12 ianuarie 2017

Azi vom pleca către Campeche și vom intra astfel în peninsula Yucatan.
La ora 7 coborâm în recepția hotelului pentru micul dejun, apoi zorim către terminalul ADO unde avem autobuz la ora 8.
E ultimul drum lung pe care-l parcurgem în Mexic. Între Palenque și Campeche autobuzul face cinci ore jumate printr-un peisaj monoton întruchipat de un fel de junglă pitică, nesfârșită. La Chempoton vedem pentru scurt timp Marea Caraibelor, de un verde-turcoaz fotogenic, apoi după încă o oră ajungem în Campeche.
Orașul intrat în patrimoniul UNESCO se mândrește cu centrul istoric cu aer colonial. Delimitat de vechile porți dintre care zidul a dispărut, orașul spaniolilor cuprinde o rețea de 5×9 străzi pe care administrația orașului se laudă că le-a renovat integral, zugrăvindu-le în culori pastel.
Terminalul din Campeche e la mai bine de trei kilometri de centrul istoric așa că optăm pentru transportul în comun. Pe lângă microbuzele colectivo mai circulă niște autobuze lucrate cam din topor, cărora localnicii le spun „camioane” și după ce urcăm într-unul ne dăm seama de ce. Suspensiile sunt tari, motorul gălăgios și abreiajul brutal, ceea ce face ca mersul să fie foarte scuturat, la limita suportabilului. Cursa se plătește la urcare direct la șofer, dar în schimbul monedelor nu se emite bilet. La un semafor șoferul scoate capul pe geam și strigă un comerciant ambulant de la care cumpără o înghețată, servindu-se fără jenă din banii plătiți de călători.
Găsim cu ușurință hotelul America Centro. Clădirea, o fostă garnizoană, arată cam auster în ciuda încercărilor de restilizare, dar e OK, merge pentru o nouapte între două destinații.

Autobuz turistic în Campeche

Ieșim în oraș și mâncăm quesadillas și tacos la o terasă, după care o pornim la pas ca să admirăm patrimoniul UNESCO. Poate că dacă am fi la primul oraș colonial ne-am entuziasma, dar acum îl găsim cam plicticos. Încercăm să dregem busuiocul ieșind pe malul mării, dar și acesta e betonat cât vedem cu ochii. Rămânem totuși pe dig căci priveliștea mării calme e reconfortantă. Un stol de păsări zboară la rasul apei unduindu-se după o sinusoidă.

Biserica-far

Avem chef de ceva dulce așa că la ora apusului revenim în oraș pentru niște croisante cu ciocolată pe care le cumpărăm de lângă o fostă biserică cu una din turle transformată în far.

Stradă în centrul istoric

În lungul străzilor, spre vest, cerul se colorează în portocaliu. Încerc câteva cadre foto pe programul dedicat apusurilor și mă extaziez: pozele sunt mai faine ca realitatea! N-am timp să cercetez ce face aparatul căci momentul apusului e scurt, prelungit puțin de aprinderea iluminatului public. Mergem aiurea pe străzi, aruncând priviri prin ușile deschise spre interioarele cu adevărat fascinante, până ce întunericul se înstăpânește, aducându-ne la hotel.

Seara

Seara se termină prost. Scotocind prin rucsac după încărcătorul iPadului constat că cablul nu e de găsit. Știu exact că l-am făcut colac dimineața, la hotelul Maya Rue din Palenque, dar ceva s-a întâmplat fiindcă n-a mai ajuns în rucsac. Actul e grav fiindcă ne bazăm mult pe internet pentru rezervarea hotelurilor și pentru consultarea hărților online, dar deja e târziu și până mâine nu mai e nimic de făcut așa că stingem lumina și încercăm să adormim. De pe stradă suntem invadați de zgomotul strident al motoarelor, motoretelor, al scuterelor și al camioanelor ce opresc la stop chiar sub geamul nostru, combinat cu muzica dată tare la un local din apropiere. În mod normal aș adormi imediat chiar și în aceste condiții, dar acum mai amân un pic, până concep un plan pentru recuperarea sau înlocuirea cablului pierdut.

