Volte

Sunt din nou la timonă în puterea nopții, însă de data asta e diferit. În față am coasta iluminată continuu de miriade de luminițe ce tac, iar în spate drumul vapoarelor marcat sub orizont de niște spoturi puternice ce difuzează lumina în aerul umed, voalând întunericul. Strâng vântul cât pot de tare și din noianul de sclipiri pe care le am în axul navei, caut una cu personalitate pe care să o pot lua drept reper. Față de drumul drept, paralel cu coasta, jocul voltelor seamănă cu a pășii dealungul ei, optimizarea constând în a face pașii cât mai mari, ceea ce implică strângerea vântului cât mai tare. Joaca de astă noapte va fi „cățărarea pe lumini”, adică încercarea de a schimba luminile țintă cu altele, cât mai spre Istanbul, având ca efect mărirea „pașilor”. Când exagerez și vin prea în vânt, focul se moaie și yachtul își pierde viteza, revin și vela pocnește dureros, apoi trebuie să strâng vântul din nou și constat că manevra a fost păguboasă, făcându-mă să pierd câteva lumini cîștigate cu trudă.

Preventiv mi-am luat geaca de goretex. Câte-un val mai pleoscăie pe bordaj trimițându-și tentaculele până în cockpit, dar față de noaptea trecută e mult mai uscat. Becul din vârful catargului nu mai funcționează, însă de jur împrejur e pustiu: nici o navă nu ne încurcă la ora asta.

-Constantin! Trebuie să luăm volta!

Constantin urcă pe punte și la comanda lui încep să virez. Luminile coastei se trezesc din nemișcare și se rotesc amețitor până ce ies din raza vizuală ascunzându-se în pupa, yachtul se înclină în celălalt bord și nepăsător la această schimbare se afundă în beznă. Constantin coboară și rămân iarăși singur.

Viața pe mare este o purificare prin simplificare. Echivalentul terestru al mării este deșertul, nu întâmplător cămila fiind considerată „corabie”. În aparență monoton, pustiul nu e nici pe departe așa. Doar cei veniți din aglomerările urbane în care stimulii sunt prezenți în exces judecă astfel. Din cartea lui Wilfred Thesiger, Nisipurile arabe, știu că nativilor le era de ajuns să descopere urmele unor cămile pentru a știi cu exactitate cine trecuse pe acolo, când, de unde și cam în ce scop, ceea ce demonstrează că mărind acuitatea percepțiilor sau intensitatea trăirilor ne-am putea dispensa de multe din lucrurile înconjurătoare, ce solicită din partea noastră atenție, timp și resurse. Precum un pustnic, mă las spălat de simplitate, dar azi n-am dispoziția necesară de a rămâne singur și nici cu Bananec Blues nu știu vorbi. Îmi trebuie un coechipier și socotesc că ar fi cazul să-l scot pe Marco din amorțeală. În timp ce filosofez astfel, luminile culoarului de demarcație se ridică deasupra orizontului. Aștept răbdător până ce mă apropiu suficient, apoi îl solicit din nou pe Constantin pentru voltă și după ce o luăm îl rog să-l trimită pe Marcel în cockpit.

-Bună idee, mă felicită Constantin. Dacă ai coechipier, nu mă mai trezi pentru voltă. Vă descurcați voi…

Nu mă gândisem chiar așa, dar accept provocarea. Marco iese cu somnul în gene și-i predau timona.

-Ține pe luminițele alea portocalii.

Îmi place Marco. Și-a asumat riscul de a ieși pe mare fără să știe dacă îi va fi rău, și a câștigat.

-Interesul nostru e să ajungem la Istanbul, care este la răsărit, așa că, ori în ce direcție am lua-o în urma voltelor, caută să ții cursul cât mai spre est. Cât de tare? Cât te lasă vântul. Vei vedea că nu trebuie să socotești nimic în grade și nici măcar de puncte cardinale nu ai nevoie. După ce înțelegi mersul, e suficient să stai cu ochii pe velă și să strângi vântul la limită.

