La Mayur comandăm în grădină nişte sandwichuri, lassi şi cafea şi până să vină toate acestea eliberăm camera şi merg la recepţie să achit. Mierosul cu turban roşu se interesează dacă ne-am simţit bine.
-Mda, doar că apa caldă a fost ... cam rece!
-Doriţi să faceţi acuma un duş?
-Nu, merci!
Pehlivanul! Încă o dată se confirmă că în India nu merită să faci pe amabilul!
Cu o motoricşă ajungem la gară cu aproape o oră înainte de termen. Ne fâţâim fără nici-un rost pe peron şi din când în când ne întrebăm unul pe altul ce clasă o fi însemnând WL-ul înscris pe bilete. Până acum am călătorit cu SC (secondary class) dar nu-mi amintesc să fi văzut WL pe vre-un vagon. Timpul trece destul de încet şi cu 20 de minute înainte de venirea trenului ne hotărâm totuşi să dezlegăm misterul. Cosmina ia biletele şi pleacă la caserii în timp ce eu aştee...ept de mi se acreşte. Parcă dintr-o dată timpul a prins viteză şi urmăresc cu oarecare îngrijrare cifrele ce se schimbă pe tabela electronică. Mai sunt doar câteva minute şi sunt gata să plec în căutarea Cosminei când iată că apare gâfâind ...
-WL era waiting list, lista de aşteptare. Aşadar nu aveam locuri şi normal ar fi fost să le cumpărăm înainte de plecarea trenului.
-Şi ai luat?
-Da, dar n-am mai găsit unul lângă altul, ne-au dat în vagoane diferite.
Urcăm împreună în expresul ce a tras la peron. De astă dată e vorba despre un vagon cuşetă asemănător cu ale noastre, doar că de-alungul coridorului mai exista un rând de paturi (am mai călătorit aşa în Ukraina) pe care găsim unul din locurile de pe bilete. Ne aşezăm amândoi, cu tot cu rucsaci, cu picioarele atârnând spre coridorul enervant de populat. Abia aşteptăm să plece trenul şi să se mai potolească traficul, dar nu: în permanenţă trec unul după altul diverşi ambulanţi, ba cu ceai, ba cu jucării, ba cu cafea, ba cu mâncare, fiecare frecându-se exasperant de genunchii noştri.
Străbatem o câmpie nu prea interesantă aşa că în lipsă de altă ocupaţie ne studiem pe îndelete companionii tolăniţi pe cuşete. Vis a vis de noi un indian aburit şi cam grobian, opreşte un comerciant de salate, oferindu-ne gratis lecţia de igienă indiană. Ambulantul are un paner imens, plin cu zarzavate tocate, pe care-l ţine în echilibru în faţa abdomenului cu ajutorul unei eşarfe petrecută pe după gât. Odată ce recepţionează comanda scoate din buzunarul nădragilor o farfurioară din carton şi cu mâna excavator o umple cu tocătura de zarzavate. Panerul e masa sa de lucru aşa că lasă farfurioara peste salată şi cu un cuţitaş dumică o roşie peste porţia în curs de preparare iar la urmă scobeşte printre vegetale după o lămâie pe care o stoarce cu patos deasupra. De cealaltă parte, clientul se caută mahmur prin buzunare şi scoate o bancnotă de 10 rupii cu pistrui negri pe faţa lui Gandhi (în India bancnotele mici sunt groaznic de soioase) pe care o aruncă dezinvolt peste salata din paner, apoi începe să mănânce înfruptăndu-se binenţeles cu degetele şi când nu îi mai trebuie aruncă pur şi simplu farfurioara la picioarele sale, împrăştiind tocătura pe podea. Mă întreb în cât timp vagonul va deveni o cocină dar se pare că am subestimat sistemul: salvator apare târându-se pe podea cerşetorul cu şomoiogul de nuiele ce mătură vagonul.
În urma unor soldaţi patrulând cu puştile pe umăr apare un puşti de vreo 10 ani, cu un cerc din sârmă. Probabil e din casta de jos căci indienii se uită la el urât, duşmănos chiar, lui însă îi râd ochii ca unuia ce ascunde o şotie şi trecând prin faţa noastră face o cu agilitate o tumbă. O mustaţă neagră de maharajah îi stă pictată pe faţă şi parcă la fel de amuzat ca şi noi, degajă veselie prin toţi porii. E uimitoare această combinaţie de sărăcie lucie cu veselia lipsită de griji. Un indian morocănos îi trage o palmă zdravănă peste ceafă vrând să însemne foarte clar „Hai, dispari!”, dar copilul nu se clinteşte. Nu scoate un cuvânt, doar indianului îi aruncă o privire întrebătoare: „de ce dai mă?”. Ochii au încetat brusc să-i mai râdă şi parcă de la o clipă la alta s-a maturizat. În tot acest timp am bâjbăit după aparatul foto şi alegând rapid o setare care să îngheţe tangajul vagonului reuşesc să surprind privirea lui expresivă. Îi întind nişte rupii şi cu o nouă tumbă se face nevăzut. Acum probabil că urâciosul e mulţumit. Nu reuşesc să-mi clarific senzaţiile dar episodul m-a tulburat adânc. Să fie revoltă interioară? Compasiune? Mă urmăreşte încă privirea din ochii mari, umezi, privire directă ce nu ricoşează, ce nu are nimic de apărat şi nimic de ascuns. Meditez la fericirea de a fi lefter (din greacă elefteria = liber) cu ochii la cuferele de sub cuşete, asigurate contra furtului cu metoda indiană: lanţ şi lacăt.
Zăngănitul unui pod metalic, pe care traversăm un râu de mărimea Mureşului, ne atrage privirea spre fereastră. Străbatem un ţinut relativ plan în care fenomene de şiroire au brăzdat pământul adânc în toate direcţiile, un labirint prin care calea ferată e firul Ariadnei. Îmi închipui ce ar însemna (în lipsa căii ferate) străbaterea acestui ţinut fragmentat la tot pasul de şanţuri cu adâncimi de 4-6m!!! Ajungem în Gwalior şi admirăm fortăreaţa de pe vărful dealului doar de la fereastra vagonului. Ne sâcăie ambulanţii ce se freacă de noi şi când ajungem la Jhansi părăsim uşuraţi cuşeta.