13 ianuarie 2017

Mă trezesc dis dimineața chitit să pun în aplicare planurile ticluite noaptea. Planul A ar fi să recuperăm cablul vechi ce a rămas probabil în camera numărul 1 din hotelul Maya Rue. Nu știu suficientă spaniolă pentru a înșira toată povestea așa că încerc să ajung la patron, ce o rupea binișor în engleză. Obțin de pe Booking numărul de telefon al hotelului și sun:

-Buenos dias! Mi nombre es Cosmina (așa ne-am înregistrat), habitacion numero uno, ayer…

Recunosc vocea recepționerei. Știe cu cine vorbește, ceea ce îmi ușurează misiunea.

-Necesidad numero telefon proprietar.

Femeia e de treabă. Îmi dictează numărul și îmi spune că îl cheamă Jose Maria. O trezesc pe Cosmina ca să-l sune și urmăresc dialogul de la distanță. Doleanța noastră este să le întrebe pe fetele de la curățenie dacă au găsit cablul, dar răspunsul e negativ.

Planul B prevede cumpărarea altui cablu. În Mexico City am întâlnit nenumărate magazine cu telefoane mobile și îmi închipui că acolo trebuie să caut. Știu unde e piața și mă îndrept într-acolo și într-adevăr, la prima tarabă cu electronice zăresc frumos împachetate în cutii cabluri de alimentare pentru toată gama de iPhone și iPad, negociez și mă întorc triumfător la hotel.

Azi vom pleca mai departe, la Merida, până la care autobuzul face doar două ore. Cerul este închis, amenințând cu o ploaie latentă, iar peisajul de dincolo de parbriz este monoton și neinteresant.

Merida, piața Zocalo

Terminalul e destul de aproape de centru unde avem o cameră rezervată la Hotel Montejo. Orașul e unul din centrele de rezistență mayașă ce s-a opus spaniolilor vreme de 15 ani: Francisco Montejo nu a putut pătrunde în oraș, cuceritorul fiind fiul lui, Montejo el Mozo, care a izbândit abia în 1542.

Port tradițional din Yucatan

Hotelul ocupă una din clădirile coloniale din vremea conchistadorilor. Chiar dacă  vechimea pereților răzbate în pete de igrasie, preferăm aceste clădiri pentru parfumul epocilor trecute pe care-l emană prin fiecare detaliu. Ne refugiem într-una din curțile interioare pentru a răsfoi ghidul orașului, dar suntem alungați de o ploaie torențială ce se iscă fără preaviz. În doar câteva minute din vechile scocuri de piatră se revarsă adevărate cascade ce umplu curtea de ropote. Blocați pe coridoarele boltite nu avem ce face decât să urmărim tempesta, apoi trecem strada și intrăm să luăm prânzul într-un restaurant unde suntem întâmpinați de o frumoasă hostese îmbrăcată tradițional cu o rochie albă împodobită în partea superioară cu motive florale colorate strident. Avem poftă de supe și încheiem cu pastă de avocado (guacamole).

E după-amiază spre seară când ploaia se oprește cu totul și putem ieși în oraș. Prima vizită o facem la vechea catedrală, dăinuind din 1561, ce impresionează cu fațada austeră din piatră și interiorul simplu, decorat cu motive nonfigurative de o eleganță aparte, apoi trecem la catedrala San Ildefonso din piața Zocalo al cărei punct forte e masivitatea, sugerată de coloanele imense pe care se sprijină bolțile interioare. E ora la care se aprinde iluminatul public. Pe colțul pieței ne atrage privirea o altă clădire masivă, iluminată opulent. Prin ferestrele mari de la etaj distingem picturi de mari dimensiuni. Ne apropiem și soldații în uniformă de gală ce stau de gardă la poartă ne fac semn că accesul e liber.

Palatul Guvernatorului – pinacoteca

Intrăm în Palatul Guvernatorului. Picturi imense decorează coridoarele curții interioare conducând la scara centrală. Grandoarea și stilul academic bazat pe rigoarea formei în detrimetul fanteziei le dau aerul „artei pentru popor” cultivat de regimurile comuniste, însă e ceva fascinant, ce ne atrage. Citim etichetele și începem să pricepem.

Fernando Castro Pacheco

Cele 27 de lucrări ale lui Fernando Castro Pacheco ilustrează istoria Yucatanului, de la stadiul tribal, până în zilele noastre. Mitul jaguarului, cucerirea spaniolă, arderea ereticilor și exploatarea populației native, uciderea eroilor locali și revoluția ce a instaurat triumful republicii împrumută pinacotecii un aer marțial. Neașteptat și surprinzător, acest Palat al Guvernatorului pot spune că ne-a făcut ziua. Pentru conformitate dăm ocol pieței admirând restul fațadelor puse în valoare de iluminatul arhitectural, în special Casa de Montejo, acum sediul unei bănci, dar păstrând fațada originală cu statuete, și încheiem ziua la librărie cumpărând cu bani mărunți câteva cărți și albume despre cultura maya.

14 ianuarie 2017

Dimineața pe nemâncate ne îndreptăm din nou spre autogară. În piața Zocalo un pluton de soldați ridică drapelul la catarg pe acordurile solemne ale unei fanfare. Obiectivul de azi este parcul arheologic Uxmal aflat la circa 80 de kilometri distanță. De data asta călătorim cu un autobuz de categoria a doua (cam cum sunt cele mai bune autobuze de pe la noi), ce ne lasă la o intersecție, la câteva sute de metri de poarta de intrare în site.

Piramida Magicianului

Statuie vie

Uxmal, ce s-ar traduce ca „de trei ori construit”, este numele unei vechi așezări aparținând culturii Puuc. Cărticica cumpărată din Merida atestă perioada de apogeu în jurul anului 1000 și părăsirea orașului din motive incerte în jurul anului 1200. Piesa principală a ansamblului o constituie Piramida Magicianului, de 35 de metri înălțime ce ne iese înainte imediat după intrare. Piramidele mayașe au o frumusețe greu de explicat însă aici frapează imediat secțiunea ovală a trunchiului de con, formă unică pentru arhitectura maya. Când a fost descoperită, în 1838, arăta ca un deal acoperit de vegetație însă azi, curățată și restaurată piramida copleșește prin armonie și perfecțiune. Respectând stilistica maya colosul din piatră se subțiază spre vârf în trepte, conducând la fel ca scările abrupte de pe laturile mari la camera de sacrificiu ce încununează edificiul. Accesul pe piramidă este restricționat așa că împărăția pereților de piatră este raiul iguanelor ce stau nemișcate ca niște statui în lumina orbitoare a soarelui ridicat la zenit.

Casa Măicuțelor

E ora prânzului și soarele tropicului ne lovește cu raze aproape materiale, alungându-ne la umbra zidurilor. Imediat după Piramida Magicianului spre care ne mai întoarcem încă privirea se află o vastă piață de formă pătrată, flancată de patru edificii masive adăpostind camere de mici dimensiuni, fapt pentru care spaniolii le-au considerat chilii, dând numele ansamblului Casa Măicuțelor. Frontonul clădirilor e decorat cu complicate mozaicuri în relief peste care se suprapun măști ale zeului ploii, Chac, recognoscibile după nasul coroiat și nelipsitul simbol toltec al șarpelui Quetzalcoatl.

Următoarea piesă este terenul de pelotă. Între cei doi pereți verticali ce mai susțin încă inelele de piatră prin care trebuia strecurată mingea de cauciuc, asistăm la o demonstrație făcută de un ghid ce exemplifică câteva mișcări specifice acestui joc în care loviturile erau permise doar cu genunchiul sau șoldul. Cu toate că bărbatul nu are o constituție atletică execută câteva sprinturi și lovituri imaginare recunoscând că a practicat din interes profesional acest joc. Unele surse afirmă că jocul era pe viață și pe moarte, însă se pare că nu s-au găsit dovezi clare că miza ar fi fost atât de mare.

Cimitirul

Din acest punct se ramifică o cărare ce conduce printr-o pădure încâlcită spre un fel de curte ușor supraînălțată, numită „Cimitirul”. Câteva patrulatere delimitate cu pietre pe care apar sculptate cranii și oase încrucișate în manieră piraterească fac deliciul acestui loc retras în care băgăm de seamă că suntem singuri. Locul e straniu, dar cu totul pașnic așa că ne întindem la umbră ca la picnic, permițându-ne câteva clipe de liniște.

