Întâlnire cu Lucian Ionescu

 

La ora 1 sunt trezit ca să-mi preiau cartul și în locul meu se culcă Marco. În drum spre cockpit mă opresc la chart plotter să-mi fac o idee asupra împrejurimilor, apoi deschid rooful și ies.

-Cum a fost? îl întreb pe Alin.

-Bine.

-Ce curs ții?

-190.

-Evenimente deosebite?

-Ai un vapor la ancoră în prova babord.

-Ok, preiau eu. Du-te la culcare. Odihnă plăcută!

Îmi place nespus veghea nocturnă. Îmi fixez în prova o luminiță la care să mă raportez, după care sunt liber să mă integrez în universul marin. Mă așez pe rooful cabinei pupa, cu simțurile treze. Întunericul nopții și torsul continuu al motorului sunt fundalul, respectiv zgomotul de fond, peste care se suprapun impresiile. Simt răcoarea nopții pătrunzând încet prin straturile textile ale hainelor și mai simt pe obraz cum vântul cade lăsându-ne să ne legănăm în ritmul hulei. E lună nouă și nici o rază de lumină nu scapă pe mare, doar coasta se distinge cu acuratețe punctată de luminițele localităților. Încerc să-mi dau seama pe unde ar fi Țarevo, dar n-am nici-un reper distinct de care să mă agăț. N-am mai fost până acum pe coasta bulgară decât imaginar, citind cartea lui Lucian Ionescu, „De la Giurgiu la Veneția”, un fel de odisee modernă în care un compatriot a făcut cabotaj într-un caiac, timp de șapte luni, la început pe Dunăre, apoi prin cinci mări, pentru a-și atinge ținta. M-am întâlnit cu Lucian Ionescu în urmă cu un an în Gara de Nord și am petrecut o minunată oră împreună povestind pe marginea unei beri, dar aici e locul în care ne întâlnim din nou, atemporal. Cunosc foarte bine mecanismul, de la jocul de Go. Adversarul tău concepe un plan și face primele mutări, punându-l în aplicare, însă jocul nu are nimic ascuns și dacă ești în stare, poți să-i citești urzeala. Întâlnirea se produce la capătul traseelor mentale construite de el și este de-a dreptul euforic să descoperi că ai afinitate cu altă persoană, că poți gândi la fel, că poți rezona cu el. Evenimentul creează întotdeauna o legătură ce nu se șterge ușor și care explică de ce jucătorii își prețuiesc adversarii. La ceasurile mici ale dimineții rememorez povestea lui Lucian și zâmbesc interior la amintirea episodului din Elenite în care niște șantieriști, văzându-l cu burdufurile goale pe mal, au crezut că vrea să le umple cu vodcă, sau mă înfior de puterea mării ce poate deveni inaccesibilă doar ridicând valuri. Elenite, Ravda, Sozopol, Țarevo, toate sunt în față, anonime, dar prezente ca niște globuri luminoase.

La ora 3:30 iese Constantin. Nu-i place ruliul urât la care ne supune hula venită din travers.

-Încearcă să mergi pe 160.

E mai bine. Mai târziu va trebui să facem „volta” pentru a reveni spre Țarevo, dar dacă vrem să intrăm în port pe lumină, oricum trebuie să încetinim. Reducem motorul la 2000 de ture și cu 3 noduri ne continuăm drumul ocolit.

Umezeala și frigul mi-au intrat în oase, drept pentru care cobor în cabină să mă încălzesc sub sacul de dormit, apoi la ora 6 se crapă de ziuă și ies din nou în cockpit pentru a ajuta la intrarea în port. Suntem în largul orășelului, printre bărci pescărești ce-și desfășoară năvoadele.

-Vom acosta cu pupa, îmi spune Constantin. Pune parâme pe tachet.

