce fusese trimis parcă anume pentru noi.
La limita dintre județe camionul a făcut cale întoarsă iar noi am abandonat mașina începându-ne tura. Zăpada proaspăt depusă era ca un ambalaj nou pentru peisajul milenar, iar rachetele de zăpadă se înfundau în stratul pufos amortizându-ne pașii.
Primul kilometru l-am făcut printr-o poiană largă, dealungul unei linii electrice dezafectate ce urâțea peisajul, apoi am intrat printre copaci.
Brazii cu cetina lor sunt minunați, dar parcă nu se compară cu senzația de a te strecura pe sub coroanele fagilor încărcați de zăpadă. Ningea potolit, ca în povești și parcă pentru a asigura un decor pe măsură mestecenii făceau plecăciuni în fața noastră invitându-ne să trecem pe sub arcul lor.
Poienile largi alternau cu mici insule împădurite, iar printre ele apăreau căsuțe arhaice din bârne, specifice Apusenilor. Pentru orășeanul sătul de tehnologie închipuirea vieții simple poate fi atrăgătoare, însă faptul că până și localnicii le-au părăsit în favoarea confortului ridică serioase semne de întrebare.
Vârful Căpriorul este scos din aliniamentul crestei, oferind o panoramă largă asupra bazinului hidrografic al Drăganului. Dacă n-ar fi ceață am fi urcat pe el pentru o vedere aeriană asupra lacului și a vârfurilor înconjurătoare, dar așa optăm pentru continuarea pe linia crestei.
Totul e astupat sub un strat gros de zăpadă, în plus mai e și ceață, așa că nu avem repere. Ne oprim la o șură pentru o gustare frugală, apoi dăm să ne continuăm traseul, dar constatăm că suntem înconjurați de pante destul de abrupte, ca și cum am fi pe un vârf.
Facem cale întoarsă până la o bifurcație ce ne oferă alternativa celeilalte ramuri ce sperăm să ne conducă pe vârful Căprioru, dar după câteva minute de urcuș ne regăsim propriile urme și ne dăm seama că tocmai de pe Căprioru ne-am întors!
Amuzați de descoperire facem cale întoarsă la mașină. E prea târziu pentru a încerca alt traseu, dar avem timp pentru a coborî la baraj pentru o privire asupra lacului.