Mă așez în spatele lui pe roof și o vreme îi urmăresc manevrele. A înțeles repede ce are de făcut. Câteodată mai scapă și el în vânt, dar sunt conștient că are nevoie de puțină practică. Nu-l cicălesc. Îl las să simtă yachtul și degrevat de serviciu, pot să mă deconectez de la realitățile bordului. Îmi vine în minte faptul că Marea Marmara nu mi-e cu desăvârșire străină, că am mai fost legănat de valurile ei. Și încă ce legănătură!

În iarna lui 2008 mă întorceam împreună cu Mike și consoartele noastre din Anatolia, cu ocol prin Pamukale și Efes. Era o vreme câinioasă, rece și umedă, cu zloată fugărită de vânt. Ca să optimizăm la maxim timpul călătoriei, ne deplasam noaptea cu formidabilele autocare turcești și ultimul tronson era Efes – Istanbul. Mi-e suficient să închid ochii ca legănatul lui Bananec Blues… să se confunde cu cel al autobuzului ce înaintează cu viteză mică, sacadat. Printre genele lipite încerc să văd ce se întâmplă: zloata s-a transformat în zăpadă şi, prin viscol, înaintăm în coloană. Primul gând e că suntem înzăpeziţi, dar nu, autocarul opreşte între nişte pereţi metalici şi o uşoară senzaţie de vertij trădează faptul că plutim. Suntem pe un feribot? Traversăm Marea Marmara cu feribotul? Prietenii mei dorm duşi, aşa că nu-i deranjez şi cobor de unul singur să fac investigaţii.

Mă strecor printre şirurile de autocare către o scară de metal ce după câteva trepte mă scoate pe puntea superioară, în plin viscol. Feribotul s-a şi desprins de ţărm şi, izbit de deferlanţi, iese în larg cu un pronunţat tangaj. Sprijinit de balustradă fixez o vreme luminiţele de la ţărm, apoi cu mişcări de om beat încerc să ajung pe puntea înclinată la cabina-bar. Cald. Sunt tentat să iau un ceai dar n-am bani la mine. Din când în când uşa se deschide şi prin golul creeat se strecoară câţiva fulgi alături de vre-un muşteriu, după care uşa se închide antifonând cabina din nou. După ce m-am dezmorţit ca o muscă în dimineața unei toamne târzii, înfrunt din nou puntea, cu mişcări caraghioase, şi revin la autocar. Ai mei dorm încă şi fiindcă sunt locuri suficiente, mă retrag spre spatele autocarului unde găsesc scaune libere. Dorm legănat până când șoferul pornește motorul, şi când revin la locul meu o găsesc pe Cosmina îngrijorată:

-Unde ai fost? Mike te caută de o oră prin tot vaporul!

Bietul Mike! Mi-l imaginez stăbătând prin viscol punţile înclinate, dar omul are stofă de marinar… Ar fi trebuit să fac cinste cu un rom!

Odată cu feribotul a ajuns în apropierea țărmului și Bananec Blues. Poate că ne-am mai putea apropia, dar teama de a nu ajunge la apă mică mă conving că e momentul să ne dăm examenul și să luăm volta. Pentru a fi mai bine înțeles, prefer să vorbesc în cifre:

-Când spun eu, începem volta. Pentru asta tu trebuie să aduci yachtul în vânt, adică pe la 100, apoi, după ce mut focul în tribord să treci sub vânt, pe la 140-150, până se umflă velele și luăm viteză. Ești gata?

Marcel confirmă și manevra începe. Îl revăd pe Constantin făcând același lucru cu o noapte în urmă și încerc să nu încurc operațiile. Luminile țărmului rămân din nou în pupa, colțul de școtă al focului schimbă bordul prin fața catargului odată cu ghiul ce urmărește singur operațiunea și fără emoții, realizez că am ajuns pe noul curs.

-Bravo Marco! Am făcut-o și pe asta!

Ne afundăm din nou în întuneric.

