camera noastră
Şoferul începe un dialog protocolar: de unde suntem, dacă suntem prima dată în India, cât stăm, ce ne-am propus să vizităm ... şi aşa, pe ocolite ajunge să ne întrebe dacă avem rezervare la Metropolis. În ideea că toţi ricşarii şi taximetriştii încearcă să-şi direcţioneze clienţii spre magazinele şi hotelurile de unde primesc ei comisioane, îi spun Cosminei că ar cam trebui să nu mai vorbim cu şoferul, să nu ne vedem deturnaţi spre alt hotel. Aşa că minţim cu seninătate, cum că am avea rezervare. Spre deosebire de noi, şoferul e mult mai versat în aceste probleme aşa că ne întreabă imediat cât costă camera.
- 600 de rupii, răspund la derută
- Nuuu, hotel Metropolis nu are camere sub 1000 de rupii!
Na că ne-a prins! Ne propune să ne aştepte în faţa hotelului şi în cazul în care nu găsim camere libere să ne ducă la alt hotel. Refuzăm. Chestia asta începe să ne cam irite, cu atât mai mult cu cât habar nu avem unde trebuie să ajungem iar după cum arată şoseaua cu 4 benzi pe care circulăm aş spune că mai degrabă ieşim din oraş decăt ne îndreptăm spre el. De o parte şi de alta a şoselei desluşesc un fel de pădure iar în jurul nostru numai camioane de trafic greu, încărcate la refuz cu tot soiul de baloţi! Oare nu ne duce omul ăsta unde vrea el? Maşina este inscripţionată cu însemnele firmei, în buzunar am o chitanţă cu aceleaşi însemne, deci cât de cât transportul pare oficial. Urmăresc în continuare peisajul întunecat. Din când în când maşina reduce viteza pentru a trece peste mici hopuri construite transversal peste carosabil iar la un moment dat chiar face slalom printre nişte jaloane folosite la baraje de către poliţia locală. Apoi mai apare sporadic câte un hotel somptuos şi la un moment dat văd un indicator către India Gate: deci cel puţin direcţia e bună!
Restul drumului l-am parcurs în tăcere. După aproape o oră de la plecare intrăm într-un cartier luminat parcimonios şi după două trei cotituri suntem debarcaţi în faţa hotelului Metropolis. Îi spunem şoferului să nu ne aştepte şi batem la poarta în stil nepalez, care la ora asta e ferecată. Se aud nişte zăvoare trase şi un indian tuciuriu, desculţ şi cu un fes pe cap ne pofteşte înăuntru somnoros.
-Aveţi camere libere?
Ne împinge în faţă o hârtie semănând a listă de nume.
-Sunteţi unul din ăştia?
-Nu.
-Atunci ne pare rău ... Nu avem camere decât pentru cei cu rezervări.
-OK, unde putem găsi alt hotel?
Ne face un semn vag ce desemnează zona înconjurătoare, apoi ne spune că ar fi ceva după colţ.
Înşfăcăm rucsacii şi ieşim în stradă cu sentimentul că vom avea de furcă să-l expediem pe taximetristul care ne-a adus de la aeroport dar constatăm uşuraţi că s-a dus. Abia acum privim cu adevărat strada pe care ne găsim: o uliţă strâmtă dar asfaltată, fără trotuare, presărată cu resturi eteroclite, ca şi cum cineva înaintea noastră ar fi răsturnat tomberoanele de gunoi. Faţadele clădirilor ce nu respectă nici un plan de urbanism se ghicesc cu greu în lumina slabă, în dosul tablelor pictate cu reclame. Comparând cu ce am văzut în viaţa noastră de europeni, totul inspiră a cartier rău famat şi ca şi cum n-ar fi de ajuns, doi indieni chirciţi în semiîntuneric ne fac bezele. E cazul s-o luăm din loc aşa că încercăm după colţ, cum am fost sfătuiţi. Uşi masive din sticlă gravată, o recepţie bine luminată placată cu marmură, balustrade de inox şi o firmă luminoasă cam prăfuită: „Cottage, Yes Please”
-Ăsta nu pare de nasul nostru, îmi dau cu presupusul, dar să încercăm totuşi!
Batem în sticlă şi de pe o bancă de lângă uşă un indian aruncă pătura sub care dormita zgribulit şi vine iute să ne deschidă. Intrăm.
-Aveţi camere libere?
-Da.
-Cât costă o cameră dublă?
-700 rupii.
Hei, nu aud eu bine? Asta nu e mai mult de 40 lei!!!
-Apă caldă este? îndrăznesc să întreb
-Este.
Lucrurile arată prea bine ca să mai stăm pe gânduri aşa că scoatem paşapoartele, completăm formularele hotelului (n-am să înţeleg niciodată de ce la orice hotel se cer o grămadă de informaţii strict personale) şi ajutaţi la bagaje de un indian răsărit de nicăieri urcăm la primul etaj într-o cameră micuţă dar modernă şi suficient de curată, cu TV, cu frigider, cu ventilator de tavan, cu baie şi chiar cu apă caldă. Dau 10 rupii băiatului şi trag zăvorul în urma lui (toate hotelurile din India au acest accesoriu montat pe uşă). Cazarea atât de bruscă nu ne-a şters încă din memorie scurta viziune a străduţelor din Pahr Ganj, aşa că încă ne învârtim de colo colo prin cameră, surescitaţi.
-Ei, să mai aud eu pe cineva care ponegreşte ţara mea frumoasă ...
Asta e remarca Cosminei. Ştiu, mi-a spus Gabriela să nu mă speriu că în Pahar Ganj e ca la ţigani. Ştiţi cum e la ţigani? Ei bine, uitaţi, că aici e şi mai şi! Ca şi imagine cam concordă cu ce se poate găsi pe net, dar toate celelalte simţuri vin cu informaţii care te pun în priză. Una e să înţelegi ceva la modul intelectual şi alta să trăieşti acel lucru.
Desfacem bagajele, ne spălăm puţin apoi hotărâm că nu avem altceva mai bun de făcut decăt să ne culcăm. Trag sacul pe mine şi mă cuibăresc lângă Cosmi dar somnul nu vine. Prea e totul alt fel. Mă gândesc la lumea în care tocmai am intrat, o lume croită după alte tipare, în care aceşti câţiva metri patraţi ai camerei de hotel sunt enclava noastră. Câţiva câini se hârjonesc în strada. Oare ce vom vedea mâine? Deschid ochii. Totul e atât de incitant ... În întunericul camerei desluşesc deasupra noastră Luna şi constelaţiile sudului zâmbindu-ne fosforescent de pe tavan.
-Hei, Cosmi (ştiu că nu doarme nici ea), uită-te pe tavan.
-Ce drăguţ! Îmi place desenul ăsta ...