Bungalowurile de la Mayur
La Agra ajungem înainte de prânz. Soarele moleşeşte deja şi lumea pare plictisită, nu mai are răbdare. Ieşim cu şuvoiul de oameni în faţa gării. Ezităm. Odată ce te-ai cazat într-un oraş, totul se simplifică: ai baza ta în care să te refugiezi şi să-ţi planifici ieşirile, ţi-ai pus jos bagajul. Până atunci însă pluteşti fără ca măcar să-ţi dai seama cît de adânci sunt apele sub tine. La capitolul hoteluri ghidul se fereşte să recomande vreunul aşa că nu avem ţintă. La Arya Nivas am cerut să ne recomande un hotel similar în Agra şi după căteva clipe de ezitare ne-au propus hotel Safari, deci începem cu ăsta. Ricşarii sunt deja pe noi şi după câteva tatonări se remarcă un ochelarist cu mutră de învăţător la clasele primare, ce-i alungă pe ceilalţi şi cu un zâmbet mieros propune să ne facă pe plac. Cunoaşte hotel Safari dar spune că e la 5 km înafara oraşului. Nu e bine. Oare ne înşală? Nu ştim.
-V-ar place un hotel cu grădină?
-Da.
-Ok, atunci să mergem
Motoricşa „învăţătorului” e un hârb cu toba spartă ce păcăne asurzitor. Ieşim din cartierul gării într-o zonă împădurită şi în 10 minute oprim în curtea unui hotel. Aşa zis-a grădină e pârjolită de soare iar clădirea arată mizer, în plus habar n-am cum se iese din pădurea asta şi nici cum poţi agăţa de aici vre-o ricşă. Refuzăm categoric hotelul propus şi tocmai suntem pe cale să o luăm din loc când apare recepţionerul în fugă cu registrul sub braţ.
-Welcome, bla, bla, bla ... ce nu vă place? Şi uite, uite, ne arată câteva înregistrări de turişti străini ce au tras la ei ...
Dar nouă nu ne place şi gata, îi facem semn „învăţătorului” să ne ducă la alt hotel, chiar şi fără grădină, doar să arate decent. Ieşim în protestele recepţionerului.
Următoarea oprire e la un hotel micuţ cu faţada direct către şoseaua circulată. Ce-i drept arată mai prosper dar în mijlocul traficului ... dar nu are rost să punem toate acestea în balanţă căci e plin, nu mai are camere libere. Unde mergem? Scot ghidul şi luăm hotelurile la rând împreună cu „învăţătorul” băgăreţ de care începem să ne cam săturăm.
-Vă duc la Mayur, propune acesta.
Ok, hai la Mayur. Mayur nu e un hotel propriuzis ci nişte bungalowuri cu grădină şi piscină, la care ajungem imediat.
-Aşteaptă-mă aici, îi propun Cosminei, intru doar eu să arunc o privire şi dacă nu-mi place mergem mai departe.
Găsesc repede recepţia în care tronează un „maharajah” cu un uriaş turban roşu.
-Welcome!!!
Hait, un zâmbet mai mieros ca ăsta chiar că n-am văzut încă. Cer detalii asupra posibilităţilor de catare şi îmi vâră în faţă o carte de vizită unde sunt înşirate preţurile: 1050R şi 1500R. Cam scump.
-Pot să văd camerele de 1050R?
-Desigur.
Îi face semn unui gealat să-mi prezinte camerele din ambele categorii. Traversăm grădina curată şi inspectăm două bungalowuri atât de asemănătoare încât în lipsa explicaţiilor n-aş şti să spun care e cel ieftin şi care cel scump. Geamurile sunt prăfuite bine iar înăuntru miroase ameţitor a odorizant chimic ce nu poate acoperi mirosul de stătut. Am impresia clară că bungalowurile astea cam duc lipsă de clienţi când, parcă ghicindu-mi gândurile, băiatul se laudă că tocmai azi a cazat un grup de nemţi al căror autocar îl pot vedea în parcare.
Revenim la recepţie.
-Ei, v-a plăcut?
-Nu prea.
„Maharajahul” înlocuieşte zâmbetul mieros cu cea mai serioasă mină posibilă: trecem la afaceri! Îmi promite ceva cu totul special şi cu gesturi lente, calculate, trage linie peste 1500 şi începe să scrie alt preţ dedesubt. Urmăresc concentrat vârful peniţei de aur ce nu se grăbeşte, special pentru a crea suspans şi, aţi ghicit, aşa zis-a cameră de 1500 de rupii coboară la probabil preţul ei real de 1050 de rupii.
Ies să mă consult cu Cosmina. Suntem deja sătui de căutat cazare aşa că debarcăm rucsacii şi ne apucăm de completat formularele tipice: nume, prenume, vărsta, ţara, de unde venim şi încotro mergem etc. Doi gealaţi ne umflă rucsacii şi ne conduc la camera noastră „de lux”. Împart bacşişurile şi nu bine-i văd dispărând când apare altul aducând prosoape, săpun şi hârtie igienică. Le preiau ignorând cu bună ştiinţă bacşişul dar omul ţine morţiş să ne prezinte instalaţiile: deschide fiecare robinet, aprinde televizorul, schimbă canalele de la telecomandă ... Destul. Îi dau bacşişul şi dispare, nu înainte de a ne pofti la masă, fie în grădină, fie la restaurantul întunecos din clădirea recepţiei.