Calmul dinaintea furtunii

Dimineața se insinuează dinspre Istanbul. În cursul nopții vântul a scăzut treptat prefigurând calmul din zori. Sunt din nou singur în cockpit după ce pe Marco l-a luat somnul și l-am trimis la culcare. Lipsit de vânt, Bananec Blues dormitează la rândul lui. O pâclă străvezie antifonează peisajul creindu-mi senzația acută că s-a stricat sonorul. Mă îngrijorează o haită de pescadoare ce vin peste mine în paralel, ca un tăvălug. Dacă m-au văzut e OK, dar dacă nu m-au văzut? Cu cele două noduri amărâte sunt aproape în incapacitate de manevră și chiar de-aș avea viteză, frontul pe care înaintează haita e atât de larg încât n-aș avea unde să fug. Aștept să mă perie pescadoarele, și mă perie. Exact ca taxiurile de la mine din oraș, navele astea au de ferit zilnic atâtea ambarcații încât trec ușor peste regulamente.

Aud rooful din pupa deschizându-se și lângă mine se ițește Alin.

-Bună dimineața!

-Bună și ție.

Soarele s-a ridicat de o palmă deasupra orizontului, dar prin ceața și umezeala înconjurătoare nu poate colora peisajul. Velele atârnă ca niște zdrențe, iar catargul pare un imens ac cu care cineva de deasupra ne-a țintuit pe suprafața mării așa cum fixezi o goangă într-un insectar. Toate privirile sunt îndreptatea spre soare, ca într-o rugă mută. Poate razele lui calde vor isca ceva curenți termici… dar nimic. Cu toată frumusețea din jur, e momentul ideal să te cuprindă disperarea. Citesc viteza (care viteză???) din colțul chart plotterului, mai trag de școte și o mai citesc o dată: nici o schimbare. Situația e atât de neagră încât nu e nimic de făcut și ținându-ne companie pe muțește, chiar am certitudinea că s-a stricat sonorul.

-M-am hotărât. Dacă mergem la Istanbul, eu cobor.

-Ce?

Eram atât de sigur pe chestia cu sonorul încât vorbele lui Alin m-au luat prin surprindere.

-Cobor. Gata. Plec acasă.

Va să zică, totuși, avem sonor. Alin vorbește, eu vorbesc… poate se mișcă și aerul. Arunc o nouă privire la chart plotter, dar nu, aerul nu se mișcă.

-De ce?

Situația e atât de evidentă încât am întrebat doar așa, să mă conving încă o dată că nu e ca-n Matrix: „la ce ți-ar folosi telefonul, dacă nu poți vorbi…”

-Ieșim din timp. Întoarcerea asta din drum ne dă planul peste cap.

Mda. Alin vorbește de planul de acasă, uitând că atunci când îți pui nădejdea în vânt, n-ai nici un plan: știi când pleci, dar n-ai nici cea mai vagă idee când (și dacă) vei ajunge. ”Life is what happens to you while you`re busy making other plans” (John Lennon). De aia-mi place mie pe mare.

-Nu știu. Hai să vedem. Avem autobuz de întoarcere marți și mai avem unul miercuri, așa că ar trebui să ajungem în Neos Marmaras luni, sau cel târziu marți. Azi e joi, luăm piesa de la Istanbul, vineri ajungem în Dardanele, sâmbăta suntem în Egee și, teoretic, duminică suntem ajunși. Dacă și cu parcă, s-au suit în barcă…

-Nuuu. Mi-a fost de ajuns! Chestia asta cu impelerul din cauza căruia ne întoarcem toată Marmaraua, mi-a ajuns…

Să-i spun că mie mi-a plăcut? Desigur, am tremurat și eu pentru motor, însă faptul că facem sailing prin Marmara în loc să ne ducem glonț în Grecia, nu mă deranjează. Tac cu ochii la soarele fantomatic ce se ridică tot mai mult pe cer, ca o lentilă strălucitoare și tace și Alin. Normal ar fi să nu-l las să-și cimenteze ideea, dar cine sunt eu, să-i dau lecții lui Alin?

