"Iluminat public" prin Pahar Ganj
ventilator pe tavan
India rurală
Rajastan, stat deşertic
La ora 5 sună ceasul: ne spălăm, ne îmbrăcăm rapid, strângem lucrurile şi coborâm la recepţie cu rucsacii în spate. Indianul de serviciu sare cu ochii cârpiţi de somn de pe banca pe care moţăia. Plătim cazarea apoi ieşim pe străzile pustii şi cam întunecoase. Iluminatul public funcţionează morse în această parte a oraşului şi doar reclamele hotelurilor mai sparg bezna. Mă gândesc amuzat că acasă, la ora asta, pe o stradă care araî ca asta mi-ar fi teamă să circul; aici însă lucrurile respiră atâta normalitate încât nu ne facem probleme. Din când în când câte-o motoricşă fantomatică încetineşte invitându-ne să urcăm dar le facem semn că nu vrem şi dispar cu motorul păcănind ca în „101 dalmaţieni”.
Ajungem la gara neobişnuit de goală de astă dată şi ieşim la peron unde identificăm vizual alţi turişti în aşteptare. Nu peste mult timp apare şi Shatabdi Expres şi urcăm la locurile noastre, într-un vagon comun, destul de curat după standardele indiene. Până să pornim remarc ca o curiozitate ventilatoarele din tavan care însă se odihnesc în acest anotimp.
Odată cu plecarea începe serviciul la bord: un băiat cu chipiu şi şorţ trece printre rânduri împărţind ziare, apoi ne aduce fiecăruia câte un PET cu apă plată pe care-l vârâm în suportul special amenajat pe spătarul scaunului din faţă. Între timp am ajuns la periferia oraşului şi prin geamul pătat zărim ca într-un reportaj TV mut spectacolul sărăciei crunte: un cartier întreg de încropituri semănând a coteţe, înghesuite unul în altul, printre care la această ora încep să se dezmorţească siluete umanoide. Câteva focuri aprinse adună în jurul lor oameni zgribuliţi ... Am senzaţia pregnantă căci cu rupiile pe care le am în buzunar aş fi în acest cartier ca o picătură de metal topit căzând pe un iceberg. Dar în acest expres călătorim ca într-un creuzet şi curând toate aceste imagini rămân de domeniul trecutului şi al amintirii ... dar o amintire de neşters!
Dimineaţa nu aduce decât lumină difuză şi peisaje rurale estompate de ceaţă. Acelaşi băiat cu chipiu şi şorţ ne aduce căni din plastic, un kit de ceai cuprinzând un pliculeţ de ceai, unul de lapte praf şi unul de zahăr, apoi un termos cu apă fierbinte şi un fel de Eugenia indiană. Ne abţinem de la ceai dat fiind aspectul căniţelor din plastic. Urmează o nouă tăviţă cu caserole în care găsim mâncare condimentată, sosuri, o feliuţă de pâine, o unghie de unt şi un degetar de gem. După acest mic dejun binevenit mă scufund în somn şi în ieşirile la suprafaţă constat că trenul face staţionări dese şi de lungă durată din cauza cărora ajungem la destinaţie cu 2 ore întârziere. Nu ştiu unde a rămas ceaţa în urmă şi odată cu apropierea de Jaipur am intrat într-un ţinut deluros, pietros şi arid presărat cu furnale de mici dimensiuni, rareori fumegând, dar în fine, iată-ne pe peronul gării după o călătorie de aprope 7 ore în care am parcurs doar 350 km. Suntem un pic debusolaţi: Jaipurul este capitolul cel mai puţin documentat al itinerarului nostru şi pentru început nu ne propunem decât să găsim hotelul Arya Niwas, să ne cazăm şi să mâncăm.
