Azi plecăm din Agra, nu înainte de a vizita Taj Mahalul. Nu ne prea place îmbulzeala şi de aceea atunci când am imaginat itinerariul am fost tentat să exclud tajul de pe lista obiectivelor de vizitat. În fond e plină lumea cu fotografiile lui ... dar suntem în India şi mausoleul e la 20 de minute distanţă ... greu de rezistat tentaţiei.
La ora 6 dimineaţa ne prezentăm la intrare. La ora asta nu e mare înghesuială. Pentru străini biletul costă 750R/persoană, ceea ce vine cam 15$ însă din motive necunoscute nu se poate plăti integral în dolari, cel mult 10$ şi restul în rupii. Problema? Nu mai avem rupii. Cum e şi normal însă, unde sunt atâţia turişti sunt şi ofertanţi de ... orice, aşa că găsim imediat posibilitatea de a schimba valuta, desigur la un curs nu prea convenabil. În sfârşit ne vedem în posesia biletelor râvnite şi cu această ocazie descoperim că preţul include câte un PET de 500ml cu apă plată şi mai mult, cu acelaşi bilet se pot vizita „de la răsărit până la amurg” (adică doar în cursul acelei zile) încă patru obiective: Agra Fort, Itimaud-Daula, Sikandra şi Fatehpur Sikri. Pentru noi însă zarurile au fost aruncate aşa că nu ne rămâne decât să ne aşezăm la rând pentru controlul corporal. De data asta controlul nu e formal, ba chiar e sever, apoi sunt rugat să scot totul din rucsac şi ceea ce indianului în uniformă i se pare suspect (trepiedul foto şi agenda electronică) trebuie predat la depozit. Uf, complicat mai e!!!
Ca orice obiectiv arhitectonic din India, şi Taj Mahalul e înconjurat de un parc uriaş şi de ziduri masive ce delimitează câteva curţi interioare. Străbatem aleile tăcute şi răcoroase la această oră a zilei şi ajungem la prima poartă prin arcada căreia zărim tajul. Aici se fac primele fotografii aşa că pasajul e deja strangulat de turişti. Soarele nu a răsărit încă şi în lumina rece, marmura pare cenuşiu-vânătă. Nu se spun multe cuvinte, lumea stă nemişcată admirând în tăcere. Ochiul măsoară şi creierul evaluează. Frumuseţea, simplitatea şi armonia uriaşei clădiri se transmit oamenilor receptivi. Câţiva indieni „pur sânge”, stau uluiţi în faţa mausoleului, aidoma lui Badea Cârţan în faţa Columnei. Ieri a fost închis pentru curăţenia săptămânală şi remarc că bazinele ce formează axa de simetrie a aleilor ce conduc la monument, nu au fost încă umplute. Înaintăm până la „insula” pătrată ce întrerupe şirul bazinelor. Din acest loc ansamblul clădirii împreună cu minaretele sale capătă proporţia ideală ceea ce formează mici cozi din turişti înarmaţi cu aparate foto. Soarele ar fi trebuit să răsară deja dar cerul înnorat se pare că-l ascunde, văduvindu-ne de spectacolul luminii colorate irizate de marmură. Ne apropiem şi mai mult, fotografiind continuu. De la această distanţă nu mai pot încadra întregul ansamblu şi brusc îmi dau seama de ce toate imaginile Taj Mahalului îl prezintă stereotip, fotografiat frontal pe axa de simetrie: formele sunt atât de armonioase încât orice parte lăsată afară din cadru anulează impresia de farmec şi unicitate, strică acel echilibru căutat.
La urcarea pe uriaşa platformă ce constitue baza mausoleului, e locul de descălţare. Indienii se conformează în schimb occidentalii preferă să cumpere şoşoni de unică folosinţă tolerând faptul că mulţi sunt de fapt ... „second hand”! E singurul loc din India în care am întâlnit practica şoşonilor (oare nu contravine sensului desculţatului?), nouă însă ne convine căci marmura trebuie să fie rece la această oră.
Orice ghid ne spune că mausoleul a fost comandat de Shah Jahan la moartea soţiei sale, fiind astfel un templu al iubirii. Uluitor este faptul că o clădire cu asemenea proporţii a putut fi finalizată cu tehnica secolului al XVII-lea în doar 17 ani, în condiţiile în care întregul material (marmura albă) a fost adus de la 300 de km depărtare şi mai mult decât atât, fiecare cm al pereţilor a fost sculptat sau încrustat cu motive florale lucrate cu mult bun gust şi cu o fineţe remarcabilă. Intrăm. Înăuntru fotografiatul este interzis dar nici nu e cine ştie ce: piatra preaiubitei Mumtaz Mahal în poziţie centrală şi secundo, cea a lui Shah Jahan, totul acoperit cu aceleaşi inserţii florale repetitive din piatră neagră, verde şi roşie-portocalie.
Afară suntem întâmpinaţi de primele raze de soare strecurate peste marginea plafonului noros. Aidoma oglinzii unui far, marmura se umple în masa ei de lumina încă portocalie. Iau câteva cadre de aproape cu această nouă înfăţişare, apoi fug spre ieşire pentru a surprinde ansamblul.
E aproape ora 9 când hotărâm să plecăm spre hotel, cu dese întoarceri de priviri. Cosmina e la fel de impresionată şi ne pare bine că ne-am lăsat seduşi de „reclama turistică”.