Marea Piramidă

Odinioară orașul trebuie să fi fost întins, însă efortul de restaurare s-a axat pe partea centrală și mai precis pe marile construcții cu rol administrativ. Adiacent „Cimitirului” găsim alte ruine greu de deslușit de la care revenim la terenul de pelotă dominat de Palatul Guvernatorului, Marea Piramidă și Porumbarul.

Marea Piramidă are accesul liber însă la capătul scării nu sunt multe de văzut, exceptând panorama. De aici se vede că Porumbarul este doar un zid continuu rămas în picioare în urma prăbușirii unui șir de încăperi. Și în acest caz denumirea nu are nimic în comun cu destinația inițială a construcției, ci mai degrabă cu prima impresie a unui vizitator ignorant, găurile din partea superioară dându-i aspectul unei hulubării.

Palatul Guvernatorului e ultima piesă. În ciuda mărimii cu totul impresionantei și a plasării pe vârful unui dâmb de unde domină împrejurimile, construcția nu are cu ce să ne rețină. La fel ca cele patru corpuri de clădire din Casa Măicuțelor, și aici sunt prezente pe tot perimetrul mozaicuri elaborate, în parte restaurate, dar parcă ne impresionează mai mult panorama asupra Piramidei Magicianului și drăguța Casă a Țestoaselor, ridicată în umbra palatului.

Palatul Guvernatorului

Ieșim, nu înainte de a mai admira încă o dată Piramida Magicianului. Uxmalul a fost o surpriză plăcută. Revenim în intersecție unde așteptăm autobuzul alături de alți turiști așezați în praful drumului cu o lipsă de conformism specifică globetrotterilor. Autobuzul întârzie, dar totuși vine și la ora înserării ajungem din nou în Merida.

Uxmal

E sâmbătă și conform ghidului în jurul parcului El Remate ar trebui să se țină „noche mexicana”, un festival de muzică și dans ce se desfășoară în aer liber. În ciuda oboselii dăm o raită prin zonă, dar „noaptea mexicană” e susținută de o trupă de jazz cubanez ce nu ne încântă așa că revenim la hotel, puțin dezamăgiți.

15 ianuarie 2017

E timpul să plecăm mai departe. Dis dimineața facem check out la Hotel Monteho și ne îndreptăm din nou spre autogară. Destinația finală este orășelul Valladolid, însă obiectivul zilei este Parcul Arheologic Chichen Itza până la care ne cumpărăm bilete.

Înainte de a ne îmbarca, timpul ne permite să intrăm în restaurantul din apropiere pentru cafea și nelipsitul fresh de portocale, pe care le sorbim cu ochii la fotografiile de pe pereți înfățișându-l pe îndrăgitul actor Pedro Infante surprins în diferite roluri. Idol al Mexicului în perioada de aur a cinematografiei, propulsat și datorită talentului muzical cu care interpreta în filme cântece de „corazon”, este stimat cu precădere în Merida unde a murit într-un accident aviatic la manșa avionului pe care-l pilota, la intersecția străzilor  Calles 62 cu Calles 89, unde i s-a ridicat un bust din bronz.

La ora 9 pornim la drum. Chichen Itza este cel mai faimos site maya, este duminică și în plus ajungem la destinație în jurul prânzului astfel că autobuzul se împotmolește în traficul sufocant din jurul parcării. Aglomerația e maximă și la casierii unde sunt cozi apreciabile. Așa cum ne așteptam, găsim un serviciu de depozitare a bagajelor și scăpați de rucsacuri încercăm să ne regăsim liniștea la umbra unui pâlc de copaci cu perspectivă asupra piramidei Kukulcan de 24 de metri înălțime, cunoscută ca unul din simbolurile Mexicului.

Lumea viermuiește peste tot așa că e imposibil să scoți oamenii din cadru și ca și cum n-ar fi destul, dealungul aleilor și-au înșirat tarabele vânzătorii de artizanat oferind ceramică, bijuterii de tinichea, măști pictate, sculpturi exotice, sombrerouri sau tricouri inscripționate. Cu harta siteului sub braț dăm târcoale în jurul monumentelor, căci accesul în sau pe ele este interzis. Nici nu s-ar putea altfel, la câtă lume roiește peste tot.

Piramida lui Kukulcan sau Castillo

Începem cu piramida lui Kukulcan (șarpele cu pene), numită și Castillo. La fel ca orice monument de talie mondială, piramida cu baza pătrată se evidențiază prin simplitate, dar mai ales prin proporțiile armonioase. Din orice unghi ai privi-o, rămâne frumoasă. Având conotații religioase și spirituale, construcția înglobează în forma sa elemente simbolice ținând de calendarul maya: 365 de trepte, 52 de dreptunghiuri etc. Vechiul oraș era cel mai mare din Yucatan, dar a decăzut în jurul anului 1250 și a fost lăsat pradă junglei până în 1920. Fotografiile de epocă înfățișează Castillo îngenuncheat de vegetație, cu treptele aproape șterse din cauza acumulărilor de pământ și sfărâmături de piatră. Două laturi și jumătate au fost restaurate prin placare cu piatră, restul fiind doar curățate de pământ și vegetație. Construcția este de departe principala piesă a orașului întins pe o suprafață de 100 de kilometri pătrați, din care abia a zecea parte e vizitabil.

Piața celor 1000 de coloane

Ne despărțim cu greu de Castillo pentru a pătrunde în Piața celor 1000 de coloane. Așa cum se prezintă azi, coloanele sunt decapitate la înălțimea unui stat de om, iar piața e invadată de copaci și de tarabe cu artizanat. Aleile ce ies spre alte direcții sunt închise așa că pentru a ajunge la Templo de los Guerreros (Templul Războinicilor) trebuie să ne reîntoarcem pe propriile urme. În lipsa accesului, celebra statuie a zeului Chac Mool plasată deasupra șirului de trepte ce conduc la platforma superioară e vizibilă doar de la distanță, din cauza unghiului mort.

Cenota sacră

Următoarea atracție e cenota sacră. Chichen Itza desemnează în maya „marginea fântânii în care locuiesc vrăjitoarele”. Ne având ape de suprafață civilizația maya a înflorit în jurul puțurilor naturale și a peșterilor ce asigurau accesul spre pânzele freatice din subteran. Peninsula Yucatan este un ținut cu precădere carstic, cu vaste rețele de galerii subterane inundate al căror tavan se prăbușește pe alocuri deschizându-se spre suprafață. Cenota din Chichen Itza se prezintă ca un uriaș puț cilindric, cu diametru de aproximativ 40m în care apa verzuie, murdară, băltește ca un lac la 10-12m sub buză. Încercările nereușite de secare a cenotei în scopuri științifice intreprinse în anii 1967-1968 au relevat faptul că cenota nu e izolată ci e integrată într-un vast sistem freatic. Mayașii cunoșteau acest lucru și o socoteau ca o poartă de intrare în străfundurile întunecate ale pământului unde sălășluia zeul ploii Chac căruia, pentru a-l îmbuna, îi aduceau jertfe și sacrificii umane. În anul 1904, Herbert Edward Thompson începea munca de dragare a cenotei sacre cu ajutorul unei macarale cu scripete ce lansa în adânc o sapă cu trei lame ce se închideau ca o cupă. Prin ghidurile din Merida am văzut nenumărate imagini făcute cu prilejul dragării, ba mai mult, utilajul original acoperit de rugină poate fi văzut la intrarea în site, în zona casieriilor. Rezultatele dragării nu au întârziat să apară, sapa aducând la suprafață arme, schiptre (care, curios, nu au putrezit), idoli, bijuterii și oase. Cele mai multe bijuterii au fost din jad, însă prezența aurului și a cuprului ce nu se găseau în zonă atestă Chichen Itza ca un mare centru cultural. Așa cum se prezintă azi cenota nu are multe de arătat însă aspectul ei natural și faptul că e înconjurată de junglă diversifică atracțiile vechiului oraș.

Stadionul

Ne întoarcem la arhitectură intrând în marele stadion cu terenul său de pelotă, cel mai mare găsit până acum, având 168 de metri lungime pe 70 lățime. De data asta mărimea celor doi pereți paraleli ce susțineau în partea superioară inelele de piatră prin care trebuia aruncată mingea de cauciuc, e impresionantă. În capul acestei arene exită un fel de tribună acoperită ce era probabil rezervată capetelor sus puse. Locul e invadat de turiști ce bat din palme pentru a stârni ecouri.

Bătutul din palme ne trezește curiozitatea căci am remarcat această practică repetată fervent cu precădere în zona treptelor piramidei lui Kukulcan. În trecere spre ruinele grupului sudic încercăm și noi și într-adevăr, percepem ca răspuns ecou spart, ca stârnit de vibrația unei lame de oțel.

Artizanat la Chichen itza

Tarabele cu artizanat ne arată calea și în scurt timp ajungem la Osuar, o altă piramidă în trepte cu capete de șerpi flancând scările, și imediat după el la Observator, cu forma lui cilindrică arhicunoscută din fotografii. Căldura și viermuiala ne-au obosit. Siteul are multe de arătat însă faptul că accesul e interzis transformă construcțiile în obiecte de vitrină, aproape intangibile. Ne tragem sufletul pe o bancă plasată la umbră după care ne îndreptăm spre „mănăstire”, ultimul grup de clădiri botezate astfel de spanioli, fără nicio legătură cu destinația lor inițială.

Casa măicuțelor

Soarele coboară spre orizont și umbrele sunt tot mai lungi, tăind zig-zaguri negre pe fațadele din piatră. Dintre toate se remarcă „Casa măicuțelor”, de o frumusețe aparte. Mică, dar frumos proporționată, încântă mai ales cu mozaicurile în relief ce ornează partea superioară ce n-a intrat încă în umbră.

Refacem drumul spre intrarea în site, mai dând o dată ocol piramidei lui Kukulcan. Se apropie ora închiderii și vizitatorii se răresc văzând cu ochii. Poate că în cursul săptămânii atmosfera e mai respirabilă și siteul mai liniștit, dar mulțumiți totuși cu cele văzute ne recuperăm rucsacul și ieșim în stația de autobuz.

Se înserează și chiar dacă distanța nu e mare, ajungem în Valladolid pe întuneric. La lumina rarelor becuri orășelul arată decrepit și sărăcăcios, neinspirând încredere, în plus trecem pe lângă hotel fără să-l remarcăm și ne rătăcim aiurea pe străzi. Revenim cu mai multă atenție și-l găsim. Ne e foame. Băiatul de la recepție ne recomandă un restaurant din centrul orașului până unde, neavând încotro, o luăm pe jos. Restaurantul e gol sugerând prețuri mari și servire înceată, în contradicție cu cele câteva bucătării ce hrănesc lumea din piață la niște mese înșirate într-un fel de hală. Cosmina vrea supă, eu o salată, și stingem totul cu un imens pahar de suc de fructe într-o combinație delicioasă. Suntem obosiți, dar mai avem atâta curiozitate cât să vizităm Zocalo.

Duminică seara în Valladolid

E duminică seara și dintr-un colț al pieței se aude muzică. La fel ca în Merida în weekend se oprește circulația pe arterele principale transformate în promenadă. Sub coloanele palatului guvernatorului un band format din pensionari aducând cu fosilele din „Buena Vista Social Club” interpretează tangouri intercalate cu piese cubaneze pe care lumea dansează în șosea, în admirația mulțimii ce stă pe scaunele înșirate la bordură. Localnicii sunt cu precădere oameni în vârstă însă turiștii ce se angrenează vin cu forțe proaspete. Mulțimea dansează fără reținere, nu cu exuberanță ci mai degrabă cu bucurie și cu seninătate. Printre cei ce se mișcă brownian se remarcă câțiva dansatori cu mișcări elegante, dar nimeni nu se simte timorat în prezența lor. Ne bucurăm și noi privindu-i și nu pot să nu mă gândesc că la modul simplu și direct această experiență socială e mai coezivă decât întreg internetul cu Facebookul lui cu tot.

Mai departe: