Dimineaţa pe străzile Agrei
Un fost maharajah ...
"Trei ingineri"
- împreună cu cei doi fraţi, proprietarii magazinului de artizanat
Pe la 8 dimineaţa o las pe Cosmina să-şi prelungească somnul şi cu CD-urile în mână ies în căutarea unui internet. Mă aşteptam să nu găsesc nici o mişcare prin grădină, dar din contră, pe gazonul tuns scurt au apărut din senin o grămadă de mese şi scaune la care un grup de nemţi îşi ia micul dejun. Mă chiar miram cum de nu i-am văzut aseară pe la bungalowuri, când, ajuns în parcarea din faţă dau cu ochii de un Mercedes multifuncţional, camion-autobus-dormitor, trăgând după el o cantină-remorcă cu sobă de gătit şi tot tacâmul. Se pare că din tot complexul nemţii folosesc doar peluza, dar asta nu l-a împiedecat pe gealat să se laude că are clienţi! Ajung în stradă încă minunându-mă de talentul indienilor de umbla cu cioara vopsită: e adevărat, aici nimeni nu-ţi smulge banii cu forţa, dar indienii au o adevărată artă să te facă să-i scoţi cu propria mână.
Deşi străzile sunt destul de animate, magazinele (şi implicit interneturile) nu deschid decât la ora 9. Mă plimb fără succes de-alungul câtorva străzi, hârjonit de-o haită de ricşari ce-şi oferă serviciile. Indianul e comunicativ şi în câteva minute toată strada ştie că umblu după un internet.
-Vă duc eu la unul, se oferă un ricşar
Mă gândesc că nu poate fi departe aşa că îi promit 5 rupii, cu condiţia să fie deschis. Acceptă. Din trei pedale ajungem dar uşa are zăvorul pus aşa că sar jos fără să scot rupiile, în timp ce transportatorul meu nu disperă şi îmi face semn să mă sui înapoi că mă duce la altul. Batem în zadar câteva străzi până ce se convinge şi el că ora e nepotrivită şi atunci îmi propune să mergem să luăm de acasă un cunoscut de-al lui ce ţine un internet. Nu-mi prea surâde ideea dar nu ştiu cum să scap de ricşar şi până la urmă accept. Ieşim la strada mare apoi oprim la o intersecţie şi lăsându-mă cu ricşa pe cap, isteţul meu dispare în fugă pe o stradelă îngustă. Sunt înconjurat imediat de ricşarii fără clienţi, ce deschid cele mai bizare dialoguri, apoi omul meu reapare şi refacem (pentru a câta oară?) drumul pe cele 3-4 străduţe adiacente.
-Şi prietenul tău? îndrăznesc să întreb nemaiînţelegând nimic
-Vine cu motocicleta!
Oprim în faţa magazinului de artizanat binecunoscut de aseară şi în scurt timp apare şi proprietarul lui, deja prieten „vechi”. Descuie câteva lacăte şi dă să tragă storurile dar se opreşte în toiul acţiunii: şi-a adus aminte că alimentarea cu electricitate se face de la generatorul unui vecin ce nu-l porneşte decât la ora 9. Gata, sunt sătul de internet însă ricşarul meu visează rupiile promise şi mă convinge să mai facem o încercare. Ultima. Şi nu degeaba, căci de astă dată nimereşte unde trebuie. Îi las rupiile promise şi îl conving cu mare greutate să nu mă aştepte pentru cursa de întoarcere ce nu poate fi mai lungă de 300 m. În timp ce mă instalez la un computer mă gândesc cu compasiune că toată tevatura asta a fost făcută pentru un insignifiant bănuţ de 5 rupii, însă o fereastră de eroare mă umple de adrenalină: CD-urile nu pot fi citite! Încerc mereu şi mereu dar ... degeaba. Într-un exces de zel am formatat aseară un card şi la gândul că am pierdut o grămadă de imagini mi se face lehamite. N-am timp şi mijloace pentru a-mi recupera imaginile aşa scriu câteva emailuri îndurerate şi revin la Mayur pentru micul dejun. Tehnica asta ...