<< - cuprins jurnal - >>

             

            Îmi abandonez rucsacul pe hol şi intru în sala de mese animată la această oră de câţiva turişti. După ce-i salut, mă las să alunec pe una din bănci. O dulce durere îmi reverberează în toate oasele în timp ce frisoanele îmi scutură trupul. Trebuie să mănânc şi o ciorbă caldă ar fi nemaipomenită. Mă târăsc la gemuleţul bucătăriei să-mi command zeama şi până să o primesc rezolv şi problema cazării. Sorb ciorba cu voluptate, apoi mai bag două ceaiuri calde. Încep să-mi revin. Stau nemişcat ca şopârlele la soare. Ce bine e! La masa vecină, doi turişti ce tocmai s-au cunoscut discută despre starea jalnică a  cabanelor româneşti, vis-à-vis de suratele lor din Tirol. Îmi place să stau acolo, să nu fac nici o mişcare, doar să ascult. Ciudaţi suntem noi oamenii. Cu ani în urmă am cunoscut un neamţ căruia-i plăcea atât de mult la Podragu încât devenise un obişnuit al locului. Venise de atâtea ori, încât învăţase şi limba şi avea în ţară o grămadă de prieteni. Pe siteul lui, avea un capitol întreg dedicat Făgăraşului.

             Scuturat de friguri îmi ridic fără poftă rucsacul şi cu paşi mici urc în camera comună în care, în paturi suprapuse sunt cazati vreo 20 de insi.

            Fără a fi cine ştie ce, camera e totuşi decentă. Două becuri cu incandescenţă alimentate probabil de la un generator ce duduie singur în vreo anexă, sporeşte senzaţia de confort. Ştiind că după o anumită oră se dă stingerea,  îmi pun în buzunar mica lanternă cu LED-uri.

            Patul meu e la etaj. Cu genunchiul paradit va fi incomod să urc şi să cobor. Habar n-am ce poate fi stricat în mecanismul rotulei. Îmi amintesc de o inscripţie din sfera protecţiei muncii, afişată la loc vizibil în atelierul şcolii: „omule, nu uita că te-ai născut fără piese deschimb!”. Asta era acum mai bine de 20 de ani, între timp au apărut transplanturile şi chiar dacă e adevărat că la naştere n-a primit nimeni săculeţul cu perii colectoare şi siguranţe fuzibile, tot se mai poate face ceva. Mă gândesc ce aş putea face eu în situaţia dată. Variantele ar fi: unguent, frecţii, comprese, odihnă. Unguent nu am, frecţiile nu cred că sunt indicate, comprese aş putea încerca iar odihnă, doar până în zori. Scot husa de la izolir, mă târăsc în baia decrepită să o îmbib cu apă glacială, revin în cameră şi cu o sforţare mă sui în pat. Îmi suflec cracul pantalonului şi-mi strâng husa în jurul mădularului bolnav. Mi-e milă de el ca şi cum n-ar fi al meu. Dacă n-ar fi paradit, nici măcar cu o privire nu l-aş fi învrednicit. Aşa însă îl gratulez cu compasiunea pe care o ai faţă de cineva pe care şti că starea de sănătate precară îl va supune în viitorul apropiat unor grele încercări. Strâng cârpa rece cât de mult pot şi-mi dau drumul pe spate. Simt dureri în tot corpul şi frisoanele încă nu m-au lăsat. În mod clar etapa de azi a fost prea lungă şi cu toată beleaua în care sunt vârât, interior mă simt excelent: fuga peste creste, peisajele văzute şi faptul că sunt aici, în Făgăraş mă aliniază cu fata care la spovedanie primeşte o lămâie să o mănânce: măcar să i se şteargă zâmbetul.

            Colegii mei de cameră discută potolit. Toată lumea e plină de bun simţ şi discută în şoaptă, lucru care mă bucură fiindcă au fost cazuri în care am împărţit noaptea cu nesimţiţi ... Nu vreau să-mi amintesc dar gândurile fug totuşi într-acolo ...

 

*

Sosim la Şpirlea în faptul serii. În ultimele zile a nins abundent. Cu toate acestea însă, găsim poteca bătută până la uşa refugiului.

            În câteva PET-uri apa e îngheţată monobloc. Pe etajere găsim nişte capete de lumânări şi o plasă cu ceapă mai mult decât degerată. Nici-un capăt de lemn. Godinul e înfundat de sus până jos cu plăci gudronate, monolitizate la cald, pe care suntem nevoiţi să le picamerizăm îndelung. Profităm de ultima geană de lumină pentru a strânge un braţ de lemne, topim gheaţa din PET-uri şi adormim optimişti cu focul trosnind protector. Din când în când vântul face crize de isterie şi atunci îl simt rece pe obraz: cu tot lambriul aplicat peste pereţii de bârne, o infinitate de găurele fac refugiul să “răsufle”. Către dimineaţă se termină lemnele şi în maxim o oră din acel moment în refugiu e frig ca şi afară.

            A doua zi tragem de dimineaţa până seara pentru a face aprovizionarea cu lemne. Spre seară pică nişte puştani din Zărneşti ce discută molcom pe marginea unei sticle cu vin. De astă dată noaptea e caldă. Punând pe foc parcimonios, reuşim cu destul de puţine lemne să menţinem în refugiu un climat normal şi suntem bucuroşi să constatăm că în urma noastră vor rămâne lemne pentru eventualii turişti picaţi, ca şi noi, în faptul serii.

            La miezul nopţii uşa se dă la perete şi cu tropăituri şi urlete o trupă ce se vrea veselă invadează refugiul. Nici măcar nu se învrednicesc să arunce o privire pe priciuri, să-i salute pe cei pe care cu siguranţă i-au trezit. Au venit aici să-şi ţină cheful anual, bucuroşi că s-au regăsit: Braşoveni, Bucureşteni, Zărneşteni. Îi dau cu băutura şi ţigările, apoi cu potoalele şi iar cu băutura, înşirându-şi zgomotos isprăvile: ce chefuri au tras în ultimii ani şi cum într-o vară, rămaşi fără bani de băutură au înfiinţat un fictiv fond de reparaţii pentru Şpirlea, la care doi bătrânei, turişti de modă veche, au contribuit cu 500.000 lei, după ce au fost asiguraţi cu legitimaţiile de club că banii vor ajunge unde trebuie. În tot acest timp godinul a fost alimentat până la refuz cu lemne, căci ăla nu e chef la care nu se moare de cald. Îmi amintesc povestea unui prieten, bun cunoscător al Craiului, care-mi relata un episod asemănător în care, în superioritate numerică, nişte Zărneşteni au ţinut să-i scoată afară transformând Şpirlea în saună. Cu tirajul la maxim godinul arde stiva de lemne ca la un concurs de viteză. Lumea e la tricou, apoi la un moment dat cineva se sesizează şi se crede chiar politicos invitându-ne la un vin fiert pe care-l refuzăm monosilabic. E încă întuneric când sătui de spectacolul grotesc ne facem rucsacii. După atâtea ore în care ne-au ignorat, acum le pare rău că plecăm (de parcă am fi chefuit împreună) şi culmea ipocriziei, speră că nu ne-au deranjat. Insistă să rămânem şi refuzul nostru mârâit îi jigneşte în aşa hal încât cel ce se recomandă a fi Soldatul nu s-ar da la o parte nici de la o bătaie.

            Ieşim în aerul rece şi curat al zorilor.

             “Negrule cireşule

            Gândul rău te-mprejmuie

Jinduiesc la fructe coapte

Guri sosite-n miez de noapte…”

*

E întuneric beznă. Generatorul a fost oprit şi lumea doarme. Nimeni nu mai şopteşte şi printre respiraţiile regulate, doar zvârcolirile şi suspinele inconştiente trădează un somn agitat. Cu puterea minţii penetrez zidurile şi ies în căldarea tăcută. Tăcută? Muntele are zgomotele lui. Dacă stau să ascult atent, se aude glasul miilor de firişoare de apă ce se strecoară fără odihnă pe sub lespezi.

Frisoanele m-au lăsat şi din muşchii flasci a dispărut aproape total durerea, ca un zgomot de fond. Îmi mişc cu precauţie genunchiul: doare. Cârpa e aproape uscată. Îmi pun frontala şi cu grimase estompate de întuneric, cobor să o revigorez cu apă rece.

                                  Dorin Chiş - iunie 2012                   << - cuprins jurnal - >>