La 5 dimineaţa îl trezim pe omul de la recepţie şi după ce completăm un nou formular, achităm şi suntem liberi să plecăm spre gară. Deoarece nu sunt mai mult de 2 km până acolo şi fiindcă la venire am cam ochit traseul, hotărâm să o luăm pe jos. Ne strecurăm cu rucsacii în spate pe străzile Jaipurului, iluminate parcimonios. E rece (sub 10C). Pe un trotuar lung, săracii dorm aliniaţi ca sărmăluţele, acoperiţi doar cu o simplă pătură străvezie. Suntem curioşi asupra experienţei ce va urma: dacă de la New Delhi la Jaipur am călătorit cu un expres care a costat 450 R/căciulă, acum pe aproape aceeaşi distanţă avem bilete la un intercity, la clasa a doua, cu doar 100R/ căciulă.
Am ajuns prea devreme la gară, bilete avem, aşa că zgribulim pe peronul aproape pustiu. Timpul trece inexorabil şi spre nedumerirea noastră, nu apare nici o garnitură. Un cuplu cu ochi oblici, la fel de debusolat, vine să ne chestioneze asupra situaţiei: e uimitor cât de repede pot să fraternizeze un român şi-un coreean atunci când joacă în deplasare! Tabelele electronice de pe peron anunţă mai departe trenul, cu toate că ora la care ar fi trebuit să plece a trecut deja, şi mai ales că acesta nu vine de altundeva ci se formează la Jaipur. Privirile caută asiduu în orizontul liniilor şi iată 2 luminiţe, dar vai, viteza cu care garnitura trage la peron pare să se măsoare în milimetri pe secundă. Identificăm vagonul din mers şi mărşăluim pe lângă el până ce cu un scrâşnet prelung dihania se opreşte. Uşile sunt blocate iar peste geamuri sunt trase gratii şi obloane din metal. Nu ştim ce e de făcut aşa că ne retragem pentru a lăsa front localnicilor: ca furnicile, aceştia încearcă fiecare uşă până ce găsesc una deschisă, pătrund şi rând pe rând le deblochează şi pe celelalte din interior. Nu ştim cât mai stă trenul aşa că ne grăbim să urcăm şi noi. Din cauza obloanelor în cutia de metal a vagonului e beznă chioară şi sunt cu câteva grade mai puţin ca afară. Scot lanterna frontală şi cu ajutorul ei ne reperăm locurile în vagonul comun. Dute-vino-ul bagajelor durează o vreme, apoi fiecare îşi găseşte locul. E frig al naibii şi indienii abandonează şlapii aşezându-se turceşte pe banchete. Fac şi eu la fel. Curentul trage pe sub geamurile fără garnituri şi cum obloanele exterioare mai apără cât de cât, nimeni nu dă să le deschidă. Călătorim închişi ca într-un vagon de marfă. În stânga mea un tip îşi suflă mucii direct pe podea, apoi, tacticos scoate batista şi-şi şterge vârful degetelor. Din când în când mai şi scuipă dar pentru asta ridică totuşi geamul şi oblonul (ca şi la englezi, şi aici ferestrele se deschid invers ca în restul lumii) şi astfel apuc să văd că pe câmpia Indiei se face zi. În faţa mea un indian moţăie liniştit. Tot bagajul lui constă într-o plasă din material textil, imprimată cu zvastici roşii.
Suliţele soarelui, promiţând căldură, încep să penetreze prin obloane şi în decorul vărgat îmi dau seama de utilitatea acestora în anotimpul fierbinte. Acum însă, din contră, unul câte unul sunt ridicate şi odată cu lumina, vagonul se animă: lumea cască, se pornesc discuţii, unii iau masa. Pe coridorul dintre banchete se plimbă ambulanţii cu termosurile lor de 20l anunţând monoton: chai, chai, cofee, chai, chai ... Cu un smoc de nuiele în mână, ba în patru labe, ba târându-se printre banchete, un cerşetor mătură la propriu, ridicănd palma cu umilinţă pentru a colecta rupii mărunte.
Nimeni nu ne are baiul: cu sau fără noi, India îşi vede mai departe de programul matinal. Mă uit la Cosmina încercând să ghicesc ce gândeşte. Categoric, nu e o experienţă pentru oameni fini însă mă simt bine în compania acestor indieni simpli. Exceptând câteva diferenţe de decor regăsesc atmosfera unui tren personal din ţara mea şi-mi dau seama că dincolo de coloritul geografic problemele lumii sunt aceleaşi.