De jos se aude mișcare și Constantin se arată pe punte.

-`neața bună!

Skipperul adulmecă vântul, evaluează velele și mai slăbește școtele. Aruncă o privire pe chart plotter și mută pisica focului. Mai aruncă o privire pe ecranul color și fără a fi satisfăcut, își aprinde o țigară. Soarele s-a ridicat suficient ca razele lui să alunge pâcla și în lumina ce devine din ce în ce mai crudă, e clar că băltim.

-Dacă ajungem la Istanbul, eu cobor, mai spune o dată Alin.

De astă dată dialogul îl vizează pe skipper. După încă o noapte nedormită mi-e greu să realizez ce implicații ar avea plecarea lui, găsind că e mai comod să aud asta din gura lui Constantin. Una dintre cele mai grele sarcini ale unui skipper, dacă nu cea mai grea, este stăpânirea echipajului și sunt curios cum va gestiona situația. Câteva secunde nu se întâmplă nimic și suspansul devine aproape material, apoi vine replica tăioasă, apăsată, aproape ca un ordin:

-Nu poți să pleci! Părăsirea navei fără acordul skipperului înseamnă dezertare și în cazul dezertării skipperul e obligat să anunțe autoritățile.

Mă uit la Constantin ce a îmbrăcat uniforma militară, cascheta și gradele și pentru prima dată chipul lui acvilin mi se pare că aduce puțin cu Patton. Cei ce se îmbarcă de plăcere adeseori trec cu vederea, sau chiar nu au habar, că la fel ca în circulația rutieră, dar mult mai sever, navigația intră sub incidența legilor, skipperul având nu numai autoritatea, ci și obligația de a păzi la respectarea lor.

-Dar eu nu vreau să dezertez, protestează Alin. Eu vreau să plec cu acordul tău…

-N-am auzit să mă fi consultat, ci mi-ai comunicat o decizie unilaterală.

La țărm, Alin conduce o firmă și e hârșit cu piedicile, cu șicanele de tot felul, cu legile strâmbe și cu funcționarii ce-i stau de-a curmezișul drumului, așa că își continuă tirada:

-Bine, OK, îți spun că vreau să cobor. Nu cunosc regulamentele, dar nu cred că eu, Alin, nu am dreptul să cobor și să plec acasă.

Ping pong. Constantin urmărește mingiuca de celuloid ce se întoarce peste fileu și renunțând să mai bombeze, se hotărâște să o întoarcă cu efect:

-Alin! Avem nevoie de tine în echipaj! După nopțile nedormite suntem obosiți și e nevoie de oameni care să facă de cart.

Îmi este clar că skipperul se pune contra. Știu că la nevoie l-ar putea duce singur pe Bananec Blues și nu înțeleg de ce îl vrea pe Alin cu orice preț, opunându-se liberului arbitru. Intuiesc că decizia musului este eronată și că întors acasă va regreta ceasul în care hârșit de nonsensul du-te vino-ului prin Marmara și de nemișcarea din calmul plat, a cedat ispitei de a se reintegra în univerul confortabil numit acasă. Oare Constantin se prevalează în formator de caractere?

-Dar eu nu vă ajut cu nimic!!! Nici măcar nu știu să țin timona!

Fals! În încercarea de a scăpa, Alin începe să arunce aurul peste bord…

-Cum nu? Ne-ai fost util făcând de cart. Uite, poți să-l schimbi pe Dorin care n-a mai dormit de două nopți.

Alin preia timona și actul de supunere temperează situația. Aparent, skipperul și-a impus punctul de vedere, dar nu s-a pus punct și situația e doar în stadiu de armistițiu. Skipperul tace, musul tace și Bananec Blues stă lipit de apă, parcă nevrând să piardă continuarea. Atmosfera e încărcată de enrgie electrostatică și skipperul e cel ce glăsuiește primul:

-Vezi? Ne ești util…

-Vă încurc.

Alin nu e omul care să ridice glasul. Îl macină situațiile conflictuale, dar nici nu cedează. Răspunsul lui mut e neclintirea și Bananec Blues stă apupat, ca și cum pe puntea lui ar fi pus un bolovan. Skipperul simte că pierde vasul și revenind la masa de ping pong, încearcă o minge scurtă, înceată, imediat lângă fileu:

-Dacă cobori, trebuie să ne facem formele de intrare la turci, ceea ce implică niște costuri, nu tocmai mici.

-Cât?

-Nu știu precis. Va trebui să ne luăm agent. Anul trecut a fost 600 sute de euro, dar acum știu cum merg lucrurile și cred că pot negocia. Cât ești dispus să dai ca să cobori?

-Nu oricât. 600 de euro mi se pare mult. Poate 400.

-Poate ajung, dar poate nu, însă nu ne putem răzgândi. Odată ce intrăm în marină și începem formele, trebuie să mergem până la capăt, indiferent de costuri. Gândește-te acum!

-Putem afla prețul înainte? Putem întreba pe cineva la telefon?

-Caută pe net Marina Atakoy…

Îmi pică ochii de somn, așa că mă retrag în cușetă. E de-a dreptul voluptos să cazi abisal în subconștient, și adorm cu ideea că pentru a trăii o aventură ești gata să plătești un preț, dar dacă vrei să ieși, ești gata să-l plătești și pe al doilea.

Mirajul uscatului

La ora 11 soarele transformă cabina în cuptor. Degeaba ridic trapa, aerul rămâne nemișcat. Oricât urăsc toaleta strâmtă de la bord, trebuie să o vizitez de urgență și când caut hârtia igienică o descopăr udă, muiată, de neutilizat, sub forma unor ghiulele de celuloză. Descoperirea mă face să extind investigația și cu îngrijorare îmi dau seama că într-o măsură mai mică sau mai mare, toate efectele sunt ude. O iau metodic, cheson cu cheson și în unele găsesc atâta apă încât aș putea să o scot cu paharul.

Ies pe punte și îi comunic skipperului cele constatate. Conchidem că singurele locuri pe unde s-ar putea infiltra apa sunt încastrările sarturilor și a picioarelor balustrăzii și înarmat cu un tub de silicon marin, încep operațiunea de etanșare.

-Vezi și stoperul din tribord, îmi spune skipperul. E fix deasupra mesei de navigație și în furtuna din Marea Neagră am avut parte de picătura chinezească.

Cât timp trebăluiesc să râcâi vechiul mastic, Alin dă și primește telefoane. Marina Atakoy nu răspunde de agenți, dar fiindcă îi cunoaște, nu face meschinăria de a ridica din umeri. Negocierile încep de la fabuloasa sumă de 1000 de euro și se termină în coadă de pește, astfel că tot nu ne e clar dacă ne permitem sau nu să facem formele de intrare. Ceva totuși îmi scapă. Dacă dimineața Constantin îl combătea pe Alin, acum a devenit foarte cooperant, intervenind cu idei și soluții oportune. Cu toate telefoanele date, tot nu e limpede care ar fi implicațiile unei escale și skipperul ne convoacă la consultări:

-Alin a decis să coboare și e dispus să aloce 400 de euro. Anul trecut am găsit agenți cu 600, deci, măcar cu atât se poate. Suntem nedormiți de două zile și ne-ar prinde bine o noapte la uscat căci în zilele următoare va fi din nou furtună. Dacă facem formele de intrare, Bananec va avea transit logul ce e valabil șase luni și chiar dacă îmi va folosi, chiar dacă nu, eu sunt dispus să contribui financiar. Exceptându-l pe Marco, ceilalți, ați fi de acord să preluați cota parte din cheltuieli?

Echipajul e solidar și în aceste condiții, singurul impediment rămâne calmul ce ne țintuiește locului. Mirajul uscatului își face efectul și în noua conjunctură Constantin propune să repornim, cu precauție, motorul.

O infuzie de entuziasm se transmite de la om la om. Circuitul de răcire este umplut cu apă Bucovina, „produs microbiologic pur, supus unei oxidări cu aer îmbogățit cu ozon conform unei tehnologii autorizate de Ministerul Sănătății și a buletinelor de analiză din 25.09.2013”. Cheie. Micuțul Nanni Kubota își dă drumul sub supravegherea lui Alin și Bananec Blues se trezește la viață.

Buzzerul de supraîncălzire țiuie continuu. E clar că a luat-o razna, fiindcă motorul nu e nici măcar cald. Nu știm cât ne putem baza pe mersul aparent rotund al mașinii, căci ieri seară a mers cam cinci minute până să scuipe apa…

-Marco! Uită-te la ceas și mă atenționezi din cinci în cinci minute. Mugurel! Uită-te la linia de plutire dacă avem răcire!

-Avem!

Sunt lângă Alin, cu ochii pe supapa de suprapresiune pe unde, deocamdată, nu scapă nici un fir de apă.

-Cinci minute, anunță Marco.

Acum e acum. Sporim atenția, dar în compartimentul mașinii totul e în regulă…

-Zece minute!

Să fi scăpat? Motorul nu dă semne că cedează…

-Cinșpe minute!

Am obosit să stau chircit la motor și fiindcă nu e nimic de văzut, îl las singur pe Alin și urc pe punte să pregătesc baloanele de acostare.

-Kiru, uite cardul. Odată ce acostăm te duci la magazine și cumperi o curea și două impeleruri. Trebuie să rezolvăm problemele expeditiv, căci mâine la 9 dimineața plecăm!

La intrare în marină suntem întâmpinați de un zodiac ce ne conduce la locul ce ne-a fost rezervat la ponton. Motorul funcționează încă și Constantin strecoară yachtul cu dibăcie pe traseul întortocheat. Se mută baloanele de acostare și se fac amarajele necesare. Gata. Suntem la uscat.

Marina Atakoy

O mie și-o sută de mii de lucruri sunt de făcut odată ajuns la țărm, dar skipperul e prins cu formalități birocratice, neavând răgazul de a da comenzi. Gândul tuturor e la duș și, lipsit de experiență, Marco face imprudența de a ieși pe ponton cu prosopul și săpuniera sub braț.

-Unde pleci, Marco? mârâie skipperul, întrerupându-se pentru o clipă din completarea formularelor.

Musul șovăie. Intuiește că a călcat pe bec, dar nu-și dă seama cu ce.

-Merg să fac un duș…

-Foarte bine. Sunt atâtea lucruri de făcut, dar ție nu-ți pasă decât de ale tale. Du-te fă duș!

Constantin are limba ascuțită. Când vrea, știe să-ți înfigă cuvintele de-a dreptul în carne și dintr-odată mi-e clar jocul pe care-l face. Marco e blocat. Încă tot nu a înțeles cum stă treaba, dar n-am timp să-i explic căci sunt deja în drum spre magazinele cu piese deschimb.

Va să zică suntem din nou în Atakoy. Cunosc bine împrejurimile așa că o iau de-a dreptul spre micul șantier naval în incinta căruia sunt magazinele. Turcii sunt amabili și profesioniști. Negociez. Nu pot plăti cu cardul, dar știu bine că în stația de autobuz sunt ATM-uri, scot banii necesari și mă achit de sarcină.

Când revin la yacht, găsesc doi puștani dând târcoale locului. Echipajul a plecat la duș in corpore, și cum pun piciorul pe pasarelă, sar pe mine:

-Unde e Constantin?

-La duș. E vreo problemă?

-Da. Nu are pașaport.

Mă dumiresc: cei doi trebuie să fie agenții. Bună dimineața, unde v-a fost capul când v-ați apucat de jobul ăsta? Îi las să-și macine grijile în continuare și plec să mă alătur echipajului.

Grupul sanitar din Atakoy e locul unor plăceri orgasmice. Deși e un spațiu public, mi-a fost întotdeauna foarte intim. Strălucitor de curat și decorat cu un desăvârșit bun gust cu piatră naturală și reproduceri după picturi celebre pe teme turcomane, mă atrage în mod deosebit datorită selecției muzicale ce asigură fondul sonor, discret, în surdină. Îmi abandonez interfața la vestiar și mă contopesc cu șuvoiul de apă reglat la temperatura optimă. Senzația e atemporală și dacă vreodată, una din acele echipe prestigioase ce studiază legătura dintre consumul de linte și creșterea îngrijorătoare a șomajului va rămâne în pană de idei, e oricând disponibilă enigma excesului de endorfine în raport cu dizolvarea sărurilor pe muzică de Rolling Stones.

Îmi regăsesc prietenii la o terasă adiacentă grupului sanitar și când îmi întind o halbă aburită pe care scrie Efes, realizez că viața este un șir nesfârșit de plăceri. La yacht, poliția de frontieră veghează să ne aresteze, așa că avem dreptul la o ultimă dorință: încă o bere!

Este nemaipomenită senzația de a trage la țărm. Orice debarcare reușită este o victorie ce face pereche cu fiecare plecare pe mare, ce este o incertitudine. Indiferent ce s-a întâmplat între cele două momente, faptul că ai reușit să te întorci te umple de inefabil, ceea ce ne ajută să transformăm momentul în care primim nota de plată într-o nouă sursă de plăcere: plăcerea de a sparge bani.

Ne întoarcem la yacht și pe drum îl iau pe Marco deoparte să-i explic cum stă treaba.

-Nu înțeleg de ce am greșit, se disculpă musul.

-Marco! Pe mare nu omul contează, ci yachtul. Desigur, omul este valoarea supremă, dar ca să păstrezi omul, trebuie să nu moară yachtul. La fel, atunci când ajungi în port, prima urgență e yachtul, abia apoi echipajul. Atenție! Am spus echipajul, nu omul. Așa cum yachtul prevalează echipajului, echipajul prevalează individualității, așa că tu, ca persoană, ești abia pe locul trei.

-Bine, dar stăteam. Pur și simplu nu era nimic de făcut…

-Ignoranța ta este încântătoare! Atunci când faci parte dintr-un echipaj, cea mai nobilă calitate este aceea de a fi disponibil. Desigur, deocamdată nu ești capabil să discerni momentele în care trebuie să fii disponibil și Constantin, dincolo de aparențe, nu te-a executat ci ți-a servit o lecție. Ca să înțelegi ceea ce-ți spun, o să-ți povestesc un episod din cartea lui Thesiger, un englez care s-a integrat cinci ani în viața unor beduini. În deșert, valoarea supremă nu e omul, ci cămila. Intuiești de ce. Arta de a reuși este să-ți fixezi obietive un pic mai sus și atunci scopul tău va fi îndeplinit cu naturalețe, ca o consecință a atingerii acelor obiective. Dacă vrei să ții omul în viață, nu te ocupi de om, ci de cămilă și acolo unde trăiește cămila, va putea să trăiască și omul. Dacă dădeau peste tufe, arabii se opreau din cea mai grăbită călătorie, lăsând cămilele să pască. Odată, caravana era în drum spre o oază. Nu mai aveau apă demult și sufereau cumplit de sete, dar au descoperit un loc în care ploase și înviaseră plantele. Ore întregi au lăsat cămilele să pască și când Thesiger și-a pierdut răbdarea, i-au dat doi oameni să-l însoțească la oaza ce nu era departe, restul spunând că mai stau. Asigurarea hranei cămilelor era pusă pe primul plan, și acum lecția doi, când au ajuns la oază, arabii s-au așezat. După o oră Thesiger nu a mai rezistat și i-a întrebat de ce nu beau apă, la care arabii l-au îndemnat să bea el, ei îndurând în continuare și așteptând să vină și ceilalți. Cinci ore au așteptat cu fântâna lângă ei, dar n-au băut decât atunci când au fost toți. Cu timpul vei ști când trebuie să fii disponibil. Când intri sau ieși din port nu-ți desfaci portocala fiindcă trebuie să ai mâinile libere, gata oricând să prindă o parâmă, iar când ajungi la mal, prima dată speli yachtul de sare și apoi faci duș.

Istanbul

La yacht reîncep discuțiile cu cei doi agenți. Actul cu care se legitimează Constantin e cartea de identitate care, cu toate că inițial fusese acceptată, acum nu mai e de ajuns. Mingea e în terenul agenților, de vreme ce au acceptat jobul și au demarat formalitățile, și decizia lor este să-l șteargă pur și simplu pe skipper din lista de echipaj…

-Dar atenție, ne previn cu cea mai mare seriozitate, când va veni ofițerul poliției de frontieră, Constantin trebuie să coboare, să nu fie găsit la bord.

Agenții pleacă lăsându-ne să ne organizăm. Ni s-a făcut foame și în timp ce o parte din echipaj se ocupă să gătească, eu continui operațiunea de etanșare cu silicon, iar Marco urcă în vârful catargului ca să schimbe becul ars. Este scoasă masa în cockpit și într-o atmosferă destinsă cinstim ardelenește cu pălincă și ne ghiftuim cu cartofi prăjiți și mâncare de mazăre cu carne. Ne-a mai rămas să schimbăm impelerul și să spălăm yachtul de sare, însă Constantin e de acord să plecăm să vedem orașul și, lăsându-l singur, ne îndreptăm spre stația de autobuz.

Marina Atakoy e destul de departe de centrul istoric al Istanbulului. Șoseaua de coastă cu trei benzi pe sens asigură o circulație rapidă, însă la ora înserării nu face față, gâtuindu-se la intrarea în Cornul de Aur. În timp ce autobuzul e complet blocat, îmi simt telefonul vibrând și pe ecran apare numele skipperului.

-Da!

-Dorine, unde sunteți?

-În autobuz.

-Trebuie să vă întoarceți neapărat căci a venit poliția de frontieră pentru „face control”…

La naiba! Coborâm acolo unde suntem și ne deplasăm într-o stație de pe celălalt sens, apoi urmează o lungă așteptare și iar 20 de minute cu autobuzul. Telefon, de la skipper.

-Unde sunteți?

-Acum intrăm în marină.

-Ok, grăbiți-vă!

-Mai sunt polițiștii?

-Nu știu că eu am tăiat-o, să nu mă găsească la yacht.

Când intrăm pe ponton, îi vedem pe cei doi agenți dând târcoale locului. Ne așteptam să fie însoțiți de autorități, dar sunt singuri.

-Face control, ne spun de cum ne zăresc. No problem!

Formează un număr de telefon și ne întind aparatul. Convenim să vorbească Mugurel care se descurcă mai bine cu engleza și din replicile lui îmi dau seama că suntem chemați cu yachtul la cheul poliției ce este afară din marină, la două mile distanță. Am mai fost anul trecut acolo și cheul înalt, impropriu unui yacht de talia lui Bananec Blues, m-a îngrozit. Ce-i drept, prinsesem o hulă strașnică însă în cele câteva zeci de minute pe care le-am petrecut amarați, cu toată străduința echipajului, frecarea cu cauciucurile montate pe post de baloane de acostare ne smulseseră bucăți mari din copastie…

-Spune-le că nu putem veni, că yachtul e stricat și doar mâine primim piesele de schimb.

Ne-am fi așteptat ca autoritățile să se ambiționeze să ne cheme la control, dar găselnița noastră semiadevărată este acceptată ca fiind bună. Agenții preiau telefonul și mai discută o vreme cu autoritățile, apoi ne asigură că s-a rezolvat („no problem!”) și se cară. În timp ce-i urmărește cum se duc, Marco își manifestă îngrijorarea:

-Băieții ăștia, sigur au vârsta legală ca să lucreze?

Mai departe