<< - cuprins jurnal - >>

             

Vechea cabană a ars, la fel ca multe altele. Chiar dacă nu mă leagă de ea firele nevăzute ale amintirilor, cunoscând truda cu care se construieşte orice adăpost alpin, sfârşitul ei dureros e compensat doar de acest refugiu. De ce oare pe vremuri se puteau construi adevărate cabane iar azi doar refugii?

Îmi arunc rucsacul din spinare pentru un scurt popas şi dornic de vorbă, lângă mine apare cabanierul. Este un tânăr de jos, din sat, care mă lămureşte că cele 3 ½ ore de pe indicatorul din gară se fac pe muchie, nu pe vale.

-Pe muchie e mult mai scurt. Eu am făcut o dată acest drum în mai puţin de o oră. Dacă nu e nimeni la refugiu, o dată pe săptămână cobor în sat şi numa` ce mă sună Salvamontul din Sibiu, că unde sunt, că sus e plin de lume şi refugiul e închis. Am luat-o la goană pe muchie şi în răstimpuri, când mă opream să-mi trag sufletul, cădeam în genunchi de efort. Când am ajuns, nici ţipenie de om. Pe cărarea spre creastă am găsit nişte sticle goale: or fi fost 2-3 beţivi şi asta însemna pentru Salvamont „plin de lume”. Am vrut să le dau alarma cum că sunt nişte turişti pierduţi pe creastă, să vadă şi domnii de la oraş cum e să fugi degeaba pe munte, dar aşa ceva nu se face ...

Îl las cu problemele lui şi reiau drumul spre creastă. Pădurea rămâne dedesubt şi cărarea se încolăceşte printre tufe firave de ienupăr, în urcuş susţinut. După 20 de minute fac popas. Am nevoie de energie aşa că prânzesc în cărare apoi, cu forţe proaspete atac mai departe panta şi ies pe muchie la monumentul de piatră al salvamontistului Robert Ungurean, surprins de o avalanşă acum 30 de ani. De aici se vede ca-n palmă prelunga pantă spre şaua Surului şi vârful Suru, aproape obez, pe lângă care celelalte muchii sunt adevărate manechine. Cu gândul la facila potecă de creastă atac acest ultim pasaj şi cu greu, la 15:30 ajung la indicatorul din şa.

Vârful Suru

Chiar dacă bagajul a fost mic, am ieşit în creastă prea târziu pentru a forţa până în Călţun şi vrând, nevrând mă împac cu ideea de a înopta la Scara. Cunosc foarte bine traseul: până acolo mai trebuie doar să mă las în căldarea Avrigului, apoi să sui înapoi în creastă pe Vf. Scara la poalele căruia e construit refugiul omonim. Nu mai am nici un motiv să mă grăbesc aşa că lungesc popasul, savurând peisajul.

În urma frontului de ploaie au rămas crâmpeie de nori ce vârstează trupul muntelui cu umbre mişcătoare. Tranziţia norilor prin căldări, cu escaladarea crestei, e un veritabil spectacol de cabaret alpin, la care asist aşezat comod pe covorul de iarbă grasă. În acest decor, un măr şi o curmală ţine loc de cea mai grozavă prăjitură şi mă răsfăţ fără rezerve.

Îmi trebuiesc minute bune pentru a mă smulge acestui spectacol comparabil cu cântecul sirenelor şi abia pe la ora 16 mă înscriu în uriaşul arc de cerc ce mă conduce pe curbă de nivel pe umărul Budislavului unde, un nou cabaret cu uite Vf. Ciortea, nu e Vf. Ciortea mă ţintuieşte din nou cu aparatul foto la ochi. Minutele trec şi dacă n-ar trebui să ajung totuşi la refugiu, poate că aş fi în stare să rămân aici până la lăsarea întunericului sau ... până la umplerea cardului. Destul. Îi dau zor din nou pe curba de nivel ce mă scoate în Portiţa Avrigului de unde am iarăşi o privire frumoasă cu lacul cuibărit în căuşul căldării. Coborârea intră în partea umbrită aşa că îmbrac polarul şi alunecând pe panta plină de pietricele instabile îi dau zor la vale.

Pe malul lacului o echipă de cehi îşi instalează corturile. Chiar dacă e august, muntele e aproape pustiu. Mă aprovizionez cu apă, fac încă o serie de fotografii şi încep urcuşul spre santinela Gârbovei. Rememorez drumul cu cărarea suspendată din cauza alunecărilor de teren şi ieşirea abruptă în şa: de câte ori am făcut oare traseul ăsta? Departe de a mă plictisi, fiecare trecere mă leagă parcă şi mai mult de aceste locuri.

Urcuşul spre Scara nu mă atrage. Se pare că m-a ajuns oboseala din urmă, aşa că mă bucur să aud telefonul mobil ţingălind, cu atât mai mult cu cât mă caută Florin, prietenul cu care am bătut munţii mulţi ani la rând. În puritatea muntelui, sunetul telefonului poate să pară o blasfemie dar pe mine mă bucură şi parcă îmi scurtează efortul spre vârf, din păcate semnalul dispare la mijlocul frazei aducându-mă înapoi în plafonul de nori. Odată cu ieşirea din căldarea Avrigului, Făgăraşul îşi arată pe faţă caracterul alpin. S-a făcut frig şi-mi simt transpiraţia pe spate ca o bucată rece de gheaţă.

În scurt timp începe coborârea. În şa dau peste 2 corturi ale unor cehi iar mai jos mai găsesc două, însă cei ce le-au întins s-au băgat în refugiu la poveşti. Încerc să nu le stric cheful însă, după ce-mi schimb tricoul ud am nevoie de colţişorul meu în care să-mi întind masa căci foamea îmi dă ghes. Între două dumicaturi fac conversaţie apoi cehii pleacă la corturile lor. Încep să-mi revin. Odată cu tricoul uscat a dispărut senzaţia de rece iar mâncarea pe care o înfulec cu poftă îmi reface puterile. Mă bag în sacul de dormit urmărind prin uşa deschisă spectacolul de culoare de pe panta muntelui, apoi ies pentru ultimele fotografii ale zilei.

Înainte să adorm apar doi nemţi pe care îi invit înăuntru. Au urcat în două zile dinspre Avrig şi după ce le povestesc despre Custură (heavy but not dangerous), mă gândesc că poate mâine voi avea tovarăşi de drum. Telefonul piuie a acumulator descărcat ceea ce mă pune pe gânduri. N-am semnal ca să sun acasă şi până mâine dimineaţă acumulatorul va sucomba, ceea ce înseamnă că pentru cei de jos voi dispare misterios. Trag fermoarul sacului de dormit şi las toate grijile pentru ziua ce va să vină.

 

                                                 << - cuprins jurnal - >>