Lăsăm în tribord balizele ce marchează perimetrul periculos al unor stânci submerse și ne apropiem de pasa de intrare vegheată de la înălțimea digului de stabilopozi, de sculptura în bronz a unei femei-erou, în manieră comunistă. Soarele s-a ridicat deasupra orizontului și sulițele lui fierbinți au dat deșteptarea. Echipajul a urcat pe punte și cu motorul redus ne apropiem de cheiul de beton, cam neprimitor.

Țarevo

 

La cheu suntem așteptați de căpitanul portului împreună cu un docher. Constantin vine încet cu pupa, arunc parâmele și ne este ridicat mooringul cu o cange. Încă avem reflexe stângace, de pământeni, dar până la urmă ne vedem amarați, montăm pasarela și Constantin coboară pe uscat cu actele echipajului în mapă.

Cazul nostru e cunoscut. Gazdele nu se simt în largul lor vorbind engleza și mimează răul de mare. Se discută despre formele necesare pentru ca bolnavul să părăsească echipajul, apoi cei doi pleacă spre clădirea căpităniei, iar Constantin revine pe punte.

-Mugurel, ești sigur că vrei să pleci?

Întrebarea e pertinentă căci bolnavul s-a întremat vizibil. Organismului i s-a lăsat timp să lucreze, în plus spre dimineață marea s-a calmat asigurând confortul necesar refacerii.

-Eu zic să rămâi, sau dacă totuși pleci, să nu-i spui copilului că ai renunț Spune-i că s-a defectat yachtul sau găsește tu ceva, altfel îți demolează statuia…

Constantin știe să fie persuasiv. Uneori gâdilă, alteori înțeapă, dar cuvintele lui nu se pierd ca un ecou gol. Îmi place că ține la echipaj. Odată ce te-a înregistrat în jurnalul de bord devii parte integrantă din complicatul animal marin numit Bananec Blues și Constantin nu acceptă ușor să-l lipsească de o mână sau de-un picior.

Nimeni nu spune nimic. Momentul e dificil. Ochii lui Mugurel scapă o clipă către cheu unde-l așteaptă drăcușorul cu prăjitura cu frișcă. Noi nu-l vedem căci nu pentru noi e acolo, dar Mugurel îl vede cu claritate. A vorbit cu el ieri, când s-a cerut la țărm, și înțelegerea a fost clară: cobori și primești premiul cel mare, prăjitura cu frișcă, sau rămâi mai departe la bord să-ți verși mațele și să nu poți mânca nici măcar un amărât de pateu. Nici drăcușorul nu e un ageamiu. Nu insistă. L-a chemat ieri și el s-a prezentat punctual, aducând premiul. Tentația e mare, cu atât mai mare cu cât Mugurel și-a făcut deja bagajul. Toate lucrurile sunt împachetate în rucsacul roșu și nu trebuie decât să-l pună pe umăr și să facă un pas peste pasarelă. Prăjitura e doar începutul, dar urmează un autocar confortabil și toți ai lui așteptându-l acasă. Și ce dacă n-a ajuns în Grecia? Cine a stabilit că trebuie să mergi până în Grecia ca să poți spune că ai fost pe mare? Dacă rămâne, se va întoarce din nou la starea aceea mizerabilă când măruntaiele-i vor face răzmeriță și vor urla la el numai pentru că n-a ales prăjitura cu frișcă, și el știe ce țață rea de gură e stomacul, cum îl va împroșca cu invective și mațele, oooo, mațele… Și totuși… Prăjitura este o plăcere de scurtă durată, iar ai lui îl vor aștepta oricât, o viață de va fi nevoie. Știe că orice coborâș e contrabalanst de un urcuș, iar după dulceață urmează pelinul. Nicolae Steinhardt. Jurnalul fericirii. E simplu: ori zilele-ți vor fi frumoase și nopțile de coșmar, ori vei avea zile blestemate și nopți cu zâne și îngeri. Mugurel revine în cockpit, își ridică rucsacul și-l aruncă în cabină, pe cușetă.

-Rămân.

O lume întreagă într-un singur cuvânt. Drăcușorul strivește prăjitura de cheu și se face nevăzut. Era cât pe-aci să-l pierdem pe Mugurel, dar cu un singur cuvânt a revenit definitiv printre noi. Pe punte nu izbucnesc urale, însă toată lumea e binedispusă și în entuziasmul general, skipperul preia controlul:

-Mâncăm aici, la adăpost, apoi plecăm neîntârziat.

Fără să știu cu cine concurez, îmi lansez oferta:

-Mai băgăm o omletă?

-Da, da! A fost bună omleta de aseară.

De astă dată mănâncă și Mugurel. Constantin anunță la căpitănie schimbarea de plan și când apar bulgarii în uniformă, ne fac semn râzând, ducând degetele strânse la gură.

În engleza lui aproximativă, docherul ne spune că trebuie să plătim taxa de marină. În condițiile date pretenția pare deplasată și în pauza de tăcere în care zgomotul veselei a încetat, ca și când cineva ar fi dat volumul la minim, se aude clar vocea netulburată a skipperului:

-I love you, too!

 

Delfinii

 

La ora 10 ieșim în larg lăsând în urmă uriașul panou cu Republic Bulgaria, Port Tsarevo. Soarele strălucește pe cer, iar razele lui calde ne ridică moralul. Mugurel a preluat timona ca un semn că totul a reintrat în normal, doar Constantin pare preocupat în urma buletinului meteo primit de la Liviu, care de fiecare dată când e pe mare îl sună să-i comunice starea vremii.

– Deseară vom intra în furtună de gradul 6 sau 7, ceea ce înseamnă vânt de 35 kn din N-E și valuri de opt metri.

După tonul cu care o spune se pare că va fi groasă, dar cum n-am mai înfruntat vre-o furtună, mica descriere nu produce asupra noastră nici o impresie. Până la Bosfor avem mai bine de 70 de mile, ceea ce înseamnă că vom ajunge în strâmtoare noaptea. Deocamdată avem vânt larg de pupa pe care navigăm cu velele în foarfecă.

În cockpit e o atmosferă destinsă.

-Ce mai face Roz Avel? mă întreabă Constantin.

Cea mai bună dovadă că pe mare omul se contopește cu nava e faptul că adeseori cei ce își leagă astfel destinele ajung să fie identificați prin același nume. Florin, căci despre el este vorba, e cel mai boem velist pe care-l cunosc. Arhitect de profesie, şi-a schimbat locuinţa cu un yacht (Roz Avel), la bordul căruia a pornit să înconjoare Pământul transformând visul în aventură existenţială…

-E tot în Maroc, în Saidia. Anul ăsta e blocat la mal, dar și-a găsit de lucru pe lângă un club nautic local ce a cumpărat două yachturi de concurs cu intenția de a participa cu ele la regate. Fiind cam jerpelite, navele necesită reparații și Florin a semnat un contract prin care trebuia să dea gata unul, inch`Allah (cu voia lui Allah), până la mjlocul lui iulie, dar prin august când am vorbit ultima dată cu el nu terminase. „Și ce te faci?” l-am întrebat. „Nu trebuie să dai socoteală?”. „Ah, nu”, mi-a răspuns degajat, „fiindcă n-a fost respectat un termen contractual…”. „Care?” m-am mirat eu. „Inch`Allah!!!”

Pe nesimțite am trecut în Turcia, prilej cu care Constantin schimbă pavilionul de curtoazie. Se pare că nici noi nu suntem în grațiile lui Allah, căci vântul cade încetul cu încetul și trebuie să pornim motorul. Țărmul se prezintă ca o coastă înaltă de pământ, monotonă. Viteza mică și atmosfera plată amorțesc simțurile până la toropeală. Picotim. Din când în când mai aruncăm câte-o privire circulară menită să localizeze eventualele vapoare, apoi totul recade în rutină.

Sub soarele amiezei apa mării e de un albastru pur. Alin preia timona și Mugurel trece la somn pe banchetă. Nu e nimic de făcut. În cockpit e liniște când brusc, cineva dă alarma:

– Delfini!

Apuc aparatul foto și mă precipit în prova.

-Vezi că am montat un scaun pe balcon, îmi strigă Constantin.

Senzație de rodeo. Balconul e avântat în fața etravei astfel încât instalat în scaunul lui am tot yachtul în spate, înafara unghiului vizual, și ca să amplifice și mai mult senzația, scaunul urcă și coboară în ritmul cu care prova încalecă valurile. Îmi încolăcesc brațele în jurul țevilor de inox și sunt liber să urmăresc acrobațiile delfinilor. Cunosc giumbușlucurile lor, dar niciodată nu mă satur de spectacol. Prin apa curată le văd corpurile fusiforme croșetându-și siajele dintr-un bord în altul. De cele mai multe ori apar în tandem, rareori solo sau câte trei și atunci când sar din apă, o fac sincron. Au viteză net superioară yachtului, se avântă în larg și vin înapoi. Din scaunul meu nu le aud chițăielile, dar știu că le emit ca o continuă chicoteală. Apariția lor este întotdeauna veselă și tonică și în aceste condiții, scaunul pe care stau ar fi, poate, cel mai bun remediu împotriva temerilor și a anxietății. Au chef de joacă, dându-ne târcoale minute în șir, apoi, dintr-o dată, iau calea largului lăsând marea pustie.

Marea Neagră

 

Cea mai veche denumire a Mării Negre a fost „Axaina”, care pentru sciți însemna „albastru închis”. Grecii i-au spus „Pontos Euxeinos”, adică „Marea Primitoare”, după care, nu se știe cum a devenit „neagră” și așa a rămas. O ipoteză ar fi că aceasta ar fi culoarea apei la vreme rea, dar o alta susține că turcii i-au spus așa fiindcă o vedeau la miazănoapte, direcție cardinală pentru care foloseau termenul „kara”, adică „întunecat”. Pentru cine a petrecut însă o zi pe mare, toate aceste denumiri sunt întemeiate.

Cerul s-a înnorat și în noua lumină marea s-a opacizat total împrumutând accente metalice. Barometrul a coborât și vântul s-a rotit spre nord-est, confirmând prognoza meteo. Deocamdată valurile sunt mici și fără creste de spumă, însă deosebit de dese și de ascuțite. Remarc o anumită neliniște interioară, nelocalizată și vag conștientizată. Senzori a căror existență nici nu o bănuiesc dau alarma și în chimia sângelui își fac apariția primele doze de hormoni.

Sunt în cockpit împreună cu Alin. Coasta face un larg arc de cerc pe care drumul nostru îl subîntinde ca o coardă. Pentru a pica pe gura Bosforului trebuie să strâng vântul cât mai bine, adică să ies cât pot spre larg și cu aceasta în minte sunt cu ochii pe burta focului. În față avem două nave la ancoră.

-Cât crezi că facem până la nave? mă întreabă Alin.

-Patruzeci de minute. Tu cât zici?

-Douăzeci.

Înghesuiți în orașe, nu suntem obișnuiți să vedem prea departe, astfel încât avem tendința subiectivă de a apropia reperele. Deși par aproape, minutele se scurg unul după altul și abia ne ajung cele patruzeci pentru a avea navele în travers.

La ora 17 primim vizita lui Constantin. Își aprinde o țigară și adulmecă vântul. Deocamdată furtuna nu se arată decât prin aspectul metalic al apei și al cerului.

-Kirule, crezi că e momentul să terțarolăm?

Înțelepciunea în forma ei cea mai brută s-a transmis dealungul timpului pe cale orală prin proverbe și unul marinăresc afirmă că terțarola trebuie luată atunci când îți pui prima dată problema, așa că, în ciuda aparențelor, răspund afirmativ.

-Atunci slăbiți ghiul și hai în vânt!

Cu noua alură vela se moaie și Constantin, secondat de Alin, ia prima terțarolă.

-Lasă timona la mine și du-te să te culci.

Nu mi-e somn, sunt în plină formă, dar înțeleg că ne pregătim pentru a intra în furtună și am încredere în experiența skipperului. Cobor. Mugurel încearcă să combată răul de mare stând întins cu ochii închiși, iar Marco doarme în cușeta din prova. Mă întind pe locul meu încercând să ațipesc. De obicei îmi reușește în mai puțin de un minut, dar de astă dată somnul nu vine. Chimia interioară… îmi trece prin minte. Organismul are nevoie de timp pentru a-și resorbi zemurile de luptă. Stau liniștit ca atunci când aștepți efectul unui calmant. Tehnicile yoga te îndrumă să te concentrezi asupra proceselor respiratorii, însă acum noțiunea de individualitate e extinsă la dimensiunile yachtului și respirația tinde să fie înlocuită cu torsul continuu al motorului. Lipit de saltea simt vibrațiile lui Bananec Blues ca și când ar fi propriul meu puls și îmi aduc aminte de Liu Ling.

Liu Ling era unul din cei șapte înțelepți ce trăiau în codrul de bambus, scandalizând comunitatea prin faptul că adeseori era văzut umblând gol în jurul casei. Când un grup de confucianiști au venit să-l caute și să-i reclame indecența, au fost de-a dreptul scârbiți să-l găsească, și de această dată, gol. Liu Ling, însă le-a spus:

-Universul este orașul meu, orașul este casa mea, iar camerele sunt hainele mele. Ce căutați, deci, în pantalonii mei?

Terțarola doi

 

-Dorin! Dorin!

O mână mă zgâlțâie încercând să mă readucă la universul lui Bananec Blues. Cât o fi trecut? Poate două ore?

-Te cheamă Constantin pentru terțarolă…

Yachtul se zgâlțâie bine, ceea ce înseamnă că avem viteză. Probabil cineva a deschis burduful zeului Eol. Îmi încalț iute pantofii, dar ca să parcurg distanța până la scară îmi trebuie mai mult decât dexteritatea unui om abia trezit. Întind mâna către mânerul de pe peretele salonului, dar acesta fuge tocmai când sunt pe cale să-l apuc, dau să ridic piciorul, dar paiolul nu vrea să se desprindă de talpă, mă aplec disperat către scară, dar sunt zvârlit în fund pe cușetă. Ce naiba? Se pare că lucrurile s-au schimbat cât timp am dormit. Aburii somnului îmi dispar, și ăncerc din nou, de astă dată metodic, pe un traseu dinainte calculat.

Prin deschizătura roofului îl văd pe Constantin la timonă. E, și nu e Constantin. E omul stăpân pe yacht, controlându-l strict din timonă, dar nu tipul zvelt pe care-l știam, ci unul cu proporțiile rotunjite, împlinite de costumația ce-l acoperă din cap în picioare. Față de orizont, puntea stă înclinată la 30 de grade și pentru a rămâne la timonă skipperul și-a proptit un picior pe banchetă, pe post de șpraiț.

-Îmbracă-te, îmi strigă pentru a acoperi vuietul vântului. Stropește!

Închid rooful și refac drumul anevoios spre cușetă. Interiorul a devenit dușmănos. Mă dezbrac cu mișcări caraghioase, îmi iau costumul complet de goretex, apoi ies în cockpit.

Universul marin s-a schimbat. Cerul nu arată înfricoșător, însă vântul s-a întețit și bate constant. Cu velele pline Bananec Blue își vede de drum cu o viteză fantastică, amplificată subiectiv de faptul că, mergând contra vântului, presiunea aerului ce-mi suflă în față, crește. Pusă în cifre viteza ar putea să pară ridicolă, însă de astă dată ea este doar un produs secundar în ecuația realității. Așa cum la un chitarist, nu mâna care zdrăngăne face muzica, ci cealaltă, care blochează corzile, acum e mai important controlul. Canalizate cum trebuie, uriașele forțe din jur conlucrează armonios, însă echilibrul e fragil și odată pierdut, aceleași forțe docile pot deveni distructive.

Constantin e calm. Rostește cuvintele rar, ca pentru a le da importanță:

-Trebuie să terțarolăm din nou. O să preiei timona și în momentul în care îți spun, vii în vânt. Ai înțeles?

-Da.

Mă instalez la post conștient de importanța gesturilor ce vor urma, în timp ce Constantin deblochează balansina ghiului și slăbește școta randei. Mă uit fascinat la mâinile lui care apucă ferm, smucesc și aranjează cu mișcări precise, perfect coordonate, apoi din câțiva pași skipperul se mută la catarg:

-Vino în vânt!

Dau să execut cu promptitudine, dar Constantin îmi strigă acoperind vacarmul:

-Nu lua așa mult din timonă! Vino încet!

Vin încet. Velele se moaie, Constantin deblochează funga randei și începe terțarolarea. Dau să stabilizez yachtul în vânt, dar el își continuă girația. Învârt timona invers urmărind neputincios cum prova își continuă mersul… L-am scăpat!

-Ia tare stânga! îmi urlă Constantin.

Iau. Bananec Blues face un rondou și sunt atent la momentul în care va ajunge în vânt, să nu-mi scape iar. Există momente ale vieții care se încrustează în stratul de granit al memoriei, clipe în care ești prezent cu toată ființa ta. Înțelepții au înțeles că fixarea în prezent, abandonarea reveriilor trecute sau viitoare, centrează ființa făcând totul posibil, iar pasionații sporturilor extreme au găsit același lucru, poate însă neînțelegând. Dacă cunoști starea și știi să o chemi, poți s-o trăiești în universul casnic, fără a fi nevoie să mergi să o cauți la capătul pământului, însă până nu ai trăit-o suficient ca să-i prinzi mecanismul ești tentat să dai târcoale, iar și iar, acelorași împrejurări în care ți-a mai apărut. Cine a experimentat propria cristalizare și a înțeles, sau măcar a intuit ce i se întâmplă, nu mai are cale de întoarcere, decât uitând. Aceasta este de fapt atracția mării. Conștient sau nu, nu marea te cheamă, ci Sinele tău ce vrea să se regăsească în universul ei. Atunci când îți propui să urci Everestul, te înscrii de fapt nu la o aventură măreață, ci la un lung șir de penitențe care, duse la bun sfârșit prin efort fizic, tărie de caracter, dăruire, abnegație și altruism, îți oferă șansa unor clipe de cristalizare, al unui moment Marin Sorescu: „Cu mine se întâmplă ceva. O viață de om!”

Constantin a terminat terțarola și a revenit în cockpit lac de sudoare. Chiar dacă venirea în vânt detensionează vela, e de muncit serios pentru a o stăpâni. Se uită cu un aer dezaprobator la burțile randei, dând glas nemulțumirii:

-Nu e bine. Rămâi în vânt.

Skipperul sare din nou la catarg reluând algoritmul terțarolei. În timpul manevrei pare o scânteie ce se mișcă pe punte, un punct luminos ce desenează traiectorii zig-zagate, fără să bâjbîie, fără rateuri. Și totuși, când revine în cockpit, e tot nemulțumit.

-Mai încerc o dată!

Marea și vântul își conjugă eforturile pentru a ne destabiliza. Rămas inert, fără viteză, Bananec Blues e prins într-un tangaj pronunțat. Constantin își încheie manevrele și e pe punctul de a reveni în cockpit când un val ridică brusc prova yachtului proiectându-l pe skipper cu pieptul în consola de navigație.

Într-unul din reportajele televizate, Traian Băsescu a fost provocat să vorbească despre perioada când a fost căpitan de cursă lungă. Reportera cataloga marea în mod vădit în sfera romantismului și marinarul a readus-o repede la realitate subliniind faptul că pe mare este o luptă continuă pentru supraviețuire. Uneori marea te păsuiește și lupta devine invizibilă, dar trebuie să fii tot timpul conștient de ea, să nu lași niciodată garda jos. O fracțiune de secundă fatidică poate avea consecințe serioase.

În timp ce readuc yachtul la curs, Constantin rămâne încleștat de consola ce-i oferă un punct de sprijin ferm. Impactul în piept îi blochează respirația. Știu că nu-l pot ajuta, așa că nu îl distrag, lăsându-i timp să se regăsească.

De sub roof, Alin a văzut totul din spate și neștiind care e starea skipperului, dă glas îngrijorării:

-Constantin! Constantin!!!

Îi fac semn să-l lase. După câteva momente Constantin pare să-ți revină. Cu o grimasă duce mâna la piept, apăsând controlat.

-Sper că nu mi-am rupt vre-o coastă. Trebuie să mă dezbrac căci fierb de transpirație. Mai poți rămâne la timonă încă un minut?

-Pot, cum să nu.

-Ok. Apoi mergi jos…

-Ce să fac jos? Oricum rămân în cockpit.

-Ce să faci în cockpit?

-Dar jos ce să fac? Aici măcar mă uit la mare…

-Atunci cobor eu.

-Du-te liniștit.

 

Beția

 

Odată ce rooful s-a închis, rămân singur cu Bananec Blues. Cu vela terțarolată am mai pierdut din viteză, câștigând control. Vântul bate tot din nord-est și pentru a ținti intrarea în Bosfor trebuie să-l strâng cât de tare pot. Câte-o rafală rebelă mă obligă să vin vremelnic în vânt, apoi pot să revin și yachtul își continuă cursa ca tras de o întreagă herghelie. Orientarea în sau sub vânt are efectul pedalei de accelerație și mă simt minunat să controlez totul din timonă.

În scurt timp mă liniștesc. Situația e stabilă. Cu velele reglate, Bananec Blues se integrează perefect mediului. Câte un val venit dintr-o altă direcție plesnește prova și se sparge în jerbe de stropi. Inițial le văd ridicându-se în fața yachtului, ca o perdea, pentru ca o secundă mai târziu zidul lichid să mă acopere. În scurt timp ochelarii sunt de neutilizat și-i bag în buzunar. Acum e mai bine, doar că atunci când văd stropii ridicându-se, trebuie să închid ochii instantaneu.

Principala misiune este să supraveghez focul, încercând să țin largul cât de mult. Câteodată exagerez și vela se moaie, scuturată apoi cu plesnet sec, ceea ce mă obligă să revin grabnic pe curs pentru a nu obosi greementul, sau și mai rău, pentru a nu o sfâșia. N-am văzut niciodată cum se rupe o velă, dar știu de la Constantin că e de ajuns să cedeze într-un singur loc pentru a se face franjuri în mai puțin de un minut. Simpla supraveghere a greementului mă menține coerent pe direcția bună, însă din când în când mă mai verific cu compasul. În jur se risipesc energii colosale, dar situația e stabilă și nu-mi rămâne decât să păstrez echilibrul.

Simt vântul cald, ca venind din Sahara, și chiar și apa mării mi se pare caldă. Treptat mă cuprinde o stare de beatitudine, generată de siguranța cu care controlez yachtul și de tabloul natural din jur. Melanjul de aer și apă pe care-l simt în față și-n piept pare să mă încarce cu o energie extatică ce-mi face piele de găină. Așa cum sarcinile electrice se acumulează pe armăturile unui condensator, corpul meu pare să se umple cu endorfine. Mă cuprinde o bucurie sălbatică să fiu aici, în acest moment. Se prea poate ca, față de echipajul ce stă la adăpost de intemperii, omul de la timonă să ducă greul luptei, dar tot lui îi sunt rezervate părțile cele mai bune și sunt conștient de asta cu toată ființa mea. Îmi place la nebunie ceea ce trăiesc și n-aș da locul meu la timonă pentru nici-un post din ierarhia mondială.

În jurul meu nucleul dur al timpului se sparge în momente, prin șuvoiul cărora curg cu viteza de care e capabil Bananec Blues. Granițele temporare dispar. Să fie ăsta secretul tinereții fără bătrânețe și-a vieții fără de moarte? Încălecarea repetitivă a valurilor și orizontul ce pare neschimbat distrug orice reper temporar. Atunci când exteriorul devine amorf, doar gradul de oboseală marchează trecerea timpului, însă energia pe care o primești subtil deformează și această percepție.

Aud rooful deschizându-se. E Alin. După ce a încercat cușeta din prova s-a decis să treacă în pupa, cu riscul de a fi scăldat de vre-un val:

– Este îngrozitor, nu? îmi strigă când trece pe lângă mine.

Mă uit la el mirat și când îmi vede fața renunță să mai spună ceva. Episodul îmi aduce aminte de o poveste a lui Jimmy Cornell în care navigatorul împreună cu soția sa fuseseră prinși de o furtună, undeva prin Oceania. Jimmy stătea la timonă de ore bune, fără hrană, fără apă, fără somn și soția era îngrijorată pentru el, dar când a deschis rooful și l-a văzut în puterea vântului, cu părul vâlvoi, dar cu un rânjet întins de la o ureche la alta, a înțeles perfect ce se petrecea: „Jimmy, you are bloody crazy!”.

Catharsis

 

Nu știu de câte ore stau la timonă. S-a făcut noapte demult și cursa continuă prin beznă. Licărirea slabă a luminilor de navigație mă ajută să văd la timp valurile ce încalecă puntea, dându-mi răgazul necesar de a închide ochii înainte ca apa să-mi sară în față. Costumul de goretex mă apără destul de bine, cu atât mai mult cu cât între două valuri, vântul puternic aproape că mă uscă. Cu toate că pantofii-mi sunt leoarcă, marea și vântul cald mă ajută să mă mențin în limita confortului. Câteodată, vre-un val mai oțărât umple cockpitul și până să se scurgă stau ca într-o cadă plină.

Uneori Constantin se arată în gura roofului, la o țigară.

-Vrei să te leg?

-Nu. Mă simt în siguranță.

-Strânge vântul. Dacă strângi vântul la maxim, poate picăm pe Bosfor, altfel va trebui să facem volte în gura strâmtorii.

Mi-e drag să-l văd în gura cockpitului. Chiar dacă yachtul iese cu bine din fiecare val, faptul că skipperul veghează, asigură un plus de confort psihic, apoi rooful se închide și rămân din nou cu Bananec Blues și cu Marea Neagră.

Poate să pară straniu, dar sunt fericit. Departe de pământ, cu existența tolerată de forțele naturii, nu simt teamă, ci sunt fericit. Conștientizarea clipei de grație îmi dă voie să mă dedublez, să mă desprind de punte și să privesc de deasupra imaginea yachtului culcându-se între valuri. Dacă introducem în ecuație luciditatea, tabloul devine înfricoșător, dar cu încredere tonurile devin mai pastelate. Mă simt mic, asemeni lui Moise cutreierând deșertul, fără hrană. Catharsis.

Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!”

Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea, şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!”

Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”

Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mâine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii, şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea.”

E ciudat că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, dar totuși, avem puterea de a-L recunoaște. Departe de cele lumești, de confortul casei și de siguranța pământului de sub tălpi simt mult mai aproape palma ocrotitoare a Divinității. Poate să pară nebunie, dar conștient sau nu, ieșim pe mare și pentru a testa dacă suntem iubiți de Dumnezeu și pentru a-I simți prezența. Se spune că pe mare înveți să te rogi și aici, printre valuri o simt cu toată ființa.

De sus, tot mai de sus, yachtul nu e decât o firmitură pe suprafața zbuciumată a mării. Velier și om se luptă cot la cot să iasă din fiecare val și se descurcă destul de bine. Dacă marea va juca cinstit, au șanse să ajungă unde-și doresc, dacă nu… În puterea nopții, omul de la timonă are ochii umezi.

 